Mioriţa

Cuvânt înainte

M‑am născut în România Mare, în ultimii ei ani de viaţă, la Chişinău. Din 1940 am locuit cu părinţii la Bucureşti, unde am urmat şi am terminat şcoala primară, liceul şi Facultatea de medicină generală. În noiembrie 1968, aflându‑mă ca turist la Istanbul, am decis să rămân dincolo de cortina de fier, după ce trăisem plin de speranţă acea minunată Primăvară de la Praga, sfârşită la 21 august 1968, sub invazia armatei sovietice şi a armatelor a patru ţări din pactul de la Varşovia, înţelegând că, cel puţin în timpurile istoriei atunci previzibile, socialismul „cu faţă umană” nu avea şanse să se realizeze. Decizia de a nu mă întoarce în ţara de care eram legat prin mii de fibre a fost tragică şi zbuciumul acestei decizii a fost oglindit în romanul Bariera.
Din 1969 am locuit în cea mai mare parte a timpului în Italia. În afară de profesia mea, m‑am dedicat literaturii – dar şi comunităţilor istorice româneşti de peste hotare, asupra cărora nu insist aici – şi am publicat o culegere de nuvele şi schiţe, intitulată Supravieţuitorul, în ianuarie 1989, la Roma; câteva exemplare ale acestei cărţi se află în ţară, la Biblioteca Academiei Române şi la Biblioteca Naţională a României din Bucureşti. În 1994 a apărut la Cluj, la Editura Clusium, romanul Bariera – romanul exilului – un roman ontologic, dacă îl pot numi aşa, un roman al exilului, care a trecut neobservat, cu o singură, valoroasă excepţie: o cronică scurtă, foarte bună, esenţială, a criticului Petru Poantă. Am mai scris – texte rămase până azi inedite – romanul Meşterul Manole, un roman al creaţiei, al creatorului în lumea contemporană şi al conflictului tragic între dragoste, creaţie şi societate, al cărui arhetip rămâne legendarul meşter de la Argeş, şi romanul Călătoriile lui Orfeu (2010‑2011), prezentând, între altele, raportul unui om ajuns în pragul unui Armaghedon fără întoarcere, în lipsa unei profunde, necesare revoluţii etice, cu natura şi celelalte vieţuitoare. În afară de aceste scrieri, am publicat circa o sută şaizeci de eseuri, proză scurtă, jurnale de călătorii, articole pe teme istorice, în principalele reviste literare din ţară, precum şi în paginile culturale ale unor publicaţii de limbă italiană sau franceză, în această din urmă limbă pe teme de filologie şi istorie.
Romanul de faţă, Mioriţa, apare la Editura Ideea Europeană, graţie poetei şi romancierei Aura Christi şi a directorului economic al Editurii, minunatul domn Andrei Potlog, cărora le mulţumesc şi pe această cale, exprimând mulţumiri şi tuturor celorlalţi, care au contribuit la apariţia acestei cărţii.
Mioriţa reflectă un cataclism al istoriei. Ea nu înseamnă însă moarte şi înfrângere. Din contră, Mioriţa reprezintă o putere de metamorfozare a destinului, premiză a victoriei eroice. Dovadă este revoluţia română din decembrie 1989. O Mioriţă, dar fără puterea de metamorfozare a destinului şi a victoriei eroice, a fost drama reală, Mioriţa existenţială a întinselor comunităţi româneşti din spaţiul balcanic, pierite în mare parte aproape cu totul odată cu destrămarea vechii lor civilizaţii.
Azi trăim o Mioriţă răsturnată, lumea, „gură de rai”, transformată într‑o lume din ce în ce mai mercantilă, o lume a gândirii economice, cu omogenizarea, dispariţia diferenţelor, omogenizarea sexelor, a binelui şi a răului, aşa‑zisul „global village”; lumea virtuală care goleşte realitatea, pentru a o umple în loc cu „emoţii” dozate de alţii, în tentativa de colectivizare şi dirijare a sentimentelor şi gândirii oamenilor.
