Meşterul Manole

CARTEA ÎNTÂI

 – 1 –

Zilele calde şi luminoase de iarnă lăsau să se vadă până departe munţii încremeniţi în zarea vânătă, cu spinările povârnite, blânde, ca o turmă de mieluşei. Ziua era aproape de amiază şi razele soarelui încălzeau peste tot, piatra pe care crescuse satul, galeriile săpate în stâncă de jur împrejurul lui, casele înalte clădite din piatră aşezată peste piatră şi străduţele înguste printre ele, ce urcau şi coborau sub firide de bolţi întunecoase; era ceasul când oamenii se strângeau la marginea parapetului ce înconjura satul, privind peste plaiurile verzi şi domoale scăldate de razele soarelui de iarnă, care cădeau ca o beteală de aur până departe în zarea vineţie.
La această oră Virgil ieşea şi rămânea privind minute în şir, pierdut în pacea şi dulceaţa acestui peisaj, până la zarea făcută parcă de ape încremenite în vis.
Soarta nestatornică îl aşezase aici, pe aceste meleaguri, când în grădinile dintre zidurile de piatră înflorea migdalul. Viaţa spălase totul, ca o ploaie de primăvară… Trecuseră anii îndârjiţi de luptă de zi cu zi, de clipă cu clipă, pentru a avea un loc sub soare.
Sub cerul de iarnă neobişnuit de senin al Umbriei, îşi amintea: Era la volanul maşinii, într‑o dimineaţă de iarnă ca aceasta; drumul şerpuia pe văi printre plaiurile verzi şi luminoase, printre crânguri şi tufe de răsuri, între ramurile cărora la ora aceea zăceau încă rupte frânturi de nori şi de ceaţă, ca nişte pânze alburii de păianjen. Soarele încă nu se ridicase peste colinele de la Fontecerro şi încăperea mică a maşinii avea încă căldura şi intimitatea casei din care abia ieşiseră. Călătoreau în tăcere, însoţiţi de zumzetul de albină harnică al motorului ca un cântec de drumeţie; ea îi strânse mâna ce el o ţinea pe volan, vrând parcă să‑i amintească de prezenţa ei.
Era doar o lună de când într‑o după amiază scurtă de iarnă ea venise la el. Când apăruse, veselă şi învoaltă, se miră; dar îşi ascunse mirarea, primind‑o degajat, ca şi cum vizita ei acolo la el ar fi fost atunci lucrul cel mai obişnuit de pe lume. Dar în sinea lui era mirat şi acum. Descoperise atunci o lume nouă şi continua să trăiască sub semnul neobişnuitului şi chiar al neverosimilului. Crezuse la început că totul se va fi încheiat deja, în zorii acelei prime dimineţi, când ea părăsise camera lui; nici nu se mai gândise în ziua aceea la ea, decât în acest mod. Nici nu o mai căutase şi nici nu se dusese măcar la întâlnirea pe care şi‑o dăduseră. Ea îl căută atunci la telefon, revenind mereu, spre disperarea signorei Livia, gazda lui, care‑i zicea că nu‑i acasă, căci el o evita. Dar veni o scrisoare cu o poezie, în care ea reamintea noaptea lor de dragoste ca pe cea mai pură experienţă a ei, chiar dacă sfârşită în cadrul banal şi cenuşiu, zicea ea, al unei zile de iarnă oarecare, în care încep grăbit ocupaţiile fiecăruia, în lătratul de câini al satului care se deşteaptă. Apoi, în fiecare zi începu să sosească punctuală o scrisoare a ei. Prima fu o declaraţie de dragoste, în care ea însăşi mărturisea uimire în faţa acestui sentiment neaşteptat, nou.
