Mihail Sadoveanu 140 de ani de la naștere – 6 volume

Mihail Sadoveanu 140 de ani de la naștere conține 6 volume:

Mihail Sadoveanu și istoria

Ioan-Aurel POP

Îmi venea să încep ca la carte, spunând că Mihail Sadoveanu a fost un scriitor, povestitor, nuvelist, romancier, academician şi om politic român, unul dintre cei mai importanţi şi prolifici prozatori români din prima jumătate a secolului al XX-lea, cu o carieră desfăşurată pe parcursul a cincizeci de ani. Sau eram tentat să spun că a jucat pentru literatura română rolul lui Walter Scott din literatura de limbă engleză.

Mihail Sadoveanu (1880–1961) a trăit peste opt decenii de viaţă pământească pe care a umplut-o cu creaţii scriitoriceşti de amploare. L-am auzit în copilărie, cu vocea sa inconfundabilă, imprimată în fonoteca radiodifuziunii, pe cale de a deveni „fonoteca de aur”, interpretând „Amintirile din copilărie” ale lui Ion Creangă. De fapt nu era vorba despre o interpretare, pentru că Sadoveanu îl trăia pe Creangă prin toate fibrele fiinţei sale. Dacă ar fi fost să mi-l imaginez pe Ion Creangă revenit printre pământeni, aceasta ar fi luat atunci chipul şi vocea lui Mihail Sadoveanu. Sadoveanu era un Creangă reîncarnat, la nivelul secolului al XX-lea. Şocul puternic pentru mine a fost în liceu, când profesorul de Limba şi literatura română ne-a adus un disc cu poezia „Sara pe deal”, citită de Mihail Sadoveanu. Spun „citită”, dar ar fi trebuit să spun „trăită”. Sadoveanu îl trăia pe Eminescu, pentru că buciumul sunând „cu jale” răsuna aievea „pe deal”, în amurg, iar „streşinele vechi” ridicau casele-n lună, ca într-o poveste cu feţi-frumoşi. Sadoveanu avea darul refacerii trecutului, pe care nu doar că îl reconstruia, dar îl şi reînvia, ca printr-un fel de tunel al timpului, în care celor privilegiaţi le era îngăduit să pătrundă. Cel mai mare roman istoric al lui Sadoveanu este, totuşi, pentru mine „Baltagul”, pentru că transpune în proză „Mioriţa”. Iar „Mioriţa” este cel mai pregnant arhetip al istoriei noastre mitice. Istoria, înainte de a fi istorie, este preistorie, iar înainte de a fi preistorie este mit. Mitul „Mioriţei” înseamnă renaşterea lumii prin moarte rituală, asimilată nuntirii. Străvechiul mit este îmbrăcat în veşminte creştine, fiindcă românii sunt un popor creştin. Planurile naraţiunii sunt multiple. Ciobanul – departe de a fi un resemnat ori un laş, cum s-a spus uneori grăbit – este un voievod care-şi acceptă şi înţelege sacrificiul, petrecut în mijlocul naturii, cu preoţi eterni şi cu lăutari tocmiţi ad-hoc, într-o ceremonie de prohodire, metamorfozată în nuntă. Sacrificiul său nu este moarte, ci „mare trecere”. Elementele creştine se împletesc cu cele precreştine, aşa cum viaţa nu se transformă în moarte, ci în înveşnicire. Ciobanul Nichifor Lipan nu este prezent ca personaj activ în „Baltagul”, el trăind prin amintirile Vitoriei, ale fiului lor, ale apropiaţilor şi cunoscuţilor. Vitoria însă, soţie şi mamă, devine o doamnă a spiritului, animată nu de răzbunare, ci de dreptate, având statura marilor femei din tragedia clasică greacă. Mesajul „Mioriţei” şi al lui Sadoveanu este limpede: nici lumea, nici Ţara Moldovei, nici comunitatea şi nici familia trainică nu s-au putut făuri fără sacrificii, pentru că la temelia oricărei ctitorii trainice trebuie să stea o jertfă. De altminteri, legenda meşterului Manole face parte din acelaşi arhetip ca „Mioriţa”, axat pe jertfa mântuitoare, generatoare de trăinicie şi chiar de eternitate.

