„Doamne! Unde eşti, Doamne? Unde mă duci, Doamne?”
Este interogaţia firească a oricărui credincios autentic, în ceas de cumpănă sau în clipe de meditaţie asupra propriei existenţe. Printre monoteişti, creştinii sunt cei care îşi recapăta liniştea şi echilibrul interior prin zilnica, repetabila rugăciune a inimii, adresare directă către Iisus Hristos, fiul lui Dumnezeu.
Sper că am reuşit să deschid cu prima cheie unul dintre sertarele cu secrete oferit ferecat lectorului capodoperei lui Alecu Ivan Ghilia, reintitulată în ediţie definitivă, cea de faţă, Magna Utopica – Adam şi Eva după sfârşitul lumii.
În mod normal, ar fi trebuit ca aceste câteva cuvinte să reprezinte tot ce am a vă spune vouă, cititorilor, ca unul ce nu este şi nici nu voieşte a părea critic literar, darămite istoric al literaturii, ci doar un foarte pasionat cititor. Şi, cu siguranţă, v-aş invita să citiţi apoi cu atenţie vechea prefaţă din 1995 a primei variante a romanului – Piramida –, devenită acum postfaţă, semnată de regretatul profesor de literatură universală Romul Munteanu, intelectual rafinat dintr-o generaţie anterioară mie. Romul Munteanu este, de altfel, primul care se încumetă a califica scrierea lui Alecu Ivan Ghilia drept roman utopic şi, în acelaşi timp, o capodoperă. Îmi asum şi eu, din pornire, spusele profesorului şi le socotesc printre argumentele ce mă determină să adaug un alt număr de cuvinte celor care m-au pornit la drum.
Mai socot că este de semnalat şi, poate, de explicat de ce autorul simte o acută nevoie de a-şi revedea şi completa, ediţie după ediţie, câteva dintre romanele sale. Spre exemplu: De veghe la moartea mea (1998 – Ed. Cartea Românească), reformulat Manifest împotriva uitării (2008 – Ed. Limes). Să fie doar efortul unui perfecţionist? Sau, poate, strădania iscată de o vulnerabilitate? Încercarea reparatorie a unui scriitor cu start năvalnic şi multă hărnicie creativă, împins de confraţi şi însoţitorii critici într-un nedemn con de umbră? Sau complexul adolescentului sărac lipit pământului, care s-a încrezut prea repede şi cu fireasca naivitate a veşnicului dezmoştenit în idealul comunist, un fapt devenit istorie, dar care şi astăzi încă îi face pe unii scriitori mai tineri să-l califice grăbit pe Ghilia (voi demonta neadevărul!) drept profitor al regimului trecut? Sau această perpetuă reîntoarcere asupra propriilor prime versiuni devine un act de escamotare sau de falsă afişare a modestiei?
Niciuna dintre aceste ipostaze nu se mulează perfect pe făptura aparent fragilă a lui Alecu Ivan Ghilia. Voi menţiona imediat ca definitorii trei componente fundamentale ale artistului şi le voi aminti într-o ordine ce nu e dictată de logica formală, ci şi de substanţialitatea adăugată:
1. Alecu Ivan Ghilia este şi un mare pictor, mai puţin cunoscut. Pictor în adevăratul sens al cuvântului, nu doar pentru că a studiat artele frumoase şi i-a fost elev şi emul lui Corneliu Baba, ci pentru că extracţia profundă a picturii sale se regăseşte în Pieter Bruegel cel Bătrân, în Hieronymus Bosch sau Arcimboldo şi ajunge astăzi în şcoala românească lângă Silviu Oravitzan şi Onisim Colta sau, neocolind – după opinia altora – un posibil traseu secundar, între Henri Rousseau Vameşul şi Stan Pătraş. Opera sa picturală, încărcată câteodată de elemente şi simboluri ale fantasticului sau ale reveriei mistice, adună laolaltă, uneori haotic, toate componentele Viului într-o unitate pioasă faţă de Creatorul Unic. Instalarea unui program zilnic de travaliu alternativ, cu precădere în ultimii 30 de ani, între masa de scris şi şevalet îi defineşte lui Ghilia nu doar stilul scriitoricesc, dar îi şi relevă diferenţele între a putea revizui un text scris şi a nu mai putea interveni decât accidental în pictura de şevalet.
