Mai mult decât psihoză

În seara aceea, în care fusese aniversarea lui, Boris află de Yvonne. Împlinise 38 de ani. Era medic, psihiatru. Îşi dorea mult să ajungă un psihiatru renumit. Începutul de drum îi era asigurat. Îl ajutase tatăl lui care, deşi nu era cadru medical, avea toate relaţiile importante din ţară, nu doar din Modena. Îl chema Mihai Marcu. Pe timpul comuniştilor fusese bine situat. Despre el se vorbea uneori în şoaptă, cum că ar fi dus o viaţă dublă. Om de cultură şi nomenclaturist. Ziua scria versuri despre moarte, jucîndu‑se cu ea, noaptea intervieva în beciurile securităţii din Begathon „duşmanii poporului”. Pe cîţiva i‑a şi bătut. Pe alţii, colegi de scris, i‑a turnat securităţii, dînd săptămînal note informative. Lui Mihai Marcu îi mergea bine, foarte bine. Cînd a hotărît să se mute în Modena cu întreaga familie, prietenii din Lermath l‑au ajutat să‑şi obţină un post vizibil, fiind numit director de teatru. Era amic chiar cu noul preşedinte, situat în fruntea ţării imediat după deranjul din decembrie. Prieteni vechi, colegi de şcoală. Jocul dublu continua să‑l practice. Ştia că dosarul de colaborare cu securitatea îl va trăda în cele din urmă, deşi griji dintr‑o astfel de pricină nu‑şi făcea prea multe, pentru că deţinea secretele altora, ajunşi în prezent lideri politici. Era de aşteptat să se apere între ei, să se susţină. După ce n‑or mai fi… totul va fi uitat, pierdut, distrus, îşi spunea Mihai Marcu, copiii nu vor avea de suferit şi oricum, le‑am lăsat legăturile de prietenie, le‑am facilitat afacerea cu medicamente, am căutat prietenia preoţilor, sponsorizîndu‑i. Nici prieteniile cu neoprotestanţii nu erau pentru el de neglijat, aceştia chemîndu‑l să ţină o prelegere despre cultură şi religie. S‑ar spune, la o primă privire, că am avea de‑a face cu un om extraordinar, care ştie să cultive relaţiile, un om cu principiile discreţiei, însă erau discreţii false, care ascundeau identităţi nebănuite de ceilalţi, el cunoscînd toate tehnicile de manipulare, învăţate în şcolile comuniste.
Falsităţile, relaţiile, pîrghiile se îngrijea să le transmită celor doi copii, băiatului, care era medic şi conducea în acelaşi timp afacerea cu medicamente, fetei care era filolog, dar care, nereuşind să profeseze pe domeniul literelor, fusese băgată în aceeaşi afacere cu medicamente, în munca de secretariat sau de traducere a prospectelor; nimic de judecat dacă postul n‑ar fi fost obţinut prin uneltirile familiei, alţi posibili candidaţi capabili, cu reale competenţe, fiind discreditaţi din capul locului.
Poetul îşi cultivase multe prietenii printre medici. Dar ce spun eu, cîte prietenii importante nu avea?! Că ortodoxia, neoprotestantismul, catolicismul şi masoneria s‑ar putea înţelege printr‑un efort cultural, este de înţeles, însă omul nostru nu din interiorul culturii îşi cultiva relaţiile, îşi contabiliza prieteniile latifundiare, ci dintr‑o personalitate cu intenţii ascunse, de a deţine controlul, de a domina subtil. Trecerea prin viaţă îl învăţă că atît puterea financiară pentru copii, cît şi prieteniile pentru el sînt necesare în vederea posterităţii. Uitase un singur aspect, că viaţa nu se lasă înşelată, că falsitatea se răzbună, că cei loviţi în vreun fel sau altul de el, mai devreme sau mai tîrziu, vor vorbi, că dosarul cu sute de pagini care stătea ascuns în arhive nu era singurul, cópii ale documentelor aflîndu‑se şi în alte mîini.
Fiul împlinise 38 de ani. Ascensiunea rapidă în lumea medicală a Modenei i‑o asigură, puterea financiară i‑o puse pe tavă, avea toate motivele să se bucure şi unde altundeva decît într‑un club de noapte exclusivist.
