Mirmidonii doctorului Mengele

1
Doi străini dau târcoale cimitirului maritim din Sulina

Trenul intercity spre Tulcea era aproape gol. Plecase din Bucureşti cu o mică întârziere, pe care o recuperă până la Cernavodă, unde Dunărea, cu un ultim efort, coteşte la stânga, lăsând în urmă o luncă imensă. Pe scaunul de lângă fereastra din dreapta, un domn fără vârstă, cam greoi, brunet, cu o calviţie care se termina brusc, între frunte şi creştet, ochi verzi şi iscoditori, contempla un ţinut al Dobrogei aproape neschimbat de pe vremea sarmaţilor şi sciţilor. Se simţea confortabil în vagonul climatizat, gândindu‑se că vasta câmpie, toropită de soarele amiezii de iulie, e la capătul puterilor, că se menţine în viaţă cu îndărătnicie doar pentru că ştie să‑şi drămuiască forţele. Dar, pe unele porţiuni care mai păstrau umezeala trecutelor ploi, covoarele de maci, de un roşu aprins, apoi de rapiţă, în care galbenul se hrănea din belşug cu potopul de foc, făceau ca spaţiul să migreze brusc spre necuprinsul legendelor. Din când în când, domnul Tzukerman îşi arunca ochii pe paginile unei cărţi, fără să fie acaparat de lectură. Ca de obicei, nu era atent la cei din jur, la cum arată, la ce vorbesc şi nici la eventualul interes pe care l‑ar stârni el acestora. Aproape nu‑i vedea pe cei din vastul compartiment, simţindu‑i doar după fojgăială sau zumzet. Tresări însă când, de undeva din faţă, de la vreo trei‑patru paşi, cineva i se adresă pe neaşteptate, aproape în şoaptă:
– Îmi cer mii de scuze, dar mi se pare că vă cunosc. Nu cumva sunteţi domnul Aristide Tzukerman?
Abia îşi stăpâni un oftat, dar îl privi cu ochii mijiţi spre cel care i se adresase. „Asta‑i Valahia, croită după mentalitatea romanelor populare – încercă să se calmeze. Totul începe cu un pretext formal, chiar şi moartea”. Dar apoi fu obligat să constate că cel care‑şi cerea mii de scuze era un tânăr cam la treizeci de ani, în blugi, cu un tricou pe care, la anumite mişcări, chipul lui Che Guevara se anima, clipind, molfăind, încruntându‑se sau lăsându‑şi bărbia în piept.
– Şi dacă aş fi? – făcu el, într‑un târziu, uimit puţin de brutalitatea unui asemenea răspuns.
Chibzui s‑o dreagă, într‑un fel sau altul, dar tânărul continuă calm, pe un ton ce se voia glumeţ:
– Vă înţeleg agasarea, dar se pare că n‑aveţi încotro, trebuie să vă asumaţi calitatea de persoană publică…
Amână înjurătura care‑i stătea pe limbă, explicându‑i tânărului cu voce cântată, puţin marcat de efortul de a‑şi păstra calmul, că, date fiind circumstanţele, i‑ar fi mult recunoscător dacă l‑ar trata ca pe o persoană particulară căreia să‑i fie respectată intimitatea.
Dar tânărul se ţinu tare:
– V‑am ascultat, toamna trecută, prelegerea de la Institutul Cultural Român din New York despre experienţele doctorului Mengele.
– Şi, nu mă îndoiesc, ai să‑mi faci vreun reproş…
– Nu, nu‑i vorba de nici un reproş, dar aş fi fericit dacă mi‑aţi alunga unele nedumeriri.
– Ce uşor e pentru unii să fie fericiţi. Poftim, şezi – şi‑i indică locul din faţa sa.
Tânărul se apropie, dar nu îndrăzni să se aşeze, vorbindu‑i, în continuare, şi mai fâstâcit de întorsătura lucrurilor:
– Poate sunt cam îndrăzneţ, dar… O, iertaţi‑mă, nici nu m‑am prezentat, mă numesc Virgil Tarangul.
– Hai, te rog, învinge‑ţi timiditatea şi ia loc, domnule Tarangul.
Fără să‑şi dea seama din ce pricină, Aristide Tzukerman fu nevoit să constate că‑i e simpatic tânărul înalt, brunet, cu o figură nefiresc alungită şi puţin asimetrică, asemeni unui personaj din picturile lui El Greco.