Revoluţia română a fost o revoluţie a jertfei mioritice, a tinerilor care au opus răului piepturile goale, care a dat, ciudat rod, o societate a corupţiei morale: ea a fost contrapusă „colhozului global”, atât sub sensul colectivistic al colhozului comunist, cât şi al aceluia omologant, după o unică măsură, al popoarelor şi al valorilor.
Cine va recrea punctele cardinale, utopia paradisului mioritic? Noul Ierusalim?
Poate că Mioriţa, prin forţa ei spirituală, ne va reda punctele cardinale şi pe noi, cei rătăciţi de noi, nouă înşine. Altfel, moartea Mioriţei, cea din urmă mioară, ar fi moartea noastră a tuturor.

Autorul

Partea întâi

De la fereastra lui Andrei se vedeau munţii care ascundeau, nevăzută, în văi şi codri, ţara de dincolo de neguri. Acolo cutreierau încă, înghiţite de ceţuri, turmele păstorilor valahi, ale căror dangăte de clopoţei, scufundate în timp, răsunau ca un ecou încă viu în sufletul lui.
Bucuria de‑a căuta, de‑a aduce la lumină, de pe fundul oceanului timpului, limba lor, înscrisă în slove, nepieritoare, era atât de mare în inima lui, că numai vorbele fermecate ale limbii din cel de‑al şaptesprezecelea secol, reuşeau să o exprime: „Niciun lucru lumesc nu‑ş aducea aminte, nici de mâncare, nici de băutură, nici de viaţă, nici de moarte, ci toate lucrurile, încă şi de sine uitându‑ş fiind ca şi un beat de dragostea acei frumuseţi”.
Trăia de câţiva ani prins în vraja acelei frumuseţi, se nevoia să readucă la lumină sufletul, viaţa a generaţii şi generaţii de oameni, cu primele lor cuvinte rostite, cele în care‑şi spuseseră taina primei dragoste, cele cu care‑şi dăduseră ultima suflare. Ele, cuvintele, i‑ar fi readus la viaţă, odată cu limba lor. Căci ei nu erau morţi atât timp cât limba lor ar fi dăinuit, nu s‑ar fi risipit din timp, ca un vălătuc de ceaţă ce n‑a fost niciodată. Dar exista această limbă scrisă, stavilă ultimă morţii? Era ea un adevăr sau era numai o năzuinţă, speranţă a sa, gata de‑a se prăvăli şi a reîncepe mereu, ca o osândă a lui Sisif?
Şi totuşi, pe munţii aceia se petrecuse o dramă, atât de vizibilă, că poate de aceea ochii, din obişnuinţă, nu o mai vedeau. Un întreg popor dispăruse…
Căuta prin arhive, biblioteci, ori de câte ori ocupaţiile sale îi lăsau timpul. Ar fi aflat un răspuns la căutările lui?
Parcurgând străzile bătrâne ale Sarajevo‑lui văzu astăzi o lumină ciudată, din cauza unui nor dens, îndărătul căruia soarele apărea ca un glob mic, părând o lună sângerie în plină zi şi ale cărui raze abia ajungeau să lumineze. Ce fenomen straniu… Era un semn de moarte?
Ieşi cu maşina pe drumul către Tarcin şi coti pe şoseaua care ducea spre munţii din apropierea oraşului. Acolo, nourul acela fumuriu se ridicase şi razele soarelui străluceau pe un cer ce redevenise senin. După vreo oră, pe un drum, urcând şi coborând culmea, ajunsese la mânăstire, la Rmanj. Era o mânăstire din secolul al XIV‑lea unde se încăpăţâna să caute încă acele vechi, tainice, manuscrise. Părintele portar, care de acum îl cunoştea, îl anunţă stareţului. Îl conduseră la acesta. Era un om care nu făcea nici o impresie deosebită. Sau, fără a fi fost vreodată în căutarea adevărului, el îl aflase în simplitatea cugetului şi a vieţii retrase de lume, fără a‑l căuta? Nerăbdător, nu se aşeză pe scaunul pe care părintele stareţ i‑l apropiase, făcându‑l să rămână în picioare, pentru a‑i da răspunsul. – Aţi aflat cartea de care mi‑aţi vorbit? – Da, răspunse stareţul, spre marea lui uimire. Repetă atunci întrebarea, crezând că poate nu a fost înţeles.
