Noaptea Luminilor

Fragment:

Mai aveam timp până la cină așa că mi-am oferit câteva minute de liniște, pe care le-am petrecut în curtea vilei. Mirosea putred a toamnă și explorând grădina am descoperit o mică fântână arteziană care-și arunca apa într-un bazin construit cu măiestrie, ca să dea impresia că este natural. În apropiere, un rond de tufănele și crizanteme, de toate culorile, zâmbeau ultimelor raze de lumină. Mi-am trecut mâna printre ele ca să le eliberez aroma amăruie pe care o iubesc dincolo de cuvinte. Am petrecut câteva minute în pacea ce-mi invada ființa și le-am mulțumit îngerilor care probabil puteau și ei fericiți, undeva prin jur. Din locul unde stăteam, putem vedea camera Andreei și când s-a stins lumina m-am îndreptat spre salon, ca să ne facem intrarea împreună, dorind, firește, să epatăm. Și asta nu pentru că ne stătea în fire așa ceva, dar atmosfera locului, prin bogăția afișată, prin misterul în care se străduia Florin să se înfășoare ca într-o mantie, a trezit în mine dorința de a-i da o replică pe măsură. Ceea ce fusesem cu două decenii în urmă, un grup de tineri săraci, inteligenți, plini de vise, care frizau uneori absurdul prin comportamentul lor, ne-a construit interiorul. Acum, după atâția ani și atâtea experiențe, eram maturi și, mai mult sau mai puțin mulțumiți de ceea ce realizasem. Nu e de mirare că nici eu, nici Andreea nu doream să ne lăsăm citite, dintr-o privire, nici măcar de amicul nostru, care se purta ca un nabab. Părea că a găsit lampa lui Aladin pe care își propusese să o pună la treabă îndemnându-ne și pe noi, invitatele sale, să ne punem visele în cuvinte pentru ca magia să funcționeze și să se împlinească. Promisiunea că putea să ne îndeplinească orice dorință a fost cea care m-a pus în gardă. Prea semăna a poveste și cunoscând deschiderea prietenului nostru către fantezie, am devenit brusc circumspectă.

În semiobscuritatea holului nu am avut timp să analizez personajul construit de Andreea dar imediat ce am intrat în salonul luminat puternic am încremenit privind-o. Purta un compleu pantalon și buză de culoarea pielii, mulat pe corp. Iluzia, că ceea ce vedeam era chiar pielea, era atât de puternică încât mi-a scăpat fără voie un Aaa!. Se mai îngrășase puțin, dar arăta bine pentru că mai pusese ceva carne pe brațe și pe picioare. Avea silueta de invidiat dintotdeauna, mi-am spus, încercând să nu fac comparații cu a mea. În fond, e lipsit de importanță cum arăți, dar contează enorm cum te simți în pielea ta. Iar la capitolul ăsta, din fericire, eu am depășit angoasele din tinerețe referitoare la acest subiect. Am intuit că Andreea își dorea atât de mult să se ascundă în spatele unei fațade, pentru că nu se simțea în stare să facă față situației, și i-ar fi fost incomod dacă ar fi lăsat ușor să i se vadă durerea pe care tocmai o retrăise. Personajul pe care l-a întruchipat era provocator dar eu știam că în sufletul ei era cu totul altcineva. Părul, șaten închis era așa cum l-a purtat întotdeauna, lung, căzut pe umeri. Noutatea era faptul că îl înfoiase foarte mult. Probabil că pusese o doză întreagă de fixativ în el. Iar ceea ce-mi lua literalmente ochii era o mulțime de codițe subțiri, aurii, pe care și le prinsese cu cleștișori în păr. Devenise o apariție glamour așa cum propusese, din creștet, continuând cu un poncho din voal transparent imprimat cu un motive aurii, până la pantofii bej, clasici, eleganți, cu toc înalt. O brățară de picior din pietre semiprețioase diferit colorate completa ținuta și emitea, la fiecare pas, un sunet discret dintr-un clopoțel auriu. Am privit-o în ochii cu lumini schimbătoare de vrăjitoare. Avea irisul ca o apă verde-gălbuie, de lac de șes, în care pluteau luminițe aurii și se destrămau scame de culoarea castanelor. Ochii ei speciali, care arătau verzi sau căprui, după dispoziția în care se afla, străluceau hipnotic.