Soţia nu era o problemă, oricum o ţinea doar pentru necesităţile casnice, pentru satisfacerea funcţiilor sexuale avea apanaje secrete, deşi nu era nici pe departe la chip un Don Juan, cît despre inteligenţă, afară de tehnicile lingvistice de manipulare dobîndite în comunism, din experienţa vieţii, lecturi solide nedeţinînd, necunoscînd limbi străine, nici nu s‑ar fi pus în discuţie. Aşadar nici dacă cineva ar fi dorit să‑l împodobească generos cu varii calităţi, n‑ar fi făcut decît să‑şi demonstreze propria prostie, însă poetul nomenclaturist, considerîndu‑se un geniu al poeziei despre moarte, un intelectual rasat, un galant domn, nutrea sentimente romantice pentru Yvonne, care nu‑i răspundea, mai mult chiar, jocurile inventate de el, duplicitatea fiinţei, manipularea şi aspectul nesănătos al intelectului poetului fiind luate de tînără drept mitocănii.
Aşadar, fiul fusese introdus în lumea selectă a vieţii de noapte. Mihai se gîndi că e uşor nechibzuită prezenţa lui şi că, odată făcută introducerea, nu avea de ce să mai zăbovească pe acolo. Îşi lăsă fiul să guste din plăceri, să‑şi satisfacă poftele tinereţii.
Boris se simţea cum nu se poate mai bine. Pe mulţi dintre cei prezenţi îi ştia, erau avocaţi, medici, profesori universitari, oameni de afaceri, cu tinerele companioane se descurca excelent, doar era psihiatru şi încă în pavilionul femeilor, aşadar cunoştea secretele profilului feminin. Îşi petrecu timpul, pînă spre miezul nopţii, cu băuturi fine şi drăgălăşenii ieftine, pînă cînd fu cuprins de mrejele unei oacheşe fete, veche protejată a unui afacerist din Modena. Izbucni un scandal între acesta şi tînărul doctor. Ambii erau băuţi. Din local cearta se mută în stradă, cu ţipete, lovituri cu pumnii şi geamuri sparte. Nici n‑a fost greu, după ce descinse poliţia la faţa locului, după ce unul din poliţişti încasă de la Boris cîţiva pumni, să ajungă în arestul poliţiei. Griji nu‑şi făcea, avea un nume şi un tată cu relaţii pînă la preşedinte.
Aici, în arestul poliţiei, o găsi pe Ruxandra. Frumoasa şi experimentata tînără de doar 16 ani, vecină cu Yvonne. Era mai oacheşă decît oacheşa de la club, pentru care izbucni scandalul. Între ei se legă o prietenie de celulă, cu îmbrăţişări şi cuvinte. Ruxandra trăise, intens trăise, că pe măsură ce povestea, doctorul îi invidia curajul de a‑şi trăi viaţa, de a se lăsa purtată de ea.
– 16 ani? o întrebă Boris.
– Da, 16 ani. Să nu te mire. Cel mai mult îmi place să dansez în cluburile de noapte. Se cîştigă mişto la vîrsta mea. Cele mai mici primesc şi mai mulţi bani. Sînt preferate. Eu sînt socotită acum de vîrstă mijlocie. Ioana, prietena mea, are 21 de ani. E considerată deja bătrînă. Cîştigă şi ea, dar nu la bară. Îmi place să mă învîrt în jurul barei, e ca în copilărie cînd mă prindeam cu amîndouă mîinile de bara din parcul central, îmi făceam vînt, strigam wauuuu… şi mă încolăceam aşa de două ori, de sus în jos, pînă ajungeam cu fundul de pămînt. Diferenţa e că atunci nu primeam bani, pe cînd acum…
– Zi, te ascult… e fascinant ce‑mi spui.
Ei, cum să nu povestesc, spunea Ruxandra, rîzînd cu gura pînă la urechi de i se clămpăneau şi urechile de la atîta rîs, deşi avea urechile clăpăuge ca ale elefănţelului de zbura cu auzitoarele.