Apoi scrisorile ei urmară, exprimând neliniştea, nedumerirea ei în faţa tăcerii lui; îi reamintea cuvintele pe care el i le spusese în acea primă şi unică noapte de dragoste a lor: „tu eşti copilul meu”, îi spusese el, văzând simplitatea, uşurinţa şi în acelaşi timp bucuria ei, de a se lăsa dominată, condusă de el, şi acele cuvinte ei îi rămăseseră întipărite, o impresionaseră, după acea noapte, pe care el dimineaţa deja o uitase. Făcea apel apoi, dacă nu la dragostea lui, atunci măcar la politeţea şi curtoazia lui. Astfel, el începu să o reconsidere, ca pe o fiinţă deosebită în şirul destul de egal al femeilor ce cunoscuse, descoperind în ea, încă neîncrezător, posibilitatea noutăţii şi purităţii unui fel de a simţi, impetuos şi ingenuu, pe care de mult timp încetase să le mai creadă ca aparţinând realităţii. Îi răspunse la telefon şi se lăsă prins în relaţia cu ea, adulat poate şi în orgoliul lui, de un amor ce i se oferea neaşteptat, dăruindu‑i‑se total şi subaltern ca unui stăpân, chiar dacă ţelurile lui erau altele. Începu astfel legătura lor, făcută din nopţile de iarnă şi de dragoste când ea rămânea în pensiunea în care locuia el, în sâmbetele libere în care se întorcea de la Roma şi în serile de duminică, când se întorcea de la părinţii ei spre Roma. Odată, din cavalerism, el merse la Roma să se întâlnească cu ea, altădată o aşteptă în gară, de unde o conduse cu maşina în satul ei; părinţii ei îl rugaseră pe colegul lui, ce locuia în pensiune la ei, să meargă s‑o ia de la gară.
Se întâlniră amândoi la gară, şi nu mică fu mirarea colegului său, aflând de legătura ce el o avea cu ea. Sosi ea, şi surâzând îl concedie şi plecă cu Virgil. Maşina suia în serpentine pe muntele sur, cu copacii desfrunziţi, pustiu; ajunseră pe un platou, trecură pe lângă case mici, rare, cufundate în noapte, trecură din nou prin păduri desfrunzite şi apoi iar pe plaiuri pustii. Opri maşina; îl săgetă un fior, ce venea în aceeaşi clipă din amândoi, şi‑i străbătu ca o plantă unică ale cărei rădăcini erau înfipte adânc în trupurile amândurora. O sărută, lăsându‑se învăluit în îmbrăţişarea ei de căldura ei, ca de o mantie protectoare ce‑i învăluia pe amândoi în acelaşi vestmânt.
– Mă iubeşti măcar un pic, un pic? Îl întrebă ea ca de obicei, în timp ce‑l ţinea încă strâns de trupul, de pieptul ei. O duse până în apropierea casei părinţilor ei. Se întoarse singur în noapte şi se gândea la lucrurile de neînţeles ale vieţii. Îşi amintea de tristeţea uşoară ca aburul, ce statornic rămâne după ani peste amintiri, ce îl încercase în prima călătorie ce făcuse de când plecase din ţară. Era la Amsterdam; într‑o vară, se întorcea cu un vaporaş dintr‑o excursie de la Volendam, o insulă de vis, de pe lacul Zuidersee. Pe vaporaş, o fată tânără şi frumoasă, dar atât de simplă, de cinstită în atitudinea ei, înconjura cu toată atenţia şi tandreţea un tinerel indiferent, cu un aer bleg şi distrat; îşi aminti toată tinereţea lui, încercările fără succes de a găsi o fată pe care să o iubească, să‑l înţeleagă.