– Da, răspunse din nou stareţul, văzându‑i mirarea. – Da, repetă, ca pentru a‑l asigura. Să dea Domnul ca ceea ce râvniţi să vă aducă pace, fie că veţi afla, ori nu veţi afla ce căutaţi, zise.
Îl chemă pe părintele bibliotecar care‑l conduse pe un coridor lung de la ferestrele căruia se vedea vechea biserică şi la capătul căruia se afla o sală unde era biblioteca. În această sală erau cărţi moderne, în alta, în care se intra din aceasta, erau în rafturi nenumărate cărţi îmbrăcate în piele, roase de timp. Părintele întinse mâna către un raft şi‑i înmână un volum mare, gros.
Inima începu să‑i bată tare. Era acolo adevărul pe care‑l căuta, sau măcar, o frântură din el?
Atinse scoarţele. Din cuvânt s‑a zămislit totul. Acolo era cuvântul! Deschise cartea, privirea îi alergă nerăbdătoare de‑a lungul slovelor. Dar, slovele vechi nu învestmântau nimic din ce căuta el. Răsfoi atent, o oră, două, cartea. Nu aflase nimic. Întunericul se încăpăţâna să ţină ascuns adevărul.
– Aţi văzut aici? Îi zise atunci părintele bibliotecar, căruia îi înmânase volumul. O, Doamne…
Şi‑i arătă pe ultima pagină, rândurile de la sfârşit. Citi, în vechea limbă slavă: Izvoade despre Sfânta Liturghie… Sfânta Liturghie a Valahilor. Era secretul, taina, pe care o căuta? Căci în limbă el ar fi descoperit sufletul. Se îndatorase, adunând de la vechi anticari şi de pe oriunde găsise, vechi manuscrise, tipărituri, nădăjduind într‑o rază de lumină. Dar taina rămăsese pecetluită.
Era taina începuturilor. A neîncontrării la rău, aşa cum apărea în balade, în istorie. Era drept să nu te opui la rău cu rău, într‑o lume în care răul venea din orice parte? Ar fi putut rupe din vălul acestei taine, dezvăluind‑o în cuvânt? Drama lui Constantin Brâncoveanu, marile întrebări asupra firii poporului său şi aflarea primelor manuscrise româneşti, de dinainte de secolul al XVI‑lea, îl absorbiseră într‑atât, încât, împlinite obligaţiile de profesor, adăsta în acestea ca într‑o oază în care afla apa vieţii. Alergând cu privirea pe ultima pagină a manuscrisului, citi acum, scris cu litere chirilice, de edictul Papei Ioan al XXII‑lea prin care li se dădea drept Slavilor să‑şi aibă liturghia în vechea lor limbă, aşa „cum o au şi Valahii”. Apoi, adăugat cu litere mai puţin clare, scriind de liturghia Valahilor care este păstrată la mânăstire şi, aici, era şters, se întrerupea, şi nu se mai vedea nimic, decât un semn care putea fi o criptogramă. Cădea din nou în calea căutării sale, asemeni unui munte înalt, de netrecut, ce se ridica în faţa sa ca în faţa personajelor din basme şi oprea tot.
Nu aflase nimic. „Acea frumuseţe”, de care înseta, nu i se dezvăluia, nu i se îngăduia.
Văzându‑i amărăciunea, bunul părinte bibliotecar însemnă pe o foaie albă de hârtie acel semn, ce părea o pentagramă, şi i‑l dădu, încurajându‑l.
Plecă de la mânăstire. Toate sforţările i se risipeau în gol. Venise special în munţii aceia, pe jumătate încă sălbatici, pentru a căuta, dar nu aflase nimic. Poate că nu există, îşi zise.
