Nu trădaţi, vă rog!

Instructaj de conducere auto. Discuţii cu un ziarist sosit în Bucureşti cu ocazia alegerilor locale din vara anului 2008

Aveam în faţa mea un ziarist care vânturase mai toate capitalele bătrânului continent, dar care nicăieri nu fusese atât de impresionat ca în Bucureşti. Curiozitatea i se citea pe faţă şi mă asalta cu întrebări.
– Domnule instructor, în toate marile oraşe ale lumii s‑a dezvoltat reţeaua de metrou. Sigură, rapidă, eficientă, economică. Fostul dictator, Nicoleae Ceauşescu, realizase o reţea subterană destul de bine structurată, dar care n‑a mai fost extinsă sau modernizată după asasinarea sa. Am constatat că antipatia faţă de vechiul regim a făcut ca multe din marile proiecte etichetate „ceauşiste” să fie abandonate. De pildă, canalul care ar fi legat capitala de Dunăre, în care greul investiţiei era deja făcut, mare parte din săpături, mutarea localităţilor de pe traseu etc. Transportul pe apă este mai ieftin, gândiţi‑vă la creşterea preţului petrolului, permite transportul unor mari cantităţi de mărfuri grele, descongestionează şoselele. Olanda sau Belgia pot servi drept exemplu. România face însă, adesea, întoarceri surprinzătoare, cu 180 de grade. În ultima parte a ultimului, să sperăm ultimul, război mondial, Romania a întors armele împotriva Germaniei. Acest fapt a avut şi consecinţe psihologice. Spiritul german, dominat de raţiune şi ordine, nu mai este deosebit de apreciat de români, care preferă hazardul, acel „merge şi‑aşa”, alături de o nesocotinţă extrem de primejdioasă. Excelaţi însă în fantezie. Candidatul ieşit din „mantaua” PSD la primăria capitalei, domnul Sorin Oprescu a centrat programul său electoral pe o arteră de circulaţie suspendată pe deasupra cartierelor capitalei. Cum vedeţi un astfel de proiect?
– Cred că trataţi cu prea multă seriozitate acest aspect. Proiectul face parte dintr‑un program electoral, adică ceva cu care candidaţii ocupă spaţiul pe care‑l acordă televiziunile pentru a face un „show”. Toată campania electorală este un show, iar cel mai amuzant câştigă voturi. Nimeni nu‑şi închipuie că vreun candidat, odată ales, îşi ţine vreo promisiune sau îşi mai aminteşte de proiecte. Nici alesul şi nici cei care l‑au votat nu‑şi mai amintesc de astfel de fleacuri. Dealtfel, în lungile decenii de comunism, candidaţii nu făceau promisiuni, erau aleşi pur şi simplu, cu procente aproape de unanimitate. Deosebirea este că la acele alegeri lipsea partea distractivă. Ori, „show‑ul” stă în firea românului şi mai cu seamă a bucureşteanului
Pe Oprescu, zis independent, l‑au votat mai cu seamă femeile, dornice de emancipare şi independenţă. Ce a promis candidatul Vasile Blaga? Sloganul său electoral era „mai puţin timp în trafic, mai mult timp pentru familie”, un slogan bun pentru ardeleni. Adică va fluidiza circulaţia iar bărbaţii vor veni acasă mai devreme, chiar pe neaşteptate. Câte tragedii ar fi urmat! Este evident că toate soţiile acestor bărbaţi care ar fi ajuns acasă prea devreme au votat împotrivă. Chiar şi unor bărbaţi care, reţinuţi, desigur, în trafic, mai stăteau la o bere‑două cu prietenii, nu le‑a surâs ideea. S‑a dus comunismul, cu şedinţele care se puteau prelungi oricât, singura explicaţie credibilă a rămas traficul supraaglomerat. Un epigramist de talent, al cărui nume, pentru moment îmi scapă, a compus următoarele versuri consemnând o convorbire telefonică între soţ şi soţie: „Vreau să te‑anunţ că‑n seara asta / Nu vin acasă, draga mea / Căci am diseară o şedinţă / Şi‑o să rămân să dorm la ea”.
Acum s‑a terminat cu şedinţele de partid, timpul ni‑l consumă traficul. Nici un candidat la fotoliul de primar nu va fi ales dacă promite că „de la serviciu şi până acasă, vă asigur ca nu veţi face mai mult de zece minute”.