I se perindară în minte chipuri şi imagini de atunci. Zile luminoase de vară, seri lungi de iarnă cu neaua care se topea, fete pe care le aştepta şi le conducea în tramvaie înghesuite sau le aştepta la staţia unde ştia că ele coboară, surprinzându‑le prin declaraţii bruşte, ca erupţia unui vulcan, inexistent în orizontul lor de fete ordonate şi studioase, visând măcar în taină la băieţi atletici cu jargon sportiv sau la colegi din ani mai mari. De fiecare dată, dezamăgirea lui, imposibilitatea de a atinge femeia, ce‑i capta toate simţurile şi gândurile cu prezenţa ei tânără, dar care rămânea pură imagine, evanescentă, la cea mai mică încercare de apropiere, îi revenea în minte după atâţia ani, prin prisma maturităţii de acum. Şi poate că dorinţa mereu de schimbare, nomadismul din el, îşi găseau resorturile tainice tocmai în eşecurile adolescenţei. Nu, hotărât nu, acei colegi ai săi, de când el avea 17 ani şi era proaspăt intrat la facultatea de medicină, o vedea clar cu ochii maturităţii de acum, nu‑i erau cu nimic superiori; ei mimetizau doar adultul, aşa cum adultul mimetizează moda, puterea, cum în acelaşi Amsterdam, un tineret, o gloată informă, mimetiza obosit o modă, moda hippy. Iar mimetizarea e posibilă doar de către cei fără personalitate.
Cine are o personalitate, şi‑o poartă… Ca o cruce… Este el. Şi el, nu reuşea să fie altfel decât el.
Nici acum… O condusese în dimineaţa acelei zile pe Anna, la gară; drumul şerpuia pe văi, printre plaiurile verzi şi luminoase ale Umbriei. Soarele încă nu se ridicase peste munţi şi receptacolul mic al maşinii avea încă căldura nopţii şi a casei din care abia ieşiseră. Călătoriseră în tăcere, fără să‑şi spună nici un cuvânt; îi însoţea zumzetul egal al motorului, ca o fiinţă vie, în timp ce maşina înghiţea fâşii, fâşii din drum, apropiindu‑i de destinaţie.
– Voi avea un fiu, zise ea deodată, cu voce subţire, dar calmă, egală.
El continua să privească înainte, panglica drumului ce se desfăşura înaintea sa, din ce în ce mai subţire. Ea începu să plângă încet, aproape neobservată, apoi pieptul începu să i se mişte din ce în ce mai repede şi izbucni la sfârşit într‑un plâns cu lacrimi mari ce i se scurgeau în şiroaie, pe obraji, ca o apă nestăvilită de primăvară. O cuprinse cu o mână după umeri, trăgând‑o în spre el. Ea se lăsă moale, moale, cutremurată încă de plâns, la pieptul lui.
– De ce plângi? O întrebă el, mângâind‑o pe creştet, pe obrajii uzi de lacrimi.
– Credeam că o să te bucuri, îi răspunse ea simplu.
– Fie binevenit acest fiu, zise el şi o strânse mai tare la el. Privi cu faţa încleştată, spasmodic, la drumul ce se subţia din ce în ce înaintea lui, în vreme ce o furtună de sentimente se dezlănţuiau în sufletul său. Erau teamă, speranţă şi dragoste ce se luptau în el, la vestea neaşteptată a acestui fiu. Voi avea un fiu, îşi zicea el, şi parcă ceva neştiut şi nespus de duios se dezgheţase în el, în vreme ce strângea ocrotitor trupul ei. Dar tot cursul vieţii lui era schimbat din matcă de venirea acestui fiu. Iar el, fluviu viu, liber şi nezăgăzuit, ce sfărâmase toate împotrivirile, devenea acum un afluent, pe harta mare şi misterioasă a vieţii, al unui destin străin, necunoscut şi misterios, în care‑şi contopea de aici încolo viaţa lui. Şi toate energiile lui de libertate, toată viaţa lui de până atunci, toate năzuinţele, se simţeau deodată trădate, azvârlite şi se răsculau în el năvalnic, întrebându‑l: de ce ai plecat atunci din ţara ta, de ce ai început un drum nou atât de greu, de ce mai ales, i‑ai jertfit pe ai tăi? Pentru ce? Pentru a trăda soarta ta de luptător, idealurile ce ţi‑ai ales, pentru a sfârşi într‑o căsătorie oarecare, într‑un sat oarecare, fără nici o bază la temelia nouă a vieţii tale?