Îşi continuă drumul prin defileul aspru al Vrbas‑ului. Eterna confruntare dintre bine şi rău, care era la vedere aici ca nicăieri în alt loc pe lume, se înstăpânea de gândurile lui. De ce tocmai aici? Se întreba. Mărturie tăcută erau mormintele Bogomililor, presărate mai peste tot. Nicicând întreruptă, această luptă se ducea aici.
Coborî la Dolni Vakuf să‑l întâlnească pe Grigore; se întreba ce oare îl împingea şi pe Grigore să cutreiere acele locuri şi îşi amintea, aproape fără voie, de cum îi descoperise aceleaşi căutări ca şi ale sale, cum îl cunoscuse mai bine, într‑un mod ciudat.
Într‑o seară, cu ceva timp în urmă, când se întorcea din peregrinările lui, într‑un mic orăşel, în luminile farurilor, văzuse o tânără, care‑i făcea semn disperat să oprească. Opri, şi tânăra năvăli înăuntru, pe întuneric. Era o fată drăguţă, cu aspect normal, şi îşi dădu imediat seama că era victima unei confuzii. Până ce fata să se dezmeticească, se lăsase prins ca într‑un joc de confuzia ei. Se întâmplă ca să vedem cu ochii minţii, când suntem convinşi de un lucru, numai acel lucru, mai bine decât cu ochii simţurilor. Nu i se întâmpla şi lui, să vadă prin munţii prin care trecea, turme de păcurari, drame petrecute cu multe secole în urmă, care se întâmplaseră real, dar cu ochii din afară, nu se mai vedeau de mult timp? Într‑o suflare, fata abia urcată, crezându‑l drept altul, îi spuse: Cred că suntem pe calea cea bună! Şi începu să povestească agitată, despre ceva ce devenea foarte interesant pentru Andrei. Era vorba de un manuscris! De un manuscris ce era căutat în aceleaşi locuri şi de alţii. Când Andrei o întrebă exact locul unde fusese, fata rămase un moment mută, apoi dădu un ţipăt şi abia atunci îl privi bine. Treceau tocmai printr‑o mică aşezare şi o lampă de‑a lungul drumului îi lumină o clipă faţa. Fata scoase din nou un strigăt, şi cu o voce complet schimbată, îi spuse că a fost victima unei confuzii, crezându‑l un prieten, şi‑i ceru să oprească şi s‑o lase să coboare. Abia o convinse să nu plece, zicându‑i că dându‑se jos, singură, noaptea, era un act necugetat şi ca s‑o liniştească de tot, îi zise că şi el căuta, la fel ca şi ea, un manuscris. Fata deveni dintr‑odată interesată, dar îl asculta parcă pradă din ce în ce unei nelinişti, căindu‑se mai cu seamă de grava confuzie ce făcuse, aruncându‑se în maşina unui necunoscut, chiar dacă maşina, îl asigura, noaptea, îi păruse la fel ca aceea a prietenului ei, Gregory. Ajunseră în Sarajevo, unde‑i ceru să o lase să coboare; o conduse până în faţa unei construcţii noi, a unui bloc, unde ea coborî, încă neliniştită, speriată de confuzia ce făcuse şi rugându‑l să nu‑i spună nimic lui Gregory, cu care, uimită, aflase că Andrei era coleg. Îşi dăduse seama că era o fată din burghezia locală, fată modernă, la fel ca şi celelalte surori ale ei din Bosnia şi din Europa.
