Meşterul Manole

Meşterul Manole de Emil Raţiu

CARTEA ÎNTÂI
– 1 – 

Zilele calde şi luminoase de iarnă lăsau să se vadă până departe munţii încremeniţi în zarea vânătă, cu spinările povârnite, blânde, ca o turmă de mieluşei. Ziua era aproape de amiază şi razele soarelui încălzeau peste tot, piatra pe care crescuse satul, galeriile săpate în stâncă de jur împrejurul lui, casele înalte clădite din piatră aşezată peste piatră şi străduţele înguste printre ele, ce urcau şi coborau sub firide de bolţi întunecoase; era ceasul când oamenii se strângeau la marginea parapetului ce înconjura satul, privind peste plaiurile verzi şi domoale scăldate de razele soarelui de iarnă, care cădeau ca o beteală de aur până departe în zarea vineţie.

La această oră Virgil ieşea şi rămânea privind minute în şir, pierdut în pacea şi dulceaţa acestui peisaj, până la zarea făcută parcă de ape încremenite în vis.

Soarta nestatornică îl aşezase aici, pe aceste meleaguri, când în grădinile dintre zidurile de piatră înflorea migdalul. Viaţa spălase totul, ca o ploaie de primăvară… Trecuseră anii îndârjiţi de luptă de zi cu zi, de clipă cu clipă, pentru a avea un loc sub soare.

Sub cerul de iarnă neobişnuit de senin al Umbriei, îşi amintea: Era la volanul maşinii, într-o dimineaţă de iarnă ca aceasta; drumul şerpuia pe văi printre plaiurile verzi şi luminoase, printre crânguri şi tufe de răsuri, între ramurile cărora la ora aceea zăceau încă rupte frânturi de nori şi de ceaţă, ca nişte pânze alburii de păianjen. Soarele încă nu se ridicase peste colinele de la Fontecerro şi încăperea mică a maşinii avea încă căldura şi intimitatea casei din care abia ieşiseră. Călătoreau în tăcere, însoţiţi de zumzetul de albină harnică al motorului ca un cântec de drumeţie; ea îi strânse mâna ce el o ţinea pe volan, vrând parcă să-i amintească de prezenţa ei.

Era doar o lună de când într-o după amiază scurtă de iarnă ea venise la el. Când apăruse, veselă şi învoaltă, se miră; dar îşi ascunse mirarea, primind-o degajat, ca şi cum vizita ei acolo la el ar fi fost atunci lucrul cel mai obişnuit de pe lume. Dar în sinea lui era mirat şi acum. Descoperise atunci o lume nouă şi continua să trăiască sub semnul neobişnuitului şi chiar al neverosimilului. Crezuse la început că totul se va fi încheiat deja, în zorii acelei prime dimineţi, când ea părăsise camera lui; nici nu se mai gândise în ziua aceea la ea, decât în acest mod. Nici nu o mai căutase şi nici nu se dusese măcar la întâlnirea pe care şi-o dăduseră. Ea îl căută atunci la telefon, revenind mereu, spre disperarea signorei Livia, gazda lui, care-i zicea că nu-i acasă, căci el o evita. Dar veni o scrisoare cu o poezie, în care ea reamintea noaptea lor de dragoste ca pe cea mai pură experienţă a ei, chiar dacă sfârşită în cadrul banal şi cenuşiu, zicea ea, al unei zile de iarnă oarecare, în care încep grăbit ocupaţiile fiecăruia, în lătratul de câini al satului care se deşteaptă. Apoi, în fiecare zi începu să sosească punctuală o scrisoare a ei. Prima fu o declaraţie de dragoste, în care ea însăşi mărturisea uimire în faţa acestui sentiment neaşteptat, nou.

Apoi scrisorile ei urmară, exprimând neliniştea, nedumerirea ei în faţa tăcerii lui; îi reamintea cuvintele pe care el i le spusese în acea primă şi unică noapte de dragoste a lor: „tu eşti copilul meu”, îi spusese el, văzând simplitatea, uşurinţa şi în acelaşi timp bucuria ei, de a se lăsa dominată, condusă de el, şi acele cuvinte ei îi rămăseseră întipărite, o impresionaseră, după acea noapte, pe care el dimineaţa deja o uitase. Făcea apel apoi, dacă nu la dragostea lui, atunci măcar la politeţea şi curtoazia lui. Astfel, el începu să o reconsidere, ca pe o fiinţă deosebită în şirul destul de egal al femeilor ce cunoscuse, descoperind în ea, încă neîncrezător, posibilitatea noutăţii şi purităţii unui fel de a simţi, impetuos şi ingenuu, pe care de mult timp încetase să le mai creadă ca aparţinând realităţii. Îi răspunse la telefon şi se lăsă prins în relaţia cu ea, adulat poate şi în orgoliul lui, de un amor ce i se oferea neaşteptat, dăruindu-i-se total şi subaltern ca unui stăpân, chiar dacă ţelurile lui erau altele. Începu astfel legătura lor, făcută din nopţile de iarnă şi de dragoste când ea rămânea în pensiunea în care locuia el, în sâmbetele libere în care se întorcea de la Roma şi în serile de duminică, când se întorcea de la părinţii ei spre Roma. Odată, din cavalerism, el merse la Roma să se întâlnească cu ea, altădată o aşteptă în gară, de unde o conduse cu maşina în satul ei; părinţii ei îl rugaseră pe colegul lui, ce locuia în pensiune la ei, să meargă s-o ia de la gară.

