Mioriţa – roman

Mioriţa de Emil Raţiu

Partea întâi

De la fereastra lui Andrei se vedeau munţii care ascundeau, nevăzută, în văi şi codri, ţara de dincolo de neguri. Acolo cutreierau încă, înghiţite de ceţuri, turmele păstorilor valahi, ale căror dangăte de clopoţei, scufundate în timp, răsunau ca un ecou încă viu în sufletul lui.

Bucuria de-a căuta, de-a aduce la lumină, de pe fundul oceanului timpului, limba lor, înscrisă în slove, nepieritoare, era atât de mare în inima lui, că numai vorbele fermecate ale limbii din cel de-al şaptesprezecelea secol, reuşeau să o exprime: „Niciun lucru lumesc nu-ş aducea aminte, nici de mâncare, nici de băutură, nici de viaţă, nici de moarte, ci toate lucrurile, încă şi de sine uitându-ş fiind ca şi un beat de dragostea acei frumuseţi”.

Trăia de câţiva ani prins în vraja acelei frumuseţi, se nevoia să readucă la lumină sufletul, viaţa a generaţii şi generaţii de oameni, cu primele lor cuvinte rostite, cele în care-şi spuseseră taina primei dragoste, cele cu care-şi dăduseră ultima suflare. Ele, cuvintele, i-ar fi readus la viaţă, odată cu limba lor. Căci ei nu erau morţi atât timp cât limba lor ar fi dăinuit, nu s-ar fi risipit din timp, ca un vălătuc de ceaţă ce n-a fost niciodată. Dar exista această limbă scrisă, stavilă ultimă morţii? Era ea un adevăr sau era numai o năzuinţă, speranţă a sa, gata de-a se prăvăli şi a reîncepe mereu, ca o osândă a lui Sisif?

Şi totuşi, pe munţii aceia se petrecuse o dramă, atât de vizibilă, că poate de aceea ochii, din obişnuinţă, nu o mai vedeau. Un întreg popor dispăruse…

Căuta prin arhive, biblioteci, ori de câte ori ocupaţiile sale îi lăsau timpul. Ar fi aflat un răspuns la căutările lui?

Parcurgând străzile bătrâne ale Sarajevo-lui văzu astăzi o lumină ciudată, din cauza unui nor dens, îndărătul căruia soarele apărea ca un glob mic, părând o lună sângerie în plină zi şi ale cărui raze abia ajungeau să lumineze. Ce fenomen straniu… Era un semn de moarte?

Ieşi cu maşina pe drumul către Tarcin şi coti pe şoseaua care ducea spre munţii din apropierea oraşului. Acolo, nourul acela fumuriu se ridicase şi razele soarelui străluceau pe un cer ce redevenise senin. După vreo oră, pe un drum, urcând şi coborând culmea, ajunsese la mânăstire, la Rmanj. Era o mânăstire din secolul al XIV-lea unde se încăpăţâna să caute încă acele vechi, tainice, manuscrise. Părintele portar, care de acum îl cunoştea, îl anunţă stareţului. Îl conduseră la acesta. Era un om care nu făcea nici o impresie deosebită. Sau, fără a fi fost vreodată în căutarea adevărului, el îl aflase în simplitatea cugetului şi a vieţii retrase de lume, fără a-l căuta? Nerăbdător, nu se aşeză pe scaunul pe care părintele stareţ i-l apropiase, făcându-l să rămână în picioare, pentru a-i da răspunsul. – Aţi aflat cartea de care mi-aţi vorbit? – Da, răspunse stareţul, spre marea lui uimire. Repetă atunci întrebarea, crezând că poate nu a fost înţeles.

– Da, răspunse din nou stareţul, văzându-i mirarea. – Da, repetă, ca pentru a-l asigura. Să dea Domnul ca ceea ce râvniţi să vă aducă pace, fie că veţi afla, ori nu veţi afla ce căutaţi, zise.

Îl chemă pe părintele bibliotecar care-l conduse pe un coridor lung de la ferestrele căruia se vedea vechea biserică şi la capătul căruia se afla o sală unde era biblioteca. În această sală erau cărţi moderne, în alta, în care se intra din aceasta, erau în rafturi nenumărate cărţi îmbrăcate în piele, roase de timp. Părintele întinse mâna către un raft şi-i înmână un volum mare, gros.

Inima începu să-i bată tare. Era acolo adevărul pe care-l căuta, sau măcar, o frântură din el?

Atinse scoarţele. Din cuvânt s-a zămislit totul. Acolo era cuvântul! Deschise cartea, privirea îi alergă nerăbdătoare de-a lungul slovelor. Dar, slovele vechi nu învestmântau nimic din ce căuta el. Răsfoi atent, o oră, două, cartea. Nu aflase nimic. Întunericul se încăpăţâna să ţină ascuns adevărul.