În copilărie, îşi continua Ruxandra cu zburătoarele‑i urechi fermecătoarea‑i poveste iar Boris o asculta cu nesaţ, tata nu mă aplauda cînd dădeam spectacol pentru vecini, unchi, mătuşi, prieteni, nici nu mă lua în braţe. Avea tot timpul treabă fie cu un ziar, fie cu o halbă de bere. Şi acum are treabă, dar la cules căpşuni în Spania. Nu sînt supărată, pentru că are cine să mă aplaude. În jurul scenei, unde sînt agăţată de bară, stau mulţi bărbaţi. Toţi se holbează la mine şi‑şi trec peste buze limba umedă. Mă iubesc toţi, fără nici o excepţie. Îmi cumpără şi de băut, dar asta după ce‑mi fac numărul. Mă iubesc.
– Şi eu te iubesc, spuse Boris, trecîndu‑şi limba umedă peste buze.
Ruxandra, zîmbind ruşinată, îşi înodă povestea de unde o lăsă. Îmi alintă coapsele, în sus, în sus, apoi sînii, apoi rochia…
E drept că a doua zi la şcoală sînt moartă de oboseală, deşi beau cîte opt cafele pe noapte. Sînt într‑a opta. Am examen. Trebuia să fiu în a noua. Am repetat, însă, clasa. Patronul clubului spune că nu trebuie să‑mi fac probleme, din experienţa vieţii se învaţă. Acasă nu‑mi place. Am tot ce‑mi trebuie: televizor, internet, video, frigider, congelator, bicicletă, role, trei dormitoare şi o sufragerie, bucătărie şi două băi. Casa e curată, foarte curată, mai tot timpul, pînă soseşte pisăloaga de mătuşă‑mea care‑mi găteşte. I‑am zis că nu‑i cazul, că mă descurc, ea, însă, nu şi nu. Trebuie să gătească o ciorbă, trei feluri de tocană, friptură, patru feluri de salată, neapărat salată de cartofi cu ou, mărar şi maioneză cu tona de poţi îneca toată Modena, o singură prăjitură, că la asta nu se pricepe. Le gîndeşte şi le găteşte. Le gîndeşte, le găteşte şi le aruncă. Dacă nu le aruncă ea, le arunc eu, vîrîndu‑mi arătătorul pe gît, iar mîncarea bîlîc‑bîlîc‑bîlîc, la început sînt nişte spasme, dar apoi vîşj… ca săniuţa pe zăpadă alunecă îndărăt, pe gît, direct în apa din budă, care‑mi sare în faţă. Atunci îmi vine s‑o bag pe Iulia, aşa o cheamă pe pisăloaga de mătuşă‑mea, cu nasul în vomă. I‑am zis să nu gătească.
Boris era prea fascinat şi prea beat să‑şi mai dea seama că în faţa lui ar fi putut să aibă o posibilă tînără ce avea nevoie de ajutor.
Da, ştiu, am mai spus, dar trebuie să se ştie exact. Măcar lămuresc o problemă. Ea nu şi nu. Pentru asta ai mei o plătesc. Mama e în Italia, menajeră. Tata în Spania. Eu acasă.
Iulia găteşte de o iau şapte rînduri de transpiraţie, eu n‑am ce‑i face. Găteşte Iulia, găteşte. Eu o privesc, mă rezem de frigiderul mare, borţos cu tot felul de alimente. Pe la ora opt seara devin nerăbdătoare. Atunci joc de pe un picior pe altul, frecîndu‑mi o coapsă de cealaltă.
„Ce‑i?” mă întreabă de fiecare dată mătuşă‑mea. „Dacă te trece, mergi la baie!”
„Mi‑e o foame de lup, nu mai pot” îi răspund eu în loc să‑i spun ce‑mi trece prin cap – Fuck you!