– Mai facem, dacă nu mă‑nşel, vreo două ore până la Tulcea, poate mai puţin. Îţi stau la dispoziţie, deşi ai fi avut timp berechet acolo, la New York, să mă întrebi orice. Dar probabil că, din motive pe care nu insist să le aflu, ai preferat să te ţii în umbră, nu?
Tânărul încuviinţă din cap, dar dându‑şi seama că nu poate trece peste insinuarea domnului Tzukerman, se repezi să clarifice lucrurile:
– Nu, nu‑i vorba de nici un fel de motive speciale, eventual obscure. Pur şi simplu n‑am vrut să vă chinuiesc cu întrebări pe care le‑aţi fi putut considera agresive în situaţia de‑atunci.
– Şi voiai să mă scuteşti de neplăceri… Bine, aşa să fie, fă‑o acum, dacă asta ţi‑e voia. Poţi să fii oricât de agresiv.
– De fapt, nu‑i vorba de o întrebare propriu‑zisă ci, cum v‑am spus, de o nedumerire. Deşi am încercat să aflu pe cont propriu cum stau lucrurile, n‑am reuşit decât să mă adâncesc şi mai mult în…
Nu găsi imediat cuvântul potrivit, prilej pentru Tzukerman de a redeveni ironic:
– …În nedumerire, tocmai ai spus‑o.
– Poate chiar perplexitate – continuă tânărul, fără să observe că‑i luat peste picior. Iată despre ce‑i vorba… În arhivele de film de la Budapesta – sunt, prin forţa lucrurilor, şi istoric de film – am descoperit o peliculă de doar treizeci de metri cu intrarea triumfală a amiralului Horthy în Oradea, după cedarea Ardealului de Nord Ungariei. Mă rog, odiosul Dictat de la Viena, de mutilare teritorială a Românie, ca să exprim poziţia românilor… Ei bine, calul alb al lui Horthy, potcovit cu aur, hlamida care trebuia să sugereze apariţiile triumfale ale cezarilor Romei se pare că, în mintea cuiva, n‑au fost de‑ajuns pentru a induce sentimente imperiale, pentru a realiza un colosal spectacol, care să‑i isterizeze pe unguri şi să‑i umilească pe români.
– Interesant, asta cu potcoavele de aur. Am mai auzit‑o, însă eu n‑o cred, tehnic e imposibil, auru‑i extrem de maleabil, dar fie, să zicem că ar fi rezistat măcar pentru o paradă. Desigur, simbolul contează, deşi simbolurile poleite în aur nu prea dăinuie în timp.
Luându‑şi seama că vorbea cam fără şir, încercă s‑o dreagă:
– Sporovăim ca‑n tren, cum se spune.
– Potcoavele, da, potcoavele, dar şi piticii… – continuă Tarangul.
– Ce pitici?
– Cum spuneam, ca festivitatea să evoce grandoarea Romei, cineva a avut ideea să aducă nişte pitici care să ţopăie în faţa alaiului, să cânte, pe un traseu destul de lung. Doi dintre aceştia, culmea demenţei, au fost vopsiţi în negru, ca să pară de origine africană, aşa cum erau ei uneori la Roma, în Colosseum… În cele din urmă, spectacolul a fost cam dat peste cap de ţiganii unguri care au dat năvală în oraş. Unii dintre ei au fost imediat îmbrăcaţi în uniforme de husari, cum husari erau şi doi dintre pitici. Dar de unde să ia autorităţile atâtea uniforme încât să îmbrace puhoiul ţigănesc? Oricum, şatrele n‑au ajuns sub ochii lui Horthy, cineva dându‑şi probabil seama că strălucitorul eveniment riscă să se transforme în carnaval de cel mai prost gust.
– Există imagini cu aşa ceva?
– Da, secvenţe, patru la număr, există, cu siguranţă, le‑am văzut cu ochii mei, dar când am revenit să le copiez sau măcar să le descriu în amănunţime, dispăruseră. Cineva a avut grijă să le ascundă, probabil le‑a schimbat cota sau aşa ceva.
– Povestea cu cocoşul roşu… – rosti puţin enervat domnul Tzukerman.