Dar alături de el era fata aceasta şi ea purta acum misterul de nepătruns al unei vieţi plăpânde şi nevinovate, cu un destin propriu al ei. Iar el, singur, în faţa acestor stihii, nu ştia ce drum să aleagă, iar în furtuna ce bântuia în sufletul lui nu găsea nici un răspuns.
Ea îi luă mâna de pe volan între mâinile ei calde, strângându‑i‑o, şi apăsându‑i‑o la pieptul ei, pe buzele ei, în vreme ce lacrimi mari şi calde îi picurau, ajungeau pe mâna lui.
– Voi face tot ce vei hotărî tu, zise ea, dar nu mă lăsa, nu mă părăsi! Iubeşte‑mă numai un pic. Nu‑ţi voi fi niciodată o povară. Hotărăşte tu ce crezi că e mai bine pentru tine, nu te gândi la noi, dar numai nu mă lăsa… Hotărăşte tu de viaţa noastră. Fără de tine nu aş mai putea trăi…
Privirea lui cerceta crispată şi trează înainte, drumul, vrând parcă să pătrundă, ca un far, viitorul, să distingă dincolo de prezent în tainele şi meandrele viitorului, acoperit de o pecete de netrecut ce stăpânea, apăsa ca o menghine, în creierul lui. Şi răspunderea aceasta pentru două vieţi, ce cădea acum în întregime pe umerii lui, împreună cu răspunderea pentru propria‑i viaţă şi pentru cei de lângă care plecase, fără să fi făcut nimic pentru ei, era mai puternică decât el.
Ajunseseră pe nesimţite la marginea oraşului Terni; coborâră la gară şi ea se îndreptă spre tren. În clipa despărţirii, ochii ei căutară în ochii lui, întrebându‑l cu privirea fără cuvinte, supusă ca în faţa unui judecător suprem de la care aştepta să decidă de ea, şi privirea ei, chinuită de această întrebare, urmărindu‑l în timp ce trenul începea să se depărteze, i se întipări în minte şi‑l urmări mult timp după aceea. Şi pe drumul de întoarcere, singur, se agăţă de gândul că poate nimic nu s‑a întâmplat, nimic nu s‑a schimbat, totul decurgea ca mai înainte, totul nu e decât o părere înşelătoare a ei… O, de‑ar fi aşa… Maşina parcurgea în sens opus valea şi localităţile ce străbătuseră împreună, dar acum vălătucii alburii de ceaţă se împrăştiaseră, iar soarele se ridicase sus peste coline, în sate oamenii se treziseră şi îşi începeau treburile zilnice; era o zi luminoasă de iarnă blândă pe meleagurile acestea şi lumina aceasta alungase şi din maşină ultimele resturi din intimitatea nopţii.
Trecea printre păşuni verzi pe poale de dealuri, printre care copăcei cu flori galbene începuseră a înflori şi migdali singurateci îşi deschideau sfios primele flori la soare. Şi cine ştie de ce, îşi aminti de adolescenţa lui, de senzaţia pe care i‑o dăduseră pomii înfloriţi într‑o îndepărtată primăvară, pe care o invoca să nu vină şi să nu se deschidă la lumina înşelătoare a unui soare bălai, asemeni inimii lui fără speranţă, căci priveliştea ce i s‑ar oferi, ar fi asemeni unei măcelării împodobite cu flori galbene proaspete de primăvară zăcând printre cadavre hăcuite. Sau, asemeni inimii lui, florile deschise încrezătoare la lumina înşelătoare a soarelui blond, ar îngheţa sub raza‑i gelidă din însăşi prima lor clipă de viaţă şi de avânt către dragoste… Era o viaţă de atunci…
Îşi aminti de privirea Annei în gară la Terni, petrecându‑l de pe scara trenului. Nu mă lăsa, amore, îi zicea ea, decide de mine cum vei vrea tu… Şi simţi o clipă o mânie crescândă punându‑i stăpânire pe sufletul umilit, înjosit, de neputinţa de‑a hotărî… Era ca un bluff, ca o bătaie de joc a sorţii, care‑i confunda şi‑i turbura clipele vieţii, la 37 de ani, când era de acum pornit spre cu totul alte ţeluri şi tărâmuri… Dar era o sfidare, o sfidare a vieţii, la care trebuia să răspundă, aşa cum răspunsese până acum la toate sfidările ei… Îşi aminti de scrisoarea Annei: Ia‑mă cu tine, amore, scria ea; iar dacă într‑o zi vei decide să mă iei de soţie, ceea ce ar fi un miracol ce poate nici nu merit, dar oricum îndrăznesc să ţi‑l cer ţie şi lui Dumnezeu, cu umilinţă, îngenunchindu‑mă, să ştii că nu‑ţi voi fi niciodată o povară… Dar decide cum vrei tu, amore, după cum îţi dictează interesele tale, iar eu voi accepta oricum ar fi, numai nu mă abandona, amore. Era extrema ei renunţare…
Era renunţarea la vis, la visul ei de copilă, la vestmântul alb de mireasă. Era renunţarea la visul ce avusese sădit şi întreţinut în ea, mai alb, mai pur… Iar el îl terfelea, ca pe un lucru inutil, îl anula, făcând‑o să se simtă un lucru fără niciun rost, inutilă pe lume.