– O, doamnele mele, mă onorați peste așteptări. Cu drept temei se spune că,  Femeia este lucrarea de diplomă a lui Dumnezeu la examenul de estetică[1]. Haideți să ne așezăm.

Am ocupat un capăt al mesei din sufragerie. Lumina cădea din belșug din candelabre, răsfrângându-se în cristalul paharelor și transformând locul  într-un cadru de poveste. Am ciocnit paharele cu aperitiv, serviți de personajul factotum, al cărui nume mi-am propus să-l aflu, care era omniprezent, îmbrăcat și el elegant. Am mâncat o mulțime de bunătăți rafinate, demne de o masă regală. Andreea era destul de tăcută și am intuit cât de mare a fost consumul emoțional din după-amiaza ce tocmai se încheiase. Dacă ar fi trebuit să fac față doar personajului pe care l-a inventat ar fi fost acceptabil, dar Florin, alias Gatsby așa cum l-am poreclit, m-a copleșit. Era îmbrăcat într-un costum negru a cărui vestă avea un model auriu de parcă ar fi aflat despre dress code-ul nostru. Însă nimic nu mă pregătise pentru turbanul alb, pe care îl purta. Am schimbat pe furiș o privire mirată cu Andreea și ne-am comportat ca niște adevărate doamne, adică ne-am prefăcut că totul ni se părea absolut normal.

– Haideți în bibliotecă, vreau să vă arăt ceva.
– Cred că vrei să ne amețești, copleșindu-ne și cu atmosfera de club londonez.
– Și ce-ar fi rău în asta?, mi-a răspuns privindu-mă intens în ochi și conducându-ne într-o altă încăpere de la parter.
– Dar arată exact cum am văzut prin filme, a exclamat Andreea parcă brusc trezită la realitate.
– De fapt, asta este singura încăpere pe care am personalizat-o pentru mine, a spus Florin și am simțit în tonul lui o notă de sinceritate care parcă mă împiedica să-l mai numesc Gatsby. Din cauza turbanului, mustața continuată cu linii subțiri, fine, către barbișonul îngrijit, conturat cu măiestrie părea foarte închisă la culoare, iar el părea scos din bogăția și exotismul Orientului. Pe o măsuță erau pregătite pahare, în care era deja turnat un digestiv, care ne stătea la dispoziție.
– Vreau să vă spun o poveste.
– Exact ce mă așteptam de la tine, am exclamat. Totul arată aici ca-n basme iar tu ai fost mereu un menestrel iscusit.
– A, acum e diferit. Ce urmează e doar adevăr.
– Vrei să spui că, în sfârșit, o să ne vorbești despre tine?
– Da, iartă-mă că m-am distrat puțin cu tine ca să-ți atâț curiozitatea, dar voi sunteți prietenele mele iar seara asta mi se pare potrivită pentru destăinuiri. Plecarea mea în Suedia s-a făcut în mare grabă.
– Da, îmi amintesc. Aureliana ne-a anunțat că ai plecat. Nici n-am putut să-ți mulțumesc pentru măsuța și albumele pe care mi le-ai lăsat, a spus Andreea.

Nu m-am lăsat nici eu, așa că pe lângă mulțumiri i-am scos puțin ochii că n-a mai dat niciodată vreun semn de viață.

– După cum știți, mama s-a stins pe neașteptate și așa am obținut viza, ca să pot participa la înmormântare. Acolo, după anul de adaptare în care m-am străduit să învăț suedeza, mi-am găsit o slujbă simplă, la poștă. Îmi convenea, era o sursă de venit comodă pentru mine, care îmi lăsa timp pentru lecturi și plimbări pe străduțele orășelului, imortalizând în fotografii blândețea lui adormită încă din epoca feudală. În blocul în care locuiam m-am împrietenit cu un sârb, de vârsta mea, care mi-a deschis apetitul pentru pescuit.
– Tu, pescar? Nu-mi vine să cred, am spus contrariată.
– Au trecut doi ani, aș spune ca vântul, cu învățatul limbii și a multor altor lucruri legate de istorie, politică, de conectarea la o lume cu totul nouă pentru mine, și, cu desprinderea mea totală și profundă de trecut. Cu Goran am descoperit liniștea apelor în lacurile și pe râurile din apropiere. Ai dreptate, el era pescarul, eu doar chibițam.