La vreo săptămână după ce o cunoscuse în modul acela neobişnuit, se întâlni cu ea, tot pe atât de întâmplător, în Sarajevo. Se îndreptară atunci împreună spre cartierul vechi al oraşului. Trecură prin piaţa Başciarşia, sub zidurile vechii Begova Djamia şi nenumăratele cupole în tablă plumbuită ale Kurşumlija Medrese şi intrară în forfota străzii, în miezul cartierului turcesc. O privi pe Rada, căci aşa o chema, şi observă în ciuda perfectei ei aparenţe de fată europeană, emancipată, că ea se afla în locul acela cu totul în mediul ei. O batistă fină sub ochi, cărora le‑ar fi dat şi mai multă expresivitate, şi ea ar fi descins acolo, firesc, ca din 1001 de nopţi, în timpul lui Gazi Hursef Bey, magnificul paşă din timpul lui Suleiman Magnificul, evocat şi astăzi în cântecele poporului din Sarajevo. Făcându‑şi loc prin mulţimea care se vântura necontenit prin faţa dughenelor şi tarabelor, pe care se găseau toate lucrurile ieşite din mâna îndemânatecă a meşteşugarilor oraşului, intrară într‑o dugheană de lângă zidul lui Gazi Hursef Begov Bezistan, unul din marile bazare acoperite ale Sarajevo‑ului. Îi întâmpină patronul, un om bătrân, purtând un turban alb, o rudă mai depărtată a tinerei Rada. Ochii săi verzi sclipiră de bucurie, văzându‑şi nepoata; îi pofti să se aşeze şi pe dată un garson care stătea în prăvălie veni cu trei păhărele de ceai, de culoare verde închis. Era o prăvălie mare, ticsită de suluri, de baloturi de stofe, de ţesături roşii de Damasc, de mătăsuri cu un desen fin, în culori delicate, de brocaturi.
Yussuf Effendi, patronul, studiase la Universitate, dar negustoria îl dusese de multe ori la Istanbul şi ca bun musulman fusese şi în pelerinaj la Mecca. Dânsul era unul din furnizorii Radei, şi prin ea a lui Gregory; le procura cărţi de religie, de sufism şi, dacă găsea, vreo carte rară, în care se strecurase ceva din învăţătura, „erezia”, Bogomililor, care‑l interesa pe Gregory. Aflase tocmai o carte rară, de care, în semn de atenţie, îi vorbi lui Andrei, ba îi şi citi unele pasaje. Era un semn de apreciere către oaspetele său şi inteligenţa lui. Ochii verzi ai lui Yussuf aveau o privire foarte liniştită, împăcată cu viaţa, deşi lectura şi comentariul ce făcu cărţii, arătau pe deplin conştiinţa pe care el o avea despre strâmbătatea lumii. Era o carte ebraică, talmudică, sau o carte musulmană, căci era scrisă cu litere arabe, în care se vorbea de un vis al regelui Solomon şi era un comentariu despre viaţa omului faţă cu oraşul sfânt. Prin gura strâmtă a intrării, prin care zgomotele bazarului ajungeau ca foarte de departe, auzind comentariile acelea atât de neaşteptate, Andrei avu o clipă senzaţia de‑a fi în alt loc; era în peştera de care vorbea Platon, dar această peşteră, care ascundea adevărul din cauza întunecimii ei, se transformase în lumină, întunericul era cel de afară, al veacului televiziunii? Asculta atent ce citea bătrânul: „Absenţa lui Dumnezeu de la Ierusalim după distrugerea Templului, înseamnă surghiun; surghiunul, sau lipsa lui Dumnezeu, este o lipsă de ordine, o dezordine. Aceasta este viaţa noastră fără Dumnezeu; exil perpetuu, eternă căutare de întoarcere la Ierusalim. Exilul este ca un vis, în care ne aflăm într‑o lume schimbată care nu este a noastră, care nu ne mai aparţine, dar trebuie să o îndurăm şi nu reuşim să ne trezim din ea; este ca un fel de coşmar.” Andrei, auzind, se simţi năpădit de emoţie; era adevărul vieţii lui, la care nimeni nu mai ajunsese atât de aproape. Aceasta era în sens general, lumea fără Dumnezeu, conchidea bătrânul: Dezordine. Şi în carte era dat exemplul a ceea ce a zis – i se păru –, Solomon: „A văzut Solomon în vis, oameni liberi pe jos şi servitorii pe cai.” Lumea întoarsă pe dos! Era întocmai aşa, comenta bătrânul. Îndepărtându‑se de poruncile lui Dumnezeu, nu trăiau oamenii, toţi, ca într‑un vis, crezând că erau treji, căci nu vedeau lumina? Nu eram toţi robi orbi , crezând că suntem liberi şi orbecăind pe drumurile dorinţei, care erau „fata morgana”, aparenţă goală, într‑un deşert? Nu ne comportam ca nişte bieţi somnambuli, schimbând întunericul cu lumina, străbătând drumuri care nu mai erau ale noastre, căci ne erau impuse de orbirea egoismului, a invidiei, a „succesului”, din care nu ne mai puteam trezi, confundându‑le cu adevărata viaţă?