O, vino, vino mireasă, sunt bucuros, şi sufletul lui se dăruia deodată tot, ca aburii ce ţâşneau dintr‑o ţarină nemărginită şi mănoasă, ce‑şi făgăduia rodul, spicele, cerului…
Vino, vino mireasă, sunt bucuros… Poate că în cer, în cartea destinului, e scris pentru fiecare femeie un om, gândea el. Poate că sunt eu omul pentru tine, şi fără de mine tu un altul nu vei avea.
Şi‑i străfulgeră în minte chipul ei, întrebându‑se cu deznădejde, „ce va fi de mine?”. Poate că în viaţa noastră de oameni trebuie să fim şi omul unei femei, fără de asta misiunea, viaţa noastră nu e completă. Trebuie să dăm o parte din viaţa noastră, o parte doar pentru noi, care pentru voi este însă totul. Vei fi femeia destinului meu…
Se apropia de satul unde lipsurile, situaţia lui de refugiat, îl constrânseseră să‑şi exercite profesia şi sufletul lui se înălţa, la această sfidă a vieţii, pe aripile puternice ale unui imn, ce‑l cânta dragostei… În ziua aceea plecă devreme de la dispensar. În sala de aşteptare, la sfârşitul vizitelor îl aştepta maresciallo‑ul de carabinieri din sat; era un om simpatic, cu părul alb, aproape de pensie. La înfăţişarea lui de bătrânel bun, se contrapunea ciudat situaţia lui familiară; era tatăl unei fete blonde de 14 ani, cu aere de domnişoară emancipată şi un pic viciată, care, cu părul ei blond desfăcut pe spate, cu mersul legănat pe pantofi cu tocuri înalte, era o apariţie atât de contrastantă cu aceea a unui maresciallo bătrân şi blajin, ce‑i era chiar tată. Bătrânul şi blajinul maresciallo de carabinieri, tatăl fetei, îl aştepta acum pe Virgil, care era un pic surprins de vizita lui neaşteptată.
– Aţi făcut o cerere de viză de şedere în Italia? Îl întrebă el.
– Da, răspunse Virgil, căci în fiecare an i se prelungea şederea pe un alt an.
– Ne‑a sosit răspunsul că v‑a fost respinsă, zise maresciallo‑ul, parcă un pic jenat de vestea ce trebuia să i‑o dea, cu o undă de părere de rău în voce.
– Nu e nimic, zise Virgil cu ostentată siguranţă, vrând ca să ascundă precaritatea condiţiei lui. Luă numărul cu care fusese înregistrată cererea şi răspunsul negativ şi se despărţi de mareşal.