Se întâlniră amândoi la gară, şi nu mică fu mirarea colegului său, aflând de legătura ce el o avea cu ea. Sosi ea, şi surâzând îl concedie şi plecă cu Virgil. Maşina suia în serpentine pe muntele sur, cu copacii desfrunziţi, pustiu; ajunseră pe un platou, trecură pe lângă case mici, rare, cufundate în noapte, trecură din nou prin păduri desfrunzite şi apoi iar pe plaiuri pustii. Opri maşina; îl săgetă un fior, ce venea în aceeaşi clipă din amândoi, şi-i străbătu ca o plantă unică ale cărei rădăcini erau înfipte adânc în trupurile amândurora. O sărută, lăsându-se învăluit în îmbrăţişarea ei de căldura ei, ca de o mantie protectoare ce-i învăluia pe amândoi în acelaşi vestmânt.

– Mă iubeşti măcar un pic, un pic? Îl întrebă ea ca de obicei, în timp ce-l ţinea încă strâns de trupul, de pieptul ei. O duse până în apropierea casei părinţilor ei. Se întoarse singur în noapte şi se gândea la lucrurile de neînţeles ale vieţii. Îşi amintea de tristeţea uşoară ca aburul, ce statornic rămâne după ani peste amintiri, ce îl încercase în prima călătorie ce făcuse de când plecase din ţară. Era la Amsterdam; într-o vară, se întorcea cu un vaporaş dintr-o excursie de la Volendam, o insulă de vis, de pe lacul Zuidersee. Pe vaporaş, o fată tânără şi frumoasă, dar atât de simplă, de cinstită în atitudinea ei, înconjura cu toată atenţia şi tandreţea un tinerel indiferent, cu un aer bleg şi distrat; îşi aminti toată tinereţea lui, încercările fără succes de a găsi o fată pe care să o iubească, să-l înţeleagă.

I se perindară în minte chipuri şi imagini de atunci. Zile luminoase de vară, seri lungi de iarnă cu neaua care se topea, fete pe care le aştepta şi le conducea în tramvaie înghesuite sau le aştepta la staţia unde ştia că ele coboară, surprinzându-le prin declaraţii bruşte, ca erupţia unui vulcan, inexistent în orizontul lor de fete ordonate şi studioase, visând măcar în taină la băieţi atletici cu jargon sportiv sau la colegi din ani mai mari. De fiecare dată, dezamăgirea lui, imposibilitatea de a atinge femeia, ce-i capta toate simţurile şi gândurile cu prezenţa ei tânără, dar care rămânea pură imagine, evanescentă, la cea mai mică încercare de apropiere, îi revenea în minte după atâţia ani, prin prisma maturităţii de acum. Şi poate că dorinţa mereu de schimbare, nomadismul din el, îşi găseau resorturile tainice tocmai în eşecurile adolescenţei. Nu, hotărât nu, acei colegi ai săi, de când el avea 17 ani şi era proaspăt intrat la facultatea de medicină, o vedea clar cu ochii maturităţii de acum, nu-i erau cu nimic superiori; ei mimetizau doar adultul, aşa cum adultul mimetizează moda, puterea, cum în acelaşi Amsterdam, un tineret, o gloată informă, mimetiza obosit o modă, moda hippy. Iar mimetizarea e posibilă doar de către cei fără personalitate.

Cine are o personalitate, şi-o poartă… Ca o cruce… Este el. Şi el, nu reuşea să fie altfel decât el.

Nici acum… O condusese în dimineaţa acelei zile pe Anna, la gară; drumul şerpuia pe văi, printre plaiurile verzi şi luminoase ale Umbriei. Soarele încă nu se ridicase peste munţi şi receptacolul mic al maşinii avea încă căldura nopţii şi a casei din care abia ieşiseră. Călătoriseră în tăcere, fără să-şi spună nici un cuvânt; îi însoţea zumzetul egal al motorului, ca o fiinţă vie, în timp ce maşina înghiţea fâşii, fâşii din drum, apropiindu-i de destinaţie.

– Voi avea un fiu, zise ea deodată, cu voce subţire, dar calmă, egală.

El continua să privească înainte, panglica drumului ce se desfăşura înaintea sa, din ce în ce mai subţire. Ea începu să plângă încet, aproape neobservată, apoi pieptul începu să i se mişte din ce în ce mai repede şi izbucni la sfârşit într-un plâns cu lacrimi mari ce i se scurgeau în şiroaie, pe obraji, ca o apă nestăvilită de primăvară. O cuprinse cu o mână după umeri, trăgând-o în spre el. Ea se lăsă moale, moale, cutremurată încă de plâns, la pieptul lui.

– De ce plângi? O întrebă el, mângâind-o pe creştet, pe obrajii uzi de lacrimi.
– Credeam că o să te bucuri, îi răspunse ea simplu.
– Fie binevenit acest fiu, zise el şi o strânse mai tare la el. Privi cu faţa încleştată, spasmodic, la drumul ce se subţia din ce în ce înaintea lui, în vreme ce o furtună de sentimente se dezlănţuiau în sufletul său. Erau teamă, speranţă şi dragoste ce se luptau în el, la vestea neaşteptată a acestui fiu. Voi avea un fiu, îşi zicea el, şi parcă ceva neştiut şi nespus de duios se dezgheţase în el, în vreme ce strângea ocrotitor trupul ei. Dar tot cursul vieţii lui era schimbat din matcă de venirea acestui fiu. Iar el, fluviu viu, liber şi nezăgăzuit, ce sfărâmase toate împotrivirile, devenea acum un afluent, pe harta mare şi misterioasă a vieţii, al unui destin străin, necunoscut şi misterios, în care-şi contopea de aici încolo viaţa lui.