2. Într-o existenţă îndelungată, dar presărată cu incidente şi accidente – unele tragice – Alecu Ivan Ghilia se salvează pe sine regăsind, la vârsta maturităţii, dreapta cale către credinţă şi evlavie, la îndemnul lui Antonie Plămădeală, prieten şi eminent teolog, alăturându-se unui mare duhovnic, părintele Constantin Galeriu, şi unei biserici, Sf. Silvestru, lăcaş în care slujea şi un alt martir al Bisericii Ortodoxe, preotul Nicolae Bordaşiu. Cu acest reazem înspre transcendent, Ghilia nu-şi găseşte doar alinare, ci îşi recunoaşte şi îşi îndreaptă greşita pornire de juneţe, lepădându-se autentic şi definitiv de răul comunist. Această alungare a diavolului ce se cuibărise în sufletul şi cugetul lui Alecu Ivan Ghilia capătă în 21-22 decembrie 1989 o formă manifestă. Scriitorul participă direct la revoluţie, este arestat şi torturat de Securitate, alături de trei confraţi temerari: Ion Murgeanu, Florin Iaru şi Horia-Roman Patapievici. Nu acceptă ulterior niciun fel de onoruri sau avantaje pentru gestul său şi dă seamă despre acele zile şi nopţi tragice într-un roman cu personaje şi fapte reale.
3. Şi, în sfârşit, la început poate nu deplin conştient, dar cu sufletul şi suflul regăsite, Ghilia trece şi prin experienţa yoghină, apoi prin înţelepciunea tibetană şi ajunge la o ultimă influenţă către adâncimea gândului, aflată sub semnul mantrei AUM, fonem sanscrit cu mare încărcătură spirituală, la care eroul romanului actual face apel.
Toate acestea trebuiau desluşite suplimentar pentru a-l sprijini pe cititor în lectura deloc facilă, plină de frumuseţi stranii, de la cele lexicale în folosul Logosului la cele de arborescenţă romanescă sau de excurs intelectual, faze de construcţie ce-şi dezvăluie doar în final secretele, iar până atunci te împing, ca urmare a unui cataclism, în interiorul unei structuri utopice, când pe cărări cu aşteptări false, când prin adevărate rezolvări poetice.
Nu cred deloc în rolul unui prefaţator ce ar trebui să-i povestească de-a fir a păr cititorului tot ce acesta trebuie să se nevoiască a descoperi treptat. Unele întâmplări, fie cataclismul nuclear, fie traseul iubirii lui Adam pentru redescoperirea Evei sale, au când o încărcătură cu profund suspans dramatic, când un parcurs poematic evident. În oricare dintre situaţii – încleştarea dintre supuşenia moralei creştine şi sentimentul culpabil pus în lanţurile pline de plăceri ale păcatului primordial, suspiciunea că nu Dumnezeu Unicul este Creatorul lumilor şi că tu, omul adevărat, sau clona ta de laborator ar putea, la rândul lor, să recreeze, după bunul plac sau printr-o programare venită de aiurea o altă lume, sinusoidele sau aparentele ieşiri la lumină prin false porţi ale unei Piramide aflate între ziduri de neclintit, ca în orice utopie – structura intimă a romanului inventat de Alecu Ivan Ghilia îţi oferă nenumărate prilejuri de meditaţie profundă asupra fiinţei umane şi asupra rosturilor sale, implicându-ne în fapt, pe fiecare dintre noi, aici şi acum.