Se îndreptă gânditor spre pensiunea unde locuia. Ziua era aproape de amiază şi razele soarelui încălzeau peste tot, casele înalte clădite de secole din piatră aşezată peste piatră, străduţele înguste ce ici şi colo urcau şi coborau pe sub bolţi reci şi întunecoase de stâncă; era ora când oamenii se strângeau în centru, la marginea parapetului, privind până departe peste plaiurile verzi şi domoale peste care cădeau ca o beteală de aur razele palide ale soarelui de iarnă. Virgil rămase privind, pierdut în pacea acestui peisaj, ce se pierdea în zarea ca de ape neguroase, încremenite pe spinări de munţi molcomi, dincolo de care se ghiceau alte plaiuri pe care colindase cândva sfântul poet de la Assisi. Soarta nestatornică îl aşezase acum aici, pe aceste plaiuri de la porţile Umbriei. Dar pentru cât timp? Toată viaţa lui fusese o neîncetată căutare pentru a‑şi afla un loc sub soare. Dar îl aflase vreodată? O echilibristică peste un fir întins peste prăpăstii, care‑l purtase însă, în fond, departe de ţelurile adevărate ale vieţii lui. Intrase în viaţă slab, neliniştit, bântuit de patimi ca de friguri, cu singura forţă aceea a voinţei lui, încordată ca un arc, spre a străpunge, a supravieţui, într‑o lume străină şi ostilă. Trebuise ca să‑şi făurească încet, încet, arme pentru a putea supravieţui. Depinsese de femei, de mentalitatea şi judecata comună. Apoi, plecase de acasă. Sate de basm, unde viaţa, fiinţa lui, se revigorase. Şi la urmă se despărţise cu durere, dar şi cu speranţă, de acele locuri, căci răzbătuse, venise în Bucureşti. Şi descoperise că timpul, în mod straniu, era acelaşi lucru, era sinonim cu nişte bonuri de repartiţie, cartele, de viaţă, de timp. Fără ele viaţa era imposibilă; cu cât se avea mai multe, cu atât se avea garanţia pentru mai mult timp pentru a putea trăi. Căci timpul, viaţa, erau îngăduite de oameni, de societate. Atârna de ele. Putea fi expropriat sau gratificat la bunul plac al celor de care prin aceste bonuri viaţa lui depindea; iar toată viaţa lui era deja catalogată, era un ritual din care nu mai putea ieşi, era în fond, abia începută, deja o rubrică de arhivă. Şi tot ce era viu în el se răzvrătea. Putea ieşi din acest cerc?
Rămăsese în occident. Îşi luase viaţa în propriile sale mâini. Voise să fie unicul stăpân, pe pământ, al propriei sale vieţi. Dar era posibil? Trecuse prin zile şi nopţi de mizerie, de foame, dormise pe bănci în parcuri şi la azilul de noapte, unde, doar acolo, descoperise în cei înfrânţi, în tăcerile şi în cuviinţa lor, sensul adevărat, aproape religios, tainic, al vieţii. La scurt timp rămăsese iar fără bani. Concediat pe neveste, se găsise într‑o dimineaţă de aprilie, fără bani, pe o bancă, într‑un parc. Şi pe neaşteptate, în ziua aceea, deposedat de tot şi fără a mai avea nimic în afară de speranţă, se înfăptuise minunea irepetabilă: devenise liber şi senin, ca însăşi ziua aceea de aprilie şi slobod ca vântul, ca zefirul, ce adia înmiresmat de primăvară. Aşa se simţise atunci; cu sufletul uşor, despuiat de orice grijă, nemaiînlănţuit de nimic şi fără teamă, când tocmai, în acea zi, atinsese fundul unei lipse materiale, ce întotdeauna îl înspăimântase. Era incredibil şi de neexplicat! Starea aceea fu unică şi irepetabilă. Concediat la Latina, la scurt timp plecă la Roma, şi într‑o conversaţie între doi tineri doctori, necunoscuţi, auzi numărul de telefon al unei clinici, unde ar angaja un doctor de gardă. Memoriză numărul şi la primul telefon public telefonă; îi răspunse