– Îmi pare rău că puneţi la îndoială spusele mele, dar vă asigur că imaginile există. Poate n‑ar fi extrem de greu să le regăsesc, dar am hotărât s‑o las deocamdată baltă… Bănuiesc însă că şi dumneavoastră aţi văzut măcar unele fotografii cu alaiul ţigănesc, pentru că vreo şapte‑opt au fost publicate. Totuşi ceea ce aş vrea să ştiu e dacă printre piticii care l‑au întâmpinat pe Horthy sunt şi câţiva din satul Rozavlea din Maramureş, adică din grupul omuleţilor lui Mengele, de care aţi pomenit…
Domnul Tzukerman se posomorî. Privi în adâncul câmpiei, apoi îl scrută sever pe cel din faţa sa, care se fâstâci din nou.
– Prostii, domnule, prostii cu carul. Păi grupul ăsta era format doar din şapte persoane, plus vreo doi‑trei „uriaşi”. Mirmidonii din Rozavlea nu erau circari, cum crezi, ci artişti în toată puterea cuvântului. Sper să te pot convinge de asta. Nu se poate să nu fi aflat, dar cu vreo trei ani înainte de intrarea lui Horthy în Oradea, au dat un concert chiar la palatul regal al lui Carol al II‑lea, adică la Bucureşti. Nu‑ţi pot spune prea multe despre repertoriu, dar regele, aşezat pe tron, avându‑i în jur pe cei apropiaţi, pe fiul său Mihai, care‑i va urma la domnie, sub Antonescu, dar şi pe Elena Lupescu, metresa regală, teribila evreică, s‑a arătat încântat de ei. De bună seamă că piticii vor fi interpretat şi cântece religioase evreieşti, altfel nu se explică lacrimile fierbinţi ale Lupeascăi!
Tânărul se forţă să râdă, dar mai mult behăi, apoi spuse ritos:
– Era tocmai perioada în care se spune că România ar fi început să dea cele mai deşănţate legi antisemite. Între ele, şi interdicţia, pentru evrei, de a muri pe front pentru România, în eventualitatea unui război. Parlamentul vota legile, iar la palat se intonau cântece evreieşti de jale… Frumos spectacol, n‑am ce zice.
Tzukerman îl privi cu severitate, apoi schimbă vorba:
– Unde mergi, de fapt?
– De la Tulcea, care, iată, se zăreşte, după colina aia, iau vaporul până la Sulina, locul în care braţul de mijloc al Dunării se varsă în mare.
– Dai amănunte inutile… Dar coincidenţa mi se pare curioasă. Şi eu tot la Sulina merg.
– În ceea ce mă priveşte, acum sunt, cum ar veni, cam fără căpătâi. Vreau doar să dau la ştiucă şi avat. Atât…
– Excelent, poate mă înveţi şi pe mine să dau la ştiucă şi avat. Am avea tot timpul să începem cu începutul. Vei afla tot ceea ce am omis să spun la New York despre omuleţii lui Mengele. Dar, trebuie să ştii, de la bun început, că vreau să scăpăm, măcar într‑o anumită măsură, de prefăcătorii şi teatru prost jucat, că mi‑e destul de greu să dau un sens rezonabil întâlnirii mele cu dumneata. Oricui i‑aş povesti că un tânăr care m‑a ascultat vorbind la New York m‑a abordat, apoi, în momentul imediat următor, într‑un tren din România, împiedicându‑mă să‑mi fac incognito afacerile la Sulina, ar crede că bat câmpii. Mi‑ar râde în nas dacă aş juca în continuare comedia asta.
– Întâlnirea în sine nici nu are vreun sens, decât dacă, aşa cum bănuiesc, credeţi în scenarii fanteziste. Nu, domnule Tzukerman, nu vă urmăresc. Personal, n‑am nici un motiv irepresibil s‑o fac, iar ca agent al unui serviciu de informaţii, cred că aş fi fost obligat să procedez cu prudenţă, oricum mult mai inteligent.
– Ai procedat extrem de inteligent, făcându‑mă să mă îndoiesc de ceea ce, în prima clipă, mi s‑a părut mai mult decât evident.
– Vă mulţumesc. Dar interesul pentru tot ce faceţi şi spuneţi ar fi, întâi de toate, al Mossadului.
– Bine spus întâi de toate, pentru că unde‑i Mossadul mai dau târcoale, cu necesitate, încă vreo două‑trei oficine, ca peştii oportunişti ce flanchează rechinii şi balenele.