Eram construiţi din substanţa unui vis? Se întrebă atunci Andrei. Sau doar a unui vis al unui alt vis, şi mereu aşa? Bătrânul termină lectura; vizita luă sfârşit. Ieşiră din prăvălie, conduşi de Yussuf Effendi, care‑i invită aproape afectuos să mai vină. Îi petrecu cu privirea ochilor verzi, redevenită egală, până se îndepărtară de zidurile vechiului bazar. Ajunseră în dreptul podului Prinkipo, unde se despărţiră. În punctul acesta, gândi atunci Andrei, se răsucise ca un fir de tort, istoria lumii.
De ce în punctul acesta, toată această încrucişare de religii, erezii, evenimente? Fata aceea, fără ca el să o ştie, fusese ca un fel de poartă între el şi Gregory, care le deschisese amândurora aceeaşi lume de taină, căci la vreo săptămână după aceea, Grigore ţinea în mână aceeaşi carte, din care‑i citise Hagi Yussuf Effendi. I‑o arătase aproape cu un strigăt de victorie!
Ce coincidenţe! Fata aceea, ce dăduse buzna în maşina lui dintr‑o confuzie, nu fusese în nălucirea ei mai clarvăzătoare, descoperindu‑le cu un ceas mai devreme, lui şi lui Gregory, că cercetau aceeaşi taină? Fusese un mesager? Şi care era mesajul? Sau nu era niciunul? Niciunul?
Cu aceste gânduri coborâse la Dolni Vakuf, unde avea întâlnirea cu Gregory, revenindu‑şi din amintiri. Cum sosi, Gregory îl întrebă: Ai aflat ceva? – Nimic, răspunse Andrei, şi‑i arătă foaia cu semnul. Grigore o cercetă curios, o privi cu atenţie. – Ar putea totuşi ascunde ceva, zise. E o criptogramă. Cine ştie… Erau taine pe care le ştiau numai caligrafii, tocmai pentru ca taina să nu ajungă la cine nu trebuia, nu era pregătit să o afle. Dar acum, după atâtea secole, adăugă mai încet, o mai fi existând locul acela? Şi dacă o mai fi existând, o mai fi acolo acel manuscris, presupunând că, la fel ca şi taina labirintului din piramide, care trebuia să ascundă faraonul, criptograma da o informaţie adevărată? Eu, îi zise, am făcut în după‑amiaza aceasta nişte fotografii şi nişte schiţe, după sculpturi de pe morminte. Forme geometrice, simboluri. Este foarte interesant, adăugă, cum ideile, credinţele, continuă să trăiască, măcar schimbându‑şi complet limba, religia… Dar sunt lucruri ştiute. Ceea ce m‑a intrigat, a fost să descopăr simboluri, poate, „hiperboreene”, pe mormintele şi deci în recuzita sacră, a Bogomililor. Simbolul soarelui, de exemplu, al cavalerului trac, şi altele. Nu te‑ai întrebat dacă nu este acelaşi lucru cu manuscrisul pe care‑l cauţi tu, adică este al aceluiaşi popor, dovedit nu prin limbă, prin cuvinte, dar printr‑un limbaj mult mai vechi, acela, mult mai trainic – şi mai adevărat –, al simbolurilor? Al simbolului, ce nu are nevoie de limbă?
Şi‑i arătă schiţe, după sculpturile aproape şterse, ce făcuse. Dar, continuă, cum vom putea dovedi acest adevăr? Lumea de astăzi este manipulată de informaţie, iar în spatele informaţiei sunt interesele unor grupuri puternice care conduc lumea. Adevărul are nevoie de mijloace ca să învingă. Eu am o reţetă, piatra filosofală, şi vom construi un Templu adevărului. Fără a‑i mai da timp să spună ceva, Grigore continuă: Da, un templu măreţ adevărului, astăzi despuiat pretutindeni.