Ea dă focul la maxim, mîncarea e gata, dar mie nu mi‑e foame, ba chiar deloc, însă … la ora 22 trebuie să fiu la club şi singurul glonţ care‑mi trece prin minte se întreabă cum dracu să scape de asta care nu mai pleacă la bărba‑su şi stirpea aia de copil, vară‑mea. Rahat! Nu se dă plecată. Oare ce‑i trebuie să i se urce mintea din oale din nou în cap? Îmi pune în farfurie şi mă asistă cum mănînc. Eu bag cu viteză lingură după lingură mîncarea în mine, ca o hămesită. Ea îmi spune „nu te grăbi, îţi strici stomacul.” Eu termin în zece minute cele enşpe mii de feluri, îi spun că au fost foarte apetisante, o laud excesiv ca să se poată lăuda cu mine pe unde şi cînd îi vine ei, îi spun că sînt extrem de obosită şi că încă mai am de făcut teme, ea mă compătimeşte şi mă alintă în contul biştarilor veniţi de la maică‑mea şi, în sfîrşit, se dă dusă, eu îmi fac trei cruci, scuip în sîn c‑a plecat, încui uşa, las cheia în yală, ca nu cumva s‑o pună dracu să se întoarcă, fug repede la baie, adică mă hîrşîi pe gresie pînă la budă, unde îmi vîr un deget pe gît să dau afară ce‑am băgat în mine sub supraveghere directă, fac un duş, mă fardez, îmi pun cea mai scurtă fustă, chem un taxi pe care‑l plăteşte de fiecare dată patronul şi, în sfîrşit, după atîta agitaţie ajung la club. Fiecare om trebuie să muncească!
Îmi place la nebunie să dansez la bară. Ştiu, mă repet, însă vreau să se ştie… Îmi place să dansez la bară! Ce rost ar avea să mă apuc de tocit pentru şcoală tocmai acum cînd cîştig aşa de bine. Să păţesc ce‑a păţit tocilara de vecină‑mea? Imediat, povestesc.
Boris era de‑a dreptul fascinat şi asculta fermecat de frumoasa şi experimentata Ruxandra, cu ochii negri şi migdalaţi ca de ciută rătăcită.
Eu tocmai sosisem de la club, desigur. Fusese o noapte foarte aglomerată. Parcă înebuniseră toţi bărbaţii din oraş. În noaptea aceea i‑am cunoscut pe cei mai renumiţi medici, doctorul Ursu, Lovinescu, Levente, Mitrean, pe prefect, cîţiva avocaţi…
Boris îi ştia, îi ştia foarte bine.
S‑au îndrăgostit toţi de mine, of course. Cînd am fost pentru prima dată la club aveam 12 ani. Eram la început. Ajunsesem acolo printr‑o prietenă de‑a mea, colegă de clasă, Mihaela. Pe ea o adusese soră‑sa. O duceau foarte greu. Tatăl Mihaelei lucrase cîndva în construcţii în Italia. Atunci aveau bani, dar după ce a căzut de pe macara şi i s‑a frînt coloana vertebrală şi o ţeavă i‑a străpuns inima de a murit pe loc, ele s‑au descurcat foarte greu. Mîncau la cantina socială. Asta pentru o vreme, pentru că nu au mai fost primite după ce sora ei mai mare a împlinit 18 ani. Şi oricum nu le iubea nimeni ca să le vină în ajutor iar bucătăresele erau preocupate doar de porţii… să le facă în aşa fel încît să le rămînă şi lor pentru casă. Poza lui taică‑su a fost dată şi la televizor, la ştirile de la ora cinci pe care nu le pierde nici un coleg din clasă. Ce mîndră eram că aveam o prietenă vedetă! Atunci m‑am hotărît să merg cu ea la club.
Sora Mihaelei, Alina, avea pe atunci 18 ani. Ce bine că avea 18. Mi‑a povestit mie Mihaela cum au venit cei de la protecţia copilului să o ia. Ce‑ar fi ajuns acum dacă ar fi băgat‑o într‑un centru de plasament!? Cu Mihaela eram în dimineaţa aceea. Ne întorceam de la club. Era ceasul 3, 3 dimineaţa. O invitasem la mine. Mai aveam, ca de fiecare dată, 4 ore de somn, apoi … la şcoală. Ne‑am hotărît, însă, să nu onorăm profesorii cu prezenţa noastră. Aveam de sărbătorit intrarea Alinei în rîndul jartierelor negre. La club, trebuie să ştiţi, există mai multe ordine. Cel mai mic ordin, rangul începătoarelor, se numeşte fustiţele roz. Eu şi Mihaela facem parte din ordinul fustiţelor roz. Noi nu avem jartiera pe picior, dar sîntem cele mai drăgălaşe. Pe noi ne iubesc bărbaţii cel mai mult.