Revenind la autostrada suspendată deasupra capitalei, adversarii năstruşnicei idei au spus că pentru amplasarea pilonilor ar fi nevoie de exproprieri masive. Nici vorbă! Autoastrada s‑ar putea sprijini pe blocurile turn care au invadat Bucureştiul şi care se înmulţesc asemeni ciupercilor după ploaie. S‑ar putea face o adevărată reţea de suspendate. – Păi, cu ce plouă în Bucureşti de răsar blocurile astea? – Cu bani, domnule ziarist, cu bani: ploi torenţiale, grindină, averse. Bani peste bani, fonduri europene şi naţionale. Desigur, acestei autostrăzi trebuie să i se asigure nişte scurgeri colaterale corespunzătoare, nişte jgheaburi încăpătoare pentru ploile de durată la care se speră. Toată problema este să faci să se creadă că începe lucrarea, care se atribuie direct, fără licitaţie, ca şi autostrada din Transilvania. Firma Bechtel s‑a angajat să o realizeze cu ceva peste două miliarde de euro. Deocamdată, după ce s‑a semnat contractul, desigur, cere şapte miliarde, pe care statul român le va plăti, apoi se vor cere alţi euroi. Un Km de autostradă costă de circa două ori mai puţin în Grecia şi de circa patru ori mai puţin în Bulgaria, ţări cu relieful mult mai accidentat. Aceasta arată că ţările respective nu ştiu cum să absoarbă banii europeni. Dealtfel Bulgaria, la raportul de ţară de la finele lunii iulie 2008, a fost aspru criticată, ba chiar sancţionată pentru slaba eficienţă a justiţiei şi pentru corupţie. Bulgarii nu ştiu, deocamdată cel puţin, cum se obţine un raport favorabil, şi ca atare se plasează în urma României.
Revenind la marile lucrări de utilitate publică, principalul lucru este să obţii un contract semnat, după care banii curg. Ca şi în cazul modernizării liniei ferate Bucureşti‑Constanţa, începută în urmă cu ceva ani. Aparent este o linie dreaptă, pe hârtie, desigur. Ori de unde ai privi însă, nu i se vede însă capătul. De ce? Pentru că pământul fiind rotund, în realitate este o linie curbă. Asemeni curbelor de sacrificiu care se prefigurează. Deocamdată, pentru mai mulţi ani, durata mersului cu trenul de la Bucureşti la Constanţa s‑a dublat. După o cură zdravănă de sudaţie, deosebit de benefică pentru sănătate, prima dorinţă a celor debarcaţi pe litoral este să se arunce în mare. În Marea Neagră. Bucuroşi că, în sfârşit, după atâtea deversări de petrol a ajuns şi marea aceasta să‑şi justifice numele. Vă rog să nu mă întrebaţi cât s‑a plătit pentru afacerea asta cu calea ferată! Celebra afacere Skoda, din vremea lui Carol II, păleşte în faţa măreţelor succese din zilele noastre. Totuşi, nu putem vorbi, în acest caz cel puţin, de un succes deplin, deoarece încă se mai circulă, cu mari întârzieri, desigur, dar în cele din urmă, trenul ajunge la destinaţie. Dacă ar fi fost mai mulţi bani, circulaţia pe acest segment de cale ferată ar fi fost întreruptă cu totul. Oricum, vom intra în Cartea Recordurilor pentru cea mai mare durată a reabilitării unui tronson de cale ferată. Se va depăşi, cred, durata realizării Transsiberianului sau a liniei ferate care leagă, în SUA, Oceanul Atlantic de Pacific. Auf Wiedrersehen!
Vizita jurnalistului spaniol
Privit din faţă, domnul Jose Maria Carlos Gil Robles Gil Delgado de Toledo putea fi intuit drept o persoană extrem de afabilă, îndeosebi datorită faptului că ochii săi emanau o căldură şi sinceritate deosebită. În schimb, profilul său auster amintea însă prin ceva greu de definit de strămoşii săi conchistadori dar şi de Savonarola. Nu, mă asigură el, nu am nici o legătură cu Jose Maria Gil Robles Gil Delgado, creştin democratul care până de curând a deţinut funcţia de preşedinte al Parlamentului European, instituţie în care şi dumneavoastră, românii, aveţi reprezentanţi aleşi, din păcate nu creştin democraţi. Numele noastre tradiţionale vi se par redundante, dar în ele rezonează fala imperiului pe care l‑a avut odinioară Spania. În contextul european actual le‑am scurtat, aşa că dumneavoastră îmi puteţi spune simplu Carlos. Sunt ziarist specializat în războaiele civile voalate. Domnul Andreas Weithalberger mi‑a vorbit elogios despre dumneavoastră în contextul acelui metaforic război al automobiliştilor cu pietonii din capitală. Nu l‑am crezut, dar după o zi petrecută în Bucureşti înclin să‑mi schimb părerea. Ţara dumnneavoastră