Negru profund, noian de negru

Negru profund, noian de negru de Florin Logreşteanu

UNU / IEKH

Am început să plâng în fiecare noapte. De cum se dă stingerea, mă ghemuiesc în patul meu jegos, îmi vâr capul în pernă şi mă gândesc la Antonio. Presimt că n-am să-l mai văd niciodată. Am s-o mierlesc între aceşti pereţi reci de celulă romană, vegheată probabil de câteva deţinute îmbătrânite, femei drogate, şi o muiere nebună care şi-a ucis bărbatul, preot, numai pentru bănuiala că se încurcase cu o cucoană evlavioasă, cu vreo zece ani mai mică decât el.

De fiecare dată se întâmplă la fel dar în noaptea asta n-am somn. N-am aţipit decât câteva minute, cel mult un ceas. Din patul meu, aflat la etaj, se vede bine felinarul de-afară, până în zori aprins. În jurul lui, fluturi cât vrabia de mari, continuă să-i dea târcoale. N-au mierlit-o încă dar n-au nicio şansă să scape: de cum vor atinge sticla, îşi vor da duhul; prea multă lumină strică. Am învăţat asta de la boschetari. Sunt oameni cu şcoala vieţii, deprinşi cu grădinile publice în care îşi petrec nopţile, dibuind în focul felinarelor semne necunoscute majoritarilor… Sub mine, în patul de dedesupt, Crina, o ţigancă din Ardeal, băgată la pârnaie pentru trafic de droguri de mare risc, se agită şi bolboroseşte prin somn. La început, o las în pace. Muierea asta vorbeşte în somn cu cei şase copii minori, închipuindu-şi că i-a lăsat acasă deşi tot ea povestea în urmă cu o lună, când a fost repartizată în celula pentru romii români, că-i fuseseră ridicaţi de autorităţi şi internaţi într-o casă de copii din Sibiu… Mă doare undeva de copiii ei, vreau să dorm, mă scutur şi bat cu piciorul în saltea, strig… Ardeleanca se trezeşte brusc, se scutură şi dispare sub pătura din păr de capră ca şi celelalte fete care, buimace, îmi promit de sub aşternuturi o păruială zdravănă, amânată deocamdată pentru a doua zi. În cele din urmă adorm…

*

Caracatiţa este sora noastră mai mare, ea singură munceşte pentru toţi; de fapt, fură în pieţele Craiovei, cerşeşte de zilele oraşului şi-n sărbătorile religioase şi e dispusă, când i se cere, să smulgă afişele electorale de pe panouri, indiferent la solicitarea cărui şmecher. Tot ce aduce bani nu e de ignorat fiindcă în societatea de azi toţi trebuie să supravieţuim, fiecare câştigându-şi existenţa cum poate… Eu am zece anişori, am primit de curând o bluzică şi o pereche de pantaloni din velură – toate numai zdrenţe care abia de-mi acoperă goliciunea sub pântec – şi aruncată în Piaţa Centrală după ce am fost învăţată ce să spun: Dă şi mie un ban, patronule, trăiţi-ar copiii, să nu ajungă ca mine!… Mă cheamă Mianda, sunt frumoasă şi-aş vrea să mă mărit după legea noastră însă Caracatiţa nu este de acord, zice că românii nu vor să audă de tradiţia ţigănească şi că trebuie să mai aştept. Mama şi tata au mierlit-o amândoi într-o săptămână după o neînţelegere între clanurile noastre, pe când aveam trei anişori; moşul Halapu, bulibaşa nostru, a mierlit-o anul trecut, intocsicat cu fiertură de ciuperci, iar tradiţia ţigănească nu e privită cu ochi buni nici de primărie şi nici de tablagiul cel bătrân, cu gaşca lui de curcani, care zi şi noapte sunt cu ochii pe noi… Patronii trec pe lângă mine cu botu-n pământ, unii îmi fac cu ochiul, puţini îşi deschid portofelul ticsit cu te miri ce hârţoage între care stau ascunse câteva bancnote. Îmi întind o hârtie amărâtă de un leu şi trec mai departe. Un leu… Ce să fac cu un leu, cu cinci, cu zece?… Bătu-i-ar sărăcia de patroni, că sunt la fel de lihniţi ca mine!… Ieri, o cucoană înţolită toată în negru, după ce-mi întinde banul, behăie: Zii, fătucă, bogdaproste, că l-am dat pentru tata… Ba am să iau lumânări de ei, să-ţi fie ţie! am obrăznicit-o… Păi n-aveam dreptate?… Mi-a dat numai un leu şi vroia să-l împart cu ta-su… Zău că da, patronii ăştia de umblă prin piaţă pentru câteva legături de verdeaţă, sunt mai flămânzi decât mine şi-n sinea mea nu-i sufăr, nici pe ei şi nici pe tarabagiii care-mi caută pricină de cum mă văd: Departe de tarabă, hoaţo, du-te de munceşte, fă aia şi aia şi aia …

Sunt a doua născută, mai am şapte fraţi între doi şi şase anişori. Trăim înghesuiţi într-o baracă din scânduri sleită cu pământ galben amestecat cu bălegar. Nu e rău, alţii n-au nici atât. Am fost patru ani la şcoala din Popoveni fiindcă primeam alocaţie pntru copii şi-n felul acesta ştiam că nu vor crăpa de foame frăţiorii mai mici. N-aveam de niciunele dar învăţătoarea, fie-i ţărâna uşoară, că s-a prăpădit mai anul trecut de boală neagră, se îngrijea de mine cum putea. Păstrez şi astăzi de la ea un abecedar, o carte de citire, o aritmetică, o cutie cu creioane colorate. Caiete şi creioane am avut ca şi ceilalţi copii, bineînţeles tot de la ea. Alteori căpătam chiar un ou, o prăjiturică, două-trei mere, o felie de cozonac. Era stearpă, n-avea copii şi pentru acest motiv mă îndrăgise… Aşa credeam… După clasa a patra nu m-am mai dus la şcoală fiindcă regimul cel nou nu mai era atât de strict în privinţa şcolarizării – cum se spunea – ca cel vechi. În afară de asta, Caracatiţa îşi găsise slujbă sigură la salubritate, doi dintre frăţiorii mai răsăriţi spălau parbrize în intersecţii, cei mai mici cerşeau. Aveam îndestul…

*

Mă strecor în canalul colector şi alerg cât pot de iute spre hotarul satului. Câţiva corbi mă descoperă şi încep să croncăne agresiv. Ce şi-or fi închipuind că sunt?… În schimb, eu i-am recunoscut: sunt tovarăşii mei de joacă de pe Muntele de gunoi.

„Croncan, croncan…, încep să-i strig deşi ştiu că nu le place să-i numeşti astfel. Se înalţă şi-şi fac drum spre gunoaie, direct peste islaz. Croncan, croncan…, îi strig. Croncan, croncan…,” îmi răspund…