– Aţi văzut aici? Îi zise atunci părintele bibliotecar, căruia îi înmânase volumul. O, Doamne…

Şi-i arătă pe ultima pagină, rândurile de la sfârşit. Citi, în vechea limbă slavă: Izvoade despre Sfânta Liturghie… Sfânta Liturghie a Valahilor. Era secretul, taina, pe care o căuta? Căci în limbă el ar fi descoperit sufletul. Se îndatorase, adunând de la vechi anticari şi de pe oriunde găsise, vechi manuscrise, tipărituri, nădăjduind într-o rază de lumină. Dar taina rămăsese pecetluită.

Era taina începuturilor. A neîncontrării la rău, aşa cum apărea în balade, în istorie. Era drept să nu te opui la rău cu rău, într-o lume în care răul venea din orice parte? Ar fi putut rupe din vălul acestei taine, dezvăluind-o în cuvânt? Drama lui Constantin Brâncoveanu, marile întrebări asupra firii poporului său şi aflarea primelor manuscrise româneşti, de dinainte de secolul al XVI-lea, îl absorbiseră într-atât, încât, împlinite obligaţiile de profesor, adăsta în acestea ca într-o oază în care afla apa vieţii. Alergând cu privirea pe ultima pagină a manuscrisului, citi acum, scris cu litere chirilice, de edictul Papei Ioan al XXII-lea prin care li se dădea drept Slavilor să-şi aibă liturghia în vechea lor limbă, aşa „cum o au şi Valahii”. Apoi, adăugat cu litere mai puţin clare, scriind de liturghia Valahilor care este păstrată la mânăstire şi, aici, era şters, se întrerupea, şi nu se mai vedea nimic, decât un semn care putea fi o criptogramă. Cădea din nou în calea căutării sale, asemeni unui munte înalt, de netrecut, ce se ridica în faţa sa ca în faţa personajelor din basme şi oprea tot.

Nu aflase nimic. „Acea frumuseţe”, de care înseta, nu i se dezvăluia, nu i se îngăduia.

Văzându-i amărăciunea, bunul părinte bibliotecar însemnă pe o foaie albă de hârtie acel semn, ce părea o pentagramă, şi i-l dădu, încurajându-l.

Plecă de la mânăstire. Toate sforţările i se risipeau în gol. Venise special în munţii aceia, pe jumătate încă sălbatici, pentru a căuta, dar nu aflase nimic. Poate că nu există, îşi zise.

Îşi continuă drumul prin defileul aspru al Vrbas-ului. Eterna confruntare dintre bine şi rău, care era la vedere aici ca nicăieri în alt loc pe lume, se înstăpânea de gândurile lui. De ce tocmai aici? Se întreba. Mărturie tăcută erau mormintele Bogomililor, presărate mai peste tot. Nicicând întreruptă, această luptă se ducea aici.

Coborî la Dolni Vakuf să-l întâlnească pe Grigore; se întreba ce oare îl împingea şi pe Grigore să cutreiere acele locuri şi îşi amintea, aproape fără voie, de cum îi descoperise aceleaşi căutări ca şi ale sale, cum îl cunoscuse mai bine, într-un mod ciudat.

Într-o seară, cu ceva timp în urmă, când se întorcea din peregrinările lui, într-un mic orăşel, în luminile farurilor, văzuse o tânără, care-i făcea semn disperat să oprească. Opri, şi tânăra năvăli înăuntru, pe întuneric. Era o fată drăguţă, cu aspect normal, şi îşi dădu imediat seama că era victima unei confuzii. Până ce fata să se dezmeticească, se lăsase prins ca într-un joc de confuzia ei. Se întâmplă ca să vedem cu ochii minţii, când suntem convinşi de un lucru, numai acel lucru, mai bine decât cu ochii simţurilor. Nu i se întâmpla şi lui, să vadă prin munţii prin care trecea, turme de păcurari, drame petrecute cu multe secole în urmă, care se întâmplaseră real, dar cu ochii din afară, nu se mai vedeau de mult timp? Într-o suflare, fata abia urcată, crezându-l drept altul, îi spuse: Cred că suntem pe calea cea bună! Şi începu să povestească agitată, despre ceva ce devenea foarte interesant pentru Andrei. Era vorba de un manuscris! De un manuscris ce era căutat în aceleaşi locuri şi de alţii. Când Andrei o întrebă exact locul unde fusese, fata rămase un moment mută, apoi dădu un ţipăt şi abia atunci îl privi bine.