Din primii bani câștigați m-am înscris într-o excursie la Londra, organizată în cadrul societății, un fel de team building. Am putut să colind orașul, așa cum o făcusem, de multe ori înainte, doar în visele mele. Tot la capitolul de neratat era și să văd un spectacol de varietăți în celebrul teatru Dominion de pe West End, cartierul teatrelor din Londra. Am mers, în prima seară liberă, așteptând, plin de speranță, la un bilet în plus. După ziua, în care vremea de octombrie fusese stabilă dar cu cerul înnorat, seara a început o ploaie măruntă, parcă pentru a ni se servi nouă turiștilor, o porție de vreme londoneză tipică. Nici prin cap nu mi-a trecut că destinul îmi pregătea, după plecarea din România, o altă mare schimbare în viață. Chiar lângă mine, o tânără, aștepta pe cineva, adăpostită sub umbrelă. Cam zgribulit, îi aruncam ocheade de sub gluga canadienei mele. Era imposibil să nu-i observ frumusețea exotică, de indiancă. Nu era prea înaltă dar reușea, într-un fel pe care nu l-am înțeles, să iasă în evidență. Era ceva aparte în ținuta și în gesturile ei care o făcea să fie remarcată, de la prima privire. Pe fața smeadă i-a înflorit un zâmbet discret, iar după ce m-au cercetat, ochii închiși la culoare și-au coborât pleoapele, cu discreția feminină tipic orientală. Aveam ceas la mână, dar mi l-am tras cât de sus am putut pe încheietură, ca să nu se vadă, și am întrebat-o cât era ora. Mi-a oferit un alt zâmbet, al cărui efect devastator l-am simțit imediat și mi-a arătat un ceas mare, rotund, luminos, așezat în vârful unui stâlp, la circa zece metri, în mijlocul piațetei în care ne aflam, după care am izbucnit amândoi, spontan, în râs. În următoarele zece minute, gheața fiind spartă, am început să discutăm. Așa am cunoscut-o pe Devi. Își aștepta o verișoară, care, har Domnului, nu a apărut așa că am beneficiat de biletul ei.
Pe fața lui Florin a apărut un zâmbet care oscila, parcă dezorientat, între bucurie și tristețe, în timp ce se juca absent cu pipa, ca și cum ar fi uitat s-o aprindă.

– În sala elegantă a teatrului, vișiniul îmbrăca toate suprafețele, de la mochetă, la tapițeria scaunelor și până la cortină. Am fost uimit de atmosfera de pub care domnea acolo. În lumina slabă, de la măsuțele pe roți aflate pe lateralul rândurilor de scaune, puteai să cumperi dulciuri, răcoritoare și bere, ceea ce am și făcut, fericit că puteam să-i ofer o tratație. După nivelul destul de ridicat al conversațiilor părea că lumea se simțea bine, deși ora de începere a spectacolului trecuse de câteva minute bune. Eșarfa lui Devi s-a agățat de colierul pe care-l purta. Ca un cavaler ce eram m-am repezit s-o ajut. I-am atins părul negru, lung, cu firul gros și lucios căutând închizătoarea. Degetele mele au devenit ca de vată, nu le puteam coordona, așa că am zăbovit mult până când am reușit să eliberez materialul subțire, în timp ce i-am simțit parfumul. Mirosea a vară, a femeie tânără, a bucurii interzise, a șoapte și mângâieri. Am simțit un fior străbătându-mi trupul și atunci am înțeles că mă îndrăgostisem, fără posibilitate de scăpare.

Atât eu cât și Andreea înțepenisem, aplecate spre el și amuțisem ascultându-i povestea.

– După alte zece minute, luminile s-au stins și s-a ridicat cortina, iar eu i-am cuprins mâna și am simțit cum inima parcă mi-a luat-o la goană. Nu și-a retras-o, iar eu am înțeles foarte puțin din spectacol pentru că în urechi auzeam… un cântec încăpător precum /foșnirea mătăsoasă a mărilor cu sare / ori lauda grădinii de îngeri, când răsare /din coasta bărbătească / al Evei trunchi de fum[2].