Ordinul de mijloc e rangul celor între 17 şi 20 de ani şi se numeşte ordinul jartierelor albe. Fetele poartă jartieră albă pe un picior pentru care bărbaţii licitează între ei pe bani. Cine dă mai mult cîştigă dreptul să tragă jartiera. Cel mai adesea, bărbaţii prind danteluţa cu dinţii. Ceilalţi transpiră, îşi toarnă în pahare băuturile cele mai fine, apoi se aude un murmur luuung. După ce‑i scoate danteluţa de pe picior, o aruncă. Cine o prinde primeşte 100 de grame din cea mai scumpă băutură din partea clubului şi dreptul de a dansa la bară alături de fata deposedată de jartieră. Asta, zice patronul, face parte din strategia lui de geniu, o mică atenţie pentru a‑şi fideliza clienţii, care oricum plătesc nu doar consumaţia, ci şi o taxă lunară, pentru că e un club exclusivist.
Cel mai înalt ordin este cel al jartierelor negre, rezervat fetelor peste 20 de ani. Ele nu sînt tocmai preferate la bară, dar sînt cele mai căutate pentru intimitate. Se retrag cu cîte un client într‑o cameră. Alina, sora Mihaelei, n‑avea pe atunci 20 de ani, ci 18, dar a testat‑o personal patronul şi a văzut că este extrem de talentată în cameră şi, spune el, de ce să nu‑i ofere ocazia să evolueze. S‑a făcut un adevărat banchet în cinstea ei, înmînîndu‑i pe scenă jarteaua neagră. Apoi Alina a dansat, patronul i‑a deschis fermoarul rochiei pe care i‑a dat‑o jos încet, foarte încet, pe ritmul muzicii. A rămas doar cu danteluţa neagră pe picior, dar n‑a stat mult acolo pentru că i‑a tras‑o cu dinţii patronul.
Ce frumoasă era Alina! Cel care a prins dantela neagră a cîştigat‑o şi a mers cu ea într‑o cameră să vadă cît este de talentată. După cîteva ore s‑au întors, apoi, cei mai mulţi dintre bărbaţi au licitat tot pentru Alina. Ce mai, e o adevărată artistă. Doctorul Pati a avut ultimul cuvînt. El a licitat cel mai mult. Nu e frumos, dar are bani şi prestigiu, spune patronul, pentru că, cică, ar fi infectat cu virusul C un bolnav care făcea dializă la clinica unde e el şef. L‑a dat ăla în judecată, dar Pati a cîştigat, pentru că, spun medicii, chiar dacă bolnavii care fac dializă au observat că aparatura medicală nu se dezinfectează după fiecare pacient pentru că nu mai au timp, cum demonstrează că tocmai în clinica aceea s‑au infectat şi nu în altă parte…
– Da, aşa‑i, spuse Boris beat criţă, dus pe alte meleaguri de drăgălăşenia fetei.
Cînd i s‑a întîmplat pocinogul, continuă Ruxandra, membrii clubului, cei cu decizie, i‑au transmis să fie liniştit, au ei grijă să iasă cu dosar curat. Doctorul Paton şi ceilalţi doctori i‑au strîns mîna lui Pati în semn de prietenie şi că‑l vor susţine. Şi doctorul Roşu i‑a strîns mîna şi l‑a asigurat de prietenia lui, spunînd că n‑a uitat de ajutorul dat, după ce i‑a pus stimulatorul cardiac bicameral unui pacient care n‑avea tocmai nevoie, căruia i‑a luat şi bani. Doar că ăla era avocat prin Arad şi cînd alt medic din Tahnita i‑a zis că nu avea nevoie de nici un pacemaker l‑a reclamat la Colegiu. Însă n‑a păţit nimic. Apoi a plecat imediat, pentru o perioadă scurtă, în USA.
În cazul lui Pati, l‑au asigurat prietenii, dosarul trece pe la Colegiu, adică „pe la noi”. Vezi, de aceea îi iubesc eu, sînt oameni foarte importanţi.
Revenind la Alina, aceasta era tare mîndră că doctorul pusese în joc pentru ea o sumă frumuşică. Eu stăteam la masă lîngă avocatul E. Petrescu. Eram în fustiţa mea roz, scurtă, foarte scurtă, fără danteluţa la care visam.