Tânărul râse cu poftă, dar fără să‑i provoace lui Tzukerman vreo reacţie, care continuă la fel de netulburat:
– Oricum, simt că cineva e cât se poate de interesat de prezenţa mea aici. Dacă nu cumva mi‑a pierdut urma…
După bune momente de tăcere, pe care tânărul nu păru deloc nerăbdător să le întrerupă, Tzukerman i se adresă cu abia perceptibilă ironie:
– Îmi reînnoiesc rugămintea să mă înveţi să dau şi eu la ştiucă şi nu mai ştiu la ce peşte de pe‑aici.
– Ştiucă şi avat. Vă iau cu mine ori de câte ori aveţi plăcere, atâta doar că va trebui să fiţi matinal, dacă vreţi să vă relaxaţi.
– Merită să încerc, nu?
– Merită cu prisosinţă.
– Putem începe peste câteva zile. Până atunci, dacă eşti interesat, te‑aş mai ruga să mă ajuţi într‑o prospecţie.
– Dacă accept necondiţionat, fără să întreb nici măcar despre ce‑i vorba, v‑aş reactualiza bănuiala că fac parte dintre peştii oportunişti care însoţesc balenele şi rechinii…
– Poţi să fii oricât de oportunist, nu‑mi pasă, dar dacă mă ajuţi să găsesc mormântul unui ovrei ce s‑a prăpădit pe‑aici după venirea lui Carol întâiul în Valahia, îţi sunt recunoscător.
– E simplu, la Sulina sunt vreo câteva cimitire într‑unul singur. Cel evreiesc…
– Exact. Chiar şi numai prin asta, aşezarea de la capătul lumii merită să fie evocată. La început, aici odihneau de‑a valma creştini, musulmani şi izraeliţi. Era cimitirul marin, termen generic fără conotaţii aparte. Dar, la un moment dat, poate bănuind că, după modelul trecător de pe pământ, cei plecaţi s‑ar încăiera şi‑n veşnicie, dacă n‑ar fi separaţi, câţiva negustori tâmpiţi, conduşi de‑un rabin neînduplecat, au hotărât să‑i scoată fără zăbavă pe urmaşii lui Moise din neorânduiala cimitirului. Ai mei, bunicul şi‑un unchi care făcea comerţ cu icre negre, s‑au opus. Nu ştiu din ce pricină, pentru că, din spusele mamei, nu erau tocmai nişte răzvrătiţi…
– Atunci avem şanse să rezolvăm totul cât mai grabnic.
– Nu prea cred, pentru că negustorii bigoţi i‑au furat bietului Abraham, străbunicul meu, piatra de la căpătâi şi‑au aruncat‑o în mare. I‑au furat identitatea pe care eu mă simt acum obligat să i‑o redau. Să nu mă întrebi de ce fac asta, pentru că n‑am un răspuns prea convingător. Aşa că primul drum va trebui să fie la Arhive.
– Aha, aha – făcu tânărul Virgil Tarangul – atunci trebuie să ne oprim, mai întâi, la Tulcea. Acolo‑s arhivele.
– Bine, las totul în grija dumitale, doar spui că eşti istoric. Adică şi istoric…

Hotelul Esplanada din Tulcea, la care cei doi au ajuns de la gară, cu un taxi, în mai puţin de zece minute, era bine plasat, orice fereastră oferind o vedere splendidă, fie spre port, fie spre largul cot în care Dunărea îşi aduna apele înainte de a porni decisă spre mare. Pătrunzând înăuntru, Tzukerman fu dezamăgit. Nu faptul că hotelul era aproape pustiu îl deranjă, ci aerul său de gară părăsită, de tristeţe abil confecţionată. Lui Tarangul îi era indiferentă alegerea acestuia. La urma urmelor, rucsacul şi undiţele sale s‑ar fi potrivit mai degrabă pe un vapor nenorocit. Dar, de comun acord, deciseră să ia masa aici, pentru că era ora prânzului şi foamea hotăra în locul lor, după care, să caute o pensiune. Chelnerul, care‑i privi cu mai mult respect după ce declarară că hotelul nu‑i tocmai pe gustul lor, le dădu şi soluţia: pensiunea doamnei general Matilda din oraşul vechi.