Am tresărit când de afară, stigătul unei pasări de noapte a sfâșiat liniștea.

– Întotdeauna ne-ai vrăjit cu citatele tale. Și mai departe? Ce s-a mai întâmplat?, a întrebat Andreea în șoaptă.
– Mi-am petrecut o mulțime de weekend-uri la Londra. Devi este singură la părinți. Părinții ei s-au stabilit în Londra înainte de nașterea ei dar, numeroasa lor familie extinsă a rămas una tradițională, indiană.
– Ce poveste frumoasă, dar parcă miroase a probleme, am comentat eu.
– Într-adevăr. Devi, cunoscând cinci limbi străine, era angajată ca traducător la o firmă mare. Era independentă material, dar foarte legată de familie. Părinții ei proveneau din familii bogate din Calcutta, aparținând castei brahmanilor. Tatăl ei, trimis inițial la Londra cu o bursă de studii, a revenit acolo după căsătorie, ca să pună bazele unei afaceri.
– Dar știam că în casta brahmanilor nu intrau negustorii, am zis.
– Ai dreptate, în trecut, conform concepțiilor rigide ale castei căreia îi aparțineau, implicarea în afaceri era sub nivelul lor dar, vremurile s-au schimbat și erau multe asemenea exemple, în jurul lor. De-a lungul timpului, cea mai mare parte a familiei a emigrat așa încât trăiesc ca într-o comunitate, o mică Indie, într-un univers în care vechiul cu concepțiile și obiceiurile sale se împletește, de nevoie, cu noul.
– Și, ați ținut relația voastră secretă?
– Când Devi le-a vorbit despre noi, a aruncat sămânța furtunii. Ea are o fire foarte independentă și de fapt a fost crescută în țara de adopție, ale cărei principii îi erau mai familiare decât tradițiile Indiei.
– Probabil că părinții ar fi vrut ca ei să-i aleagă soțul, conform tradiției.
– Care să corespundă și financiar, așa cum se întâmplă în mai toate familiile bogate, peste tot în lume, a adăugat Andreea.
– Cam așa ceva, dar ea a respins toate insistențele ca să accepte o căsătorie aranjată.  De-a lungul timpului, îi prezentaseră câțiva posibili parteneri și sperau s-o înduplece până la urmă. De nevoie, ar fi putut accepta ca ea să-și aleagă singură viitorul soț, dar ideea că el să nu fie indian, nu încăpea în discuție.
– Și totuși, a spus Andreea, se pare că, până la urmă, aș spune previzibil, ca în filmele proaste, dragostea a învins.
– Binecuvântată să-ți fie limba ascuțită. Nu ți-ai uitat obiceiurile, a spus Florin, izbucnind în râs.

A urmat un hohot general care a înseninat atmosfera masculină, destul de rigidă și apăsătoare după părerea mea, din salon.

– Deci v-ați căsătorit, am adăugat, ca o invitație la continuarea poveștii.
– Da… au urmat ani de neuitat. Am locuit în Londra, iar supărarea părinților ei a durat până la venirea pe lume a fiicei noastre Rashmi, adică Rază de soare. Atunci bunicii au capitulat și m-au acceptat în familia lor. Florin s-a apropiat de o comodă pe care erau mai multe fotografii în rame frumoase, din argint.
– Uitați-vă… aici suntem toți trei, în Calcutta, locul lor de baștină, la o nuntă tradițională a unor veri îndepărtați.

Fotografia îi înfățișa pe cei trei îmbrăcați în costume tradiționale indiene.

– După cum arăți, trebuie să fie recentă, câți ani avea fiica ta aici?
– Tocmai împlinise douăzeci și unu.
– Norocosule! Ce frumoase sunt, ambele, am adăugat.
– Dar, iartă-mi indiscreția, cum de ai venit singur? Ele unde sunt? Întrebarea Andreei, aparent nevinovată, avea ca de obicei un aer de insinuare.

Florin și-a rotit pe inelarul mâinii stângi ghiulul împodobit cu un rubin, o bijuterie frumoasă și fină, lăsând să se vadă bentița subțire de aur a unei verighete pe care acesta o masca.
– Sunt amândouă în India, dar despre asta o să vă povestesc altădată.

Note:
[1] Vasile Ghica
[2] Timbru de Ion Barbu