se depopulează rapid, chiar dacă o serie de zişi minoritari se opun cu destulă eficienţă acestei tendinţe. De la peste 24 de milioane, în foarte puţini ani aţi coborât la 20‑21 de milioane. Bucureştiul este o adevărată moară de oameni, puhoaie de oameni sosiţi din toată ţara asigură menţinerea sau chiar creşterea populaţiei capitalei, golind în special satele şi oraşele mici. În contextul războiului de care pomeneam, viaţa lor este însă din ce în ce mai scurtă. Supremaţia automobiliştilor este evidentă. Ieri am vrut să mă plimb prin ceea ce numiţi parcul Herăstrău, care a devenit, deocamdată în jumătatea sa estică, un mare parc auto. Maşină lângă maşină, bară la bară, au copleşit aleile, de la intrare până la malul lacului, care este plin acum de restaurante şi hoteluri mai mult sau mai puţin deochiate. Aveţi dreptate, domnule Carlos, în parcul cu pricina nu mai poţi găsi decât cu greutate un loc de parcare astfel încât tot mai multe maşini îşi află odihna pe spaţiul zis verde. Noul primar al capitalei, domnul Oprescu, intenţionează însă să amenajeze nişte parcări suspendate pe deasupra lacului Herăstrău, montate pe stâlpi, amplasate la mică distanţă de suprafaţa apei. În loc de lac, se va crea impresia că avem şi noi o mare, de maşini, desigur. La autostrăzile suspendate pe deasupra capitalei se pare că deocamdată s‑ar fi renunţat. Iniţial, domnia sa ameninţase cu demolarea unor restaurante deţinute în parcuri de către anumiţi rău platnici. Prezenţa masivă a automobiliştilor în Herăstrău asigură cel mai mare consum de alcool pe hectar din toată capitala. Pietonii au fost aproape excluşi din această zonă. Ei veneau aici îndeosebi pentru aerul ceva mai curat dar şi spre a admira veveriţele şi păsările din acest loc. Acestea din urmă au fost însă otrăvite cu perseverenţă de către proprietarii de restaurante, astfel încât cei care căscau gura la aceste animale jucăuşe şi simpatice să nu mai aibă altă ocupaţie în afara consumului de spirtoase. Văzând în ce chinuri mor aceste animale, pietonii cu dragoste de natură au devenit, dealtfel, tot mai rari. Don Carlos remarcă faptul că Bucureştiul a ajuns cel mai poluat oraş din Uniunea Europeană. Aveţi dreptate, i‑am replicat, dar, cu toate că s‑au făcut progrese remarcabile în această direcţie, iată, domnule Carlos, că nu s‑a atins încă nivelul dorit. S‑a scurtat simţitor durata de viaţă, românii trăiesc cu peste zece ani mai puţin decât cetăţenii altor state, dar se poate face încă mai mult, deoarece aerul este încă respirabil. Încălzirea climei favorizează proiectele edililor capitalei. Specialiştii prevăd că în vara acestui an vor muri, pe străzile capitalei, din cauza căldurii excesive, mai multe zeci de oameni, urmând ca în 2010 să se ajungă la câteva sute, poate chiar mii. Cifrele par însă nesatisfăcătoare în ochii edililor capitalei. Noul primar general al capitalei, Sorin Oprescu, le‑a cerut subordonaţilor săi să ia de urgenţă măsuri energice. După un remarcabil efort de documentare, acesta a ajuns la concluzia că frunzele pomilor produc oxigen şi absorb, în schimb, bioxid de carbon. Ca atare, s‑a procedat la sacrificarea coroanelor copacilor supravieţuitori, care, pe lângă neajunsurile amintite, mai dădeau şi umbră, poate şi un strop de răcoare, ferind pietonii de arşiţa nemiloasă care‑i ucide. În tot Bucureştiul s‑a procedat la tăierea tuturor crengilor, tulpinile dau o înfăţişare sinistră străzilor, o bună parte din aceşti pomi sluţiţi s‑au şi uscat dealtfel. Teii din cartierul aflat la nord de şoseaua Ştefan cel Mare nu vor mai înflori mulţi ani de‑acum înainte, în timp ce în alte cartiere copacii au dispărut practic cu totul. Lupta se duce în continuare însă, până la dispariţia ultimului copac. Oraşul îşi schimbă rapid înfăţişarea. Într‑adevăr, zise don Carlos, plimbându‑mă pe strada Batiştei, am observat dispariţia unor clădiri valoroase arhitectonic, care aminteau de strălucirea Bucureştiului interbelic. În locul lor se ridică nişte blocuri care surplombează trotuarul, îngustând şi mai mult strada, totul de o urâţenie care va alunga cu siguranţă turiştii, oricum, cu totul rari în Bucureşti, spre deosebire de Budapesta sau Viena, ca să vorbim doar de nişte capitale din apropiere. Mă bucur, dragă don Carlos, că nu v‑a scăpat acest