Personajul principal, Adam, are, împrumută sau jinduieşte Magna Utopica sub diferite chipuri sau îndeletniciri şi este urmărit cu obstinaţie mai tot timpul de adversarul său, Narcis sau Nick Adams (zeflemea la adresa idealului american!), element diavolesc care fie încearcă să-i cumpere sufletul, fie îl îndeamnă la păcat, la adevăratul păcat, cel al minciunii. Acest punct şi contrapunct, această multitudine de faţete se constituie într-una dintre abilităţile autorului, aşa încât, atunci când, intermediat, desigur, fi-vom invitaţi să ne alegem noi, prin Adam, finalul – prin deschiderea singurei Porţi adevărate a Piramidei, Poarta vieţii şi a creaţiei, Poarta Iubirii, Poarta Luminii –, ne vom afla de fapt în faţa unui moment de mare cumpănă. Dar până atunci: „Să iubeşti iubirea când se întoarce însutit asupră-ţi e ca şi cum te-ai iubi însutit pe tine însuţi. Dobânda ţi-o capeţi când iubeşti iertând, ierţi neiubit fiind, dând fără să ţi se întoarcă, întorcând răul în bine” ne anunţă Magul la pagina 85. Acest anunţ este până la un moment – îmbracă toate aparenţele – o capcană pe care ne-o întinde scriitorul. Alte multe capcane nu sunt decât compoziţional stilistice şi citez, la întâmplare, fabuloasa enumerare a bucatelor, de la pagina 101, enumerare care te momeşte pantagruelic să părăseşti ezotericul pentru a luneca păgubos în păcatul lăcomiei.
Traseul lui Adam şi implicit al nostru te trece prin Şambala – transcriere românească a noţiunii tibetane străvechi, Shambala, tărâmul mitic de unde este condusă lumea –, iar atunci când crezi că, ajuns aici, ai învăţat să vezi şi să înţelegi totul, descoperi că în fapt te găseşti în mijlocul minciunii agnostice a epocii contemporane, într-o lume refăcută în laborator, fără o istorie care ne-a dat naştere, şi cu ţinte false ce ne trasează un prezent şi un viitor mistificat.
Adam, acel Adam al adevărului şi al devenirii, Adampoetul, Adamnichita, se salvează din toate capcanele prin Poarta Luminii şi a Iubirii, părăsind lumea aparent mirabilă, dar falsificatoare a Utopiei.
Autorul avea de ce să-şi perfecteze această ultimă versiune fie şi doar pentru a ne atrage atenţia asupra acestei minciuni ce câştigă tragic teren în zilele noastre prin mirajul stupid al unei noi filosofii numite marxism cultural, în fapt cultura definitivă a BANULUI. Şi, în această cruciadă împotriva noului duh al răului, scriitorul mă găseşte părtaş şi căuzaş. Piramida, construcţie firesc faraonică, înfiptă cu partea ascuţită în străfundul planetar se demonstrează a fi laboratorul în care, folosindu-se cele mai înaintate tehnologii, urmează a se clona omul nou, desigur, perfect, fără afecte, fără ispite şi, astfel, nesupus greşelii. Ca întotdeauna, Alecu Ivan Ghilia se întâlneşte în propria sa căutare de idealuri cu cei mai apropiaţi şi preţuiţi prieteni şi confraţi, în afara aceluia dintre ei la care jinduieşte ca alter ego: Adampoetulnichita (Nichita Stănescu, cel fără de pereche!). Regretatul savant Ştefan Airinei, rudă cu autorul, devine astfel şef în rândul celor 12 mari Magiştri care-i vor pecetlui soarta lui Adam în interiorul Piramidei sau, cine ştie, îl vor îndruma în afara ei. Crochiurile, aici rapide, făcute lui Fănuş Neagu, Romul Munteanu, Constantin Crişan sau Constantin Chiriţă, în tuşe amicale, au în spate un singur gând, acela că scriitorii scapă rigorilor clonării. Ele îmi reamintesc admirabilele portrete făcute Ninei Cassian, lui Nicolae Breban, Marin Preda şi altora, din Manuscrisul arestat, un alt roman al Scriitoruluipictor! La fel cum singurul personaj care, de la prima până la ultima apariţie, pătrunde cu puterea gândului şi a toate Creatorului în Piramidă fără să-i aparţină – şi, de aceea, devine şi singurul pe care Adam se hotărăşte să-l urmeze – este Părintele Constantin; un remarcabil portret făcut de Scriitorulpictor Ghilia duhovnicului său, Părintelui Galeriu. În faţa forţei acestuia, degeaba Piramida îl tentează pe Adam să renunţe la obsesiva căutare a Evei şi la ofertele alternative. Din ce în ce mai întărit, Adam îşi grăbeşte el verdictul marilor Magiştri, ce cade ca o neaşteptată ghilotină. Adam este socotit inadaptabil şi invitat să-şi aleagă singur finalul! Şi iată cum, în această ediţie definitivă, sfârşitul este, în fond, optimist. În faţa ultimei Porţi, Adam se reînalţă către Viaţă şi Lumină, însoţit de Eva! Eva regăsită! Dumnezeu este cel pe care Îl putem regăsi prin iubire, în noi înşine; El sălăşluieşte în om. Creatorul se contopeşte cu opera sa. Adam va reproduce în ultimele sale clipe, în interiorul Piramidei, celebrul citat din Albert Schweitzer: „Eu sunt viaţa care vrea să trăiască în mijlocul vieţii care vrea să trăiască!”.