Reţeta este simplă. Lumea de azi va fi bătută tot prin armele ei… Dar despre aceasta vom mai vorbi, şi rămase tăcut. Ajunseseră în Sarajevo.
Când Andrei sosi acasă era târziu. Venise în casa aceea mare, din partea veche a Sarajevo‑ului, unde locuia cu Sara de doi ani, la început doar într‑o cameră mobilată, când încă trăia mama ei. Apoi ajunsese practic el stăpânul… Se puse, având încă vii în minte cuvintele lui Gregory, să scrie istorisirea sub stăpânirea căreia trăia, care‑l frământa. Lupta contra răului… Dar care era răul? Era şi astăzi tot acelaşi? Ce trebuia făcut: a i te opune, sau a nu i te opune? Emblematică îi apărea figura lui Brâncoveanu. Dar, ca o umbră, trecu Sara şi‑i puse pe masă o scrisoare pe care abia o primise. Aştepta veşti despre posibila prelungire a contractului lui ca lector la Universitate. Căci fără o prelungire a contractului prezenţa lui acolo devenea problematică. Dar, era o scrisoare care‑i venea din ţară. Era de la o femeie bătrână la care stătuse de tânăr, într‑o regiune care se păstrase, atunci când o cunoscuse, încă arhaică, izvorând ca din adâncul secolelor. Era în anii colectivizării, dar zona aceea dintr‑o depresiune carpatică, rămăsese încă neatinsă. Colinda singur, satele cu casele înşirate de obicei de o parte şi de alta a pâraielor limpezi, ce se vărsau toate într‑un râu pe vale, trecea câteodată peste o creastă de deal, peste o măgură, de la valea unui râuleţ la altul, de la un sat la altul, într‑o viaţă liberă cum nu mai cunoscuse. Bătrâna îi scria acum că acea casă unde locuise el, vai, vor să o demoleze, împreună cu tot satul. Nu‑i vine să creadă… Cum se poate să‑l distrugă? Ceva din sufletul lui, ceva nemaiaflat pe lume, rămăsese în locul acela. Ce putere năvalnică de viaţă avusese pământul acela…
Îi răsună în noaptea aceea, mult timp, strigătul de disperare, neputincios, al femeii…
La câteva zile după ce a primit scrisoarea aceea teribilă, Andrei se întâlni din nou cu Gregory. Trebuia să‑şi ducă misiunea lui înainte, orice s‑ar fi întâmplat. Îi spuse lui Gregory de scrisoarea aceea. Acesta însă, deodată, parcă nu înţelegea, relativiza. Zicea: – Este acelaşi lucru cu ceea ce se întâmplă în atâtea alte părţi în lume. În zona ecuatorială taie pădurile, fac şoşele, deşertifică pământul cu creşterea intensivă a animalelor pentru multinaţionale şi ucid şi distrug vechea civilizaţie a Indienilor din America. Sau, mai rău, caută petrolul, aurul, mii de aventurieri sau multinaţionale care distrug tot: indigenii, cărora le distrug pădurile, fauna, flora, adică mijloacele lor de existenţă. Şi la fel în multe alte locuri din lume. Zeul lor este banul, în numele căruia nu se dau înlături de la nici o crimă!
Dar cum nu putea înţelege Gregory unicitatea acestei drame, generată de unicitatea unui sistem represiv, mai criminal decât toate care existaseră? Sau făcea parte dintr‑un rău care cuprinsese întreaga lume, doar că din cauza depărtării nu‑l cunoşteam şi era mai rafinat, mai ipocrit, dar tot atât de crunt, ascuns în spatele unui fals chip, a unei false măşti umane? Unde mai era mântuirea?
Se îndreptau tăcuţi către mânăstirea de la Zavala. Deodată, Gregory întrerupse tăcerea.
– Cred, zise el, că pentagrama aceea, ce o ai de la mânăstire, nu valorează mult. Nu valorează mult pentru că unele litere sunt şterse complet. Afară de faptul că ar putea fi totuşi un indiciu…