prietenos directorul clinicii. Dar după trei luni clinica dădu faliment, o parte din bani îi rămăseseră neplătiţi, şi el, încolţit din nou de mizerie, pleca definitiv din Roma, într‑o comună de munte, cu vreo 17 sate, întinsă pe vreo 30 de km. Aici viaţa lui se schimbă complet; atinse peste noapte, din chiar clipa venirii lui, fundalurile unei mizerii morale nemaiînchipuite, solicitat şi transformat în orice clipă în opusul lui, adică acela al unui distribuitor de bunuri de consum gratuite, de sticluţe şi flaconaşe inutile dar frumos ambalate, cu vitamine, tonice, etc., unei populaţii la nivelul cultural sau aproape al acelora întâlnite de primii exploratori europeni ce distribuiau mărgele colorate, în timp ce o neaşteptată şi parcă ireală, incredibilă ploaie de aur se abătea asupra lui. Intrase într‑un lanţ, o horă diabolică a aurului, în care trăia numai în funcţiune de bani, de bilete de timp, şi în acelaşi timp era scârbit de rolul ce juca. Era opusul a ceea ce ar fi fost o misiune, o viaţă adevărată, în Africa bunăoară sau oriunde, gravă de responsabilităţi şi dăruire, înălţătoare în spirit, dar săracă material.
Era opusul oricărui sentiment şi aspiraţii umane, de caritate, de ajutor, căci el era acolo o rotiţă într‑un sistem degenerat, la extremul celălalt al intenţiei de la care pornise, şi de aceea gol, futil şi gratuit. Era doar o continuă cursă contra‑cronometru cu timpul… Dar trebuia ca să‑şi creeze o bază, şi cât mai repede, pentru a putea ieşi din această horă infernală, această prostituare de clipă cu clipă, ce nu o mai putea suporta, în care toate acţiunile lui erau dirijate, preconfecţionate, de măscărici gratuit şi inutil, expropriat de propria voinţă şi de disponibilitatea propriului sentiment uman.
După un an nu mai suportă. Dar avea de acum create bazele unei independenţe, avea aproape bazele materiale necesare pentru a începe o activitate modestă dar independentă la Roma. Aproape…
Lăsă atunci acea viaţă de coşmar şi plecă în satul mic dar civilizat, în care redobândi demnitate şi bucurie şi în care se găsea acum. Şi era pe punctul de a‑şi realiza visul… Da… Era pe punctul de a‑şi realiza visul, dacă… Dacă tocmai în acel moment, viaţa lui nu ar fi fost schimbată din temelii, cele de totdeauna şi cele noi şi plăpânde de acum, de apariţia la orizontul vieţii lui a unei planete, ce nu era inclusă, după ştiinţa oamenilor, de la începuturile lumii, în calculele de inginerie complicată ale Universului vieţii… Şi planeta aceasta bătea la uşa vieţii lui, umilă, dar cu forţa de nebiruit a dragostei, şi zguduia, anula, toate complicatele lui calcule de decenii, de inginerie a destinului…
Şi pentru planeta aceasta, pe firmamentul vieţii nu mai era acum loc, aşa cum nu era loc acum nici pentru el! I se refuza brutal viza de şedere. Termenul de graţie trecuse; i se refuza viaţa. Termenul de graţie trecuse. Trebuia să se dezrădăcineze, să plece din nou în lume. Îl privea. Viaţa, pământul erau împărţite, aşa cum şi animalele îşi împărţeau teritoriul. Iar el, pe al lui îl pierduse…
Se gândi la tatăl lui… Şi printr‑o ciudată asociaţie de idei îşi aminti de toate locurile prin care trecuse: Bucureşti, Constantinopol, Italia… Vize de flotant, de permanenţă, pe buletine, pe paşapoarte… Apoi vine deodată o zi, când viza nu se mai dă. Şi‑i apăru zâmbind, tăcut, chipul tatălui lui, zâmbind luminos, ca o umbră… Iar în timpul acesta, neştiutor încă de timp, dar clipă de clipă, oră de oră, zi de zi, crescând, era copilul…