Urmează logic: „Din dezdumnezeire intră în zorii lumii noi, pregătit pentru îndumnezeire, devenind (sau având a deveni prin desăvârşire, în continuare) el însuşi zeul care se zideşte pe sine, privindu-se din afară, stimulativ-critic, după ce s-a scotocit sceptic pe dinăuntru, dibuindu-şi nesigur şi disperat o identitate precară, pierdută în ultimul Cataclism prin care a dispărut întreaga speţă… Eva! Eva! urma să strige copilăreşte, exaltându-şi adolescentin imaginaţia, căutând-o, dorind-o.
Târâse o umbră uriaşă după el, acum nicio umbră a trecutului nu le mai stătea în cale. Se puteau regăsi, redescoperi.”
Ultimul capitol al romanului acestei ediţii, intitulat neîntâmplător Sfârşitul visului, se încheie cu vorbele tatălui ceresc: „morţi au fost şi au înviat, pierduţi au fost şi s-au regăsit”.
Conchid prin a spune că Magna Utopica se ascunde sub formula romanului utopic pentru a fi, în fond, un mare Bildungsroman, dedicat nu unei vârste a începuturilor, ci veşnicei deveniri a celui hărăzit a fi, printre semenii săi obişnuiţi, un creator autentic.
Utopică este Piramida, dar şi ceea ce reprezintă ea. Nu există avans tehnologic care să facă să dispară durerea, minciuna şi să aducă în şi pentru oameni doar fericirea şi buna înţelegere. O aparentă construcţie dublă, Magna Utopica încununează măiastru opera scriitoricească a trudnicului său autor, fiindu-i capodoperă şi totodată o pilduitoare izbândă a scrisului românesc contemporan.
Rămâne ca, după o riguroasă şi dificilă selecţie, să-i fie dedicată Pictorului acum, după apariţia acestei ediţii a capodoperei Magna Utopica, o retrospectivă ce, punând în paranteză lucrările ne-esenţiale, de trecere sau petrecere, să cuprindă doar pictura luminii, a regăsirii spiritului şi, evident, portretele.
Mărturisec aici cititorilor, într-o paranteză evocatoare, că, în drumul meu şi al soţiei mele către înnoptare, suntem străjuiţi în casa noastră, alături de un hieratic Christ al lui Râmniceanu, de o Fecioară Maria a lui Ghilia, zâmbitoare, încrezătoare, viziune liniştitoare, care ne îndeamnă către somnul ocrotit apoi de icoane canonice mai vechi sau mai noi. Aşa ar trebui să arate retrospectiva: izbăvitoare!
Dacă vom întruni bunăvoinţa înţeleaptă a unor administratori de spaţii adecvate dimensiunii şi valorii selecţiei picturale, m-aş angaja cu aceeaşi prietenească strădanie să prefaţez retrospectiva Pictoruluiscriitor, aşa cum am încercat mai sus să vă prezint ediţia definitivă Magna Utopica a Scriitoruluipictor.
Radu Boroianu,
22‑23 ianuarie 2019
Recenzii
Nu există încă recenzii.