Nu‑şi bătură capul de ce doamna Matilda era „general”, dar când aceasta îi întâmpină rămaseră cu gura căscată. Era o tânără splendidă, brunetă, îmbrăcată în negru, la vreo douăzeci şi cinci de ani, cu aer oriental. Amuzată să constate perplexitatea clienţilor săi când îşi făcea apariţia, îi primi totuşi ca pe nişte vechi prieteni întorşi dintr‑o lungă călătorie.
– Bine aţi venit – le ură ea, cu simplitate. Unde doriţi să staţi, la parter sau la etaj?
Tarangul îl lăsă pe Tzukerman să decidă, iar acesta alese parterul. Apoi, tot Tzukerman îi mărturisi fetei că n‑au de gând să stea decât o noapte, urmând ca a doua zi să rezolve ceva pe la Arhive şi să plece mai departe.
– Regret mult – se arătă dezamăgită tânăra – dar aţi picat cam prost, Arhivele tocmai se mută.
– Ca să vezi – rosti aproape şoptit Tzukerman – iar am pornit cu stângul.
– Oricum, mulţumim pentru informaţie, doamnă general – îşi manifestă Tarangul prezenţa şi prin vorbe.
Doamna general râse cu voioşie.
– De fiecare dată trebuie să mă explic. Dar nu mă deranjează deloc. O fac chiar cu plăcere. Vila a aparţinut într‑adevăr doamnei Matilda, soţia unui general faimos. Eu sunt pe‑aici abia de anul trecut.
De la cina cu raţă pe varză şi raci, o extravaganţă a „doamnei general”, nu putea să lipsească un vin de prin partea locului, cam aspru, dar cu evidentă personalitate. După câteva pahare, Aristide Tzukerman, amendă o afirmaţie inutil filosemită a lui Tarangul, făcută de tânăr probabil pentru a‑i câştiga bunăvoinţa.
– Nu mă număr printre evreii care, pentru cauza evreiască, îmbrăţişează orice altă cauză. Eu nu pot spune, ca Mihail Sebastian, sărmanul, că sunt, în egală măsură, şi evreu şi om de la Dunăre şi nu mă amăgesc că, respirând aerul românesc, îmi acomodez fiinţa la ethosul valah. Probabil e şi din pricină că nu mă pot raporta la nici un loc anume din România. M‑am născut în oraşul săsesc Bistriţa, din nordul Transilvaniei. Aici m‑am format, cu ostentaţie, în cultura germană, iar, în adolescenţă, am scris studii lingvistice comparative despre limba saşilor de‑acolo şi germana secolelor treişpe‑paişpe de pe Valea Moselei, locul de unde au venit nemţii bistriţeni. Rabinul Idavson nu privea deloc cu ochi buni încercările mele. Voia să mă consacru Talmudului, dacă tot aveam talent speculativ. Nomadismul familiei m‑a salvat. Clanul Tzukerman n‑a stat mai mult de cincisprezece ani într‑un loc, exceptând Sulina, unde ai mei au revenit după mai bine de un secol. Acest nomadism m‑a salvat şi de mine însumi, pentru că eram încăpăţânat ca un catâr şi predispus să‑mi formez idei definitive fără să chibzuiesc prea mult.
Tarangul se foi, plescăi, ca şi cum ar fi vrut să‑l întrerupă. Observându‑i fojgăiala, Tzukerman îl privi surâzând:
– Probabil te gândeşti că am rămas catâr în continuare.
– Nicidecum, n‑aş îndrăzni să merg atât de departe, dar, sincer să fiu, tare aş fi curios să ştiu din ce pricină sunteţi considerat evreu‑ungur.
– Ungur? Cine naiba să mă considere ungur şi de ce? De ce nu grec, pentru că am prenume grecesc. Dar, dacă stau să mă gândesc bine, probabil că am fost vopsit în culori arpadiene din pricina prieteniilor mele. Venind, la nici optsprezece ani, într‑un Bucureşti oriental, mi‑am făcut prieteni printre tinerii evrei ardeleni… Dar ceea ce‑mi spui mă uimeşte… Auzi colo, evreu‑ungur.
– Bine că nu vă supăraţi…
– Să mă supăr, la ce mi‑ar folosi supărarea?
Pe Tarangul îl pufni râsul. Tzukerman îşi luă seama:
– Te gândeşti, de bună seamă, că, iată, evreul vrea foloase din orice, un gheşeft acolo…
– La câte aţi pierdut şi îndurat voi – încercă Tarangul să‑l îmbuneze – balanţa nu prea se înclină spre ghişeft. Cel puţin până în prezent.