Natural, de când îşi scria Sadoveanu (aproape pe nerăsuflate) primele sale romane şi până astăzi, a trecut mai bine de un secol, iar gusturile literare – câte mai există – s-au schimbat radical. Planeta gustă astăzi alte lumi paralele recreate decât cele literare, lumi formate din „stăpâni ai inelelor”, din „supermen” sau din dinozauri reinventaţi. În plus, mereu reluatul principiu „trăieşte-ţi clipa” (Carpe diem) alungă istoria dintre preocupările intelectuale. Sadoveanu este mai greu receptat de unii cititori „recenţi”, obişnuiţi cu post-modernitatea, cu oniricul, cu fantasticul, cu vizualul şi cu superficialul. În plus, unii vajnici cenzori, „toboşari ai vremurilor noi”, îl acuză pe romancier de traiul lui sub comunism şi, mai ales, de colaborarea cu regimul acela, adică de fapte grave şi condamnabile, dar care nu impietează asupra scrierilor pomenite. Alţii se întreabă cât adevăr istoric este în romanul istoric sadovenian. Cu toate aceste reproşuri, formulate de multe ori cu rea credinţă, Mihail Sadoveanu străbate deceniile şi secolele prin partea general-valabilă a operei sale. Niciun scriitor român nu a egalat vreodată farmecul povestirii sale istorice, nici limba sa a „vechilor cazanii”, limba sfătoasă, cronicărească şi inteligibilă totodată, nici curgerea lină a naraţiunii şi nici reconstituirea atmosferei de demult. Criticii înţelepţi nu-i pot condamna viaţa trăită sub comunism, fiindcă nu ne alegem noi, oamenii, momentul venirii pe lume, iar „colaborarea” cu regimul nu este de competenţa judecăţii noastre, a istoricilor şi a istoricilor literari. Istoricul (literar) nu este nici inchizitor şi nici judecător al vieţii extraliterare a scriitorului, prin urmare el nu dă sentinţe, ci reconstituie şi, eventual, emite anumite judecăţi de valoare. Oricum, condamnarea, firească până la un punct, a compromisurilor făcute de Sadoveanu cu regimul comunist nu ar trebui să prejudicieze imaginea literaturii istorice scrise de prozator înainte de „dictatura proletară”. Mai sunt şi critici care absolutizează criteriul adevărului istoric în romanul istoric şi găsesc scrierilor lui Sadoveanu felurite carenţe din acest punct de vedere. Or, criteriul adevărului istoric nu se aplică în romanul istoric, ci doar în istoriografie. Istoricul reconstituie trecutul, literatul de talent îl reconstruieşte şi îl transformă, operând cu imagini artistice. Ştefan cel Mare recreat de Sadoveanu face cât zece monografii istorice ale celor mai mari istorici, pentru că, în sufletele cititorilor şi în conştiinţa publică generală, portretul făcut de marele prozator marelui domn predomină de departe.

Mihail Sadoveanu a trăit istoria ca un intelectual, luminat de o cultură generală foarte solidă şi ca un scriitor de foarte mare talent. A trăit-o, fără îndoială, şi ca un patriot român, pentru care istoria noastră a fost viaţa noastră. Literatul aduce trecutul în prezent şi duce prezentul în trecut cu o libertate deplină, inexistentă în cazul istoricului. Literatul are libertatea de a lua trecutul doar ca pretext, pentru a exprima ideea (ideile) directoare. De aceea, a acuza un scriitor că nu respectă adevărul istoric este lipsit de sens. Pe de altă parte, omul prezent nu este produsul unei generaţii spontanee, ci este rezultatul tuturor generaţiilor care l-au precedat. Prin urmare, omul prezent are nevoie de conştientizarea valorilor generaţiilor de dinainte, iar această conştientizare nu se împlineşte doar prin studiul istoriei la şcoală, ci şi prin multe alte mijloace şi modalităţi, între care literatura (beletristica) istorică este de prim plan. Mărginirea omului contemporan la realităţile prezentului său înseamnă o mărginire a orizontului de cunoştinţe şi chiar de conştiinţă, or fără conştiinţă istorică nu se poate edifica o societate. Dar, în acest efort de conştientizare a omului recent de valorile omului de demult şi ale omului în general, Sadoveanu ştie să cureţe timpul de convenţiile umane, de artificiala împărţire a timpului în trecut– prezent–viitor şi să atingă deplinătatea, rotunjimea, întregul.