– În afară de chinezi, nici o naţiune n‑a câştigat pariul cu istoria. O ştiu de la Hegel, iar el, naiba să‑l ia, o ştia, probabil, din povestirile citite în copilărie. Oricum, ideea se încadrează perfect în a sa filosofie a istoriei.
– Chiar aşa? Zidul chinezesc nu mi se pare un pariu câştigat. Oricum, asta îmi aduce aminte de Emil Cioran care a spus că ar vrea ca România să aibă populaţia Chinei şi cultura sau – nu‑mi aduc aminte prea exact – destinul Franţei. Da, destinul…
– Interesat, dar profund incorect, în ambele variante. Se vede treaba că Cioran nu‑şi cunoştea deloc poporul. Un miliard de români fără credinţă ar fi ca o gaură neagră în Univers.
– De ce fără credinţă?
– Cum de ce? Pentru că francezii sunt lipsiţi de spiritualitate. Ei au doar spirit, în sensul vulgar al termenului.
– S‑aud tocmai de la un evreu una ca asta – îl dojeni, puţin amuzat, Tarangul. Franţa v‑a ocrotit, nu v‑a alungat cu biciul din templu.
– Asta spun şi eu, că Franţa, lipsită de misticism, a ştiut să dea toleranţei un sens neacceptat prin alte părţi. N‑au sfinţenie, domnule Tarangul, dar, din când în când, sunt ameţiţi de mistica puterii. Au luat de la romani şi normanzi doar ceea ce au abandonat aceştia. Nenorocirea francezilor e că s‑ar fi vrut nemţi. Şi, cu asta, am făcut destulă filosofie a istoriei.
– Aveţi dreptate. Poate‑i cazul ca şi Dumneavoastră să ştiţi câte ceva despre mine.
– Mi‑ajunge să ştiu că eşti căsătorit, dar umbli creanga prin lume, că vrei să scrii o carte despre Holocaust, fără să ai o motivaţie coerentă. Despre informaţie, ce să mai vorbim…
Tânărul se pleoşti, însă Tzukerman rămase pe poziţii: nu‑l interesa biografia unui neisprăvit. Dar, în momentul imediat următor, regretă intransigenţa cu care îl tratase pe cel ce‑i putea fi util.
– Bine, admise el, iată, dacă tot întârziem la un pahar, să‑ţi povestesc despre pitici. Spune‑mi ce te interesează, ce ştii şi unde crezi că te‑ai împotmolit.
– Ştiu, acum ştiu cu siguranţă – se înveseli tânărul – că nu sunteţi zmeul zmeilor şi vă mulţumesc că aţi renunţat la tonul insurecţional. Iar despre pitici ştiu atât cât se poate şti. Iată, mi‑am putut da seama că cei din Rozavlea au beneficiat în lagăr de un statut special. Aşa rezultă din cercetările lui Yehuda Kohen şi Eilat Negev. De fapt, nu‑i vorba de un statut în sens larg, pentru că piticii puteau ajunge în camerele de gazare la fel de bine ca toţi ceilalţi. Dacă acele blestemate camere de gazare au existat acolo cu adevărat…Nu, nu, să nu mă înţelegeţi greşit, atunci, spre sfârşit, când fuseseră aduşi piticii, strategia cu camerele se cam schimbase. Chestie de productivitate, ca să zic aşa…
Tarangul se opri, încurcat, privindu‑l pe Tzukerman fără totuşi să clipească. Aşteptă aşa un timp care i se păru insuportabil de lung, apoi continuă:
– Dar tratamentul lor a fost unul cu totul deosebit, datorat deciziilor subiective ale lui Mengele. N‑au fost însă singurii liliputani în atenţia doctorului…
– Mda, au fost, într‑adevăr, şi alţii. Poate te referi la gemeni. Dar să ştii că gemeni e termenul generic pentru toţi cei ce intrau în sfera de interes a doctorului.
– Nu neapărat la gemeni. Ei se încadrau, aşa cum spuneţi, în schema teoretică a lui Mengele, urmând să confirme sau să infirme unele din ipotezele sale. Dar, în lipsa unor relatări cât de cât coerente, celelalte grupuri de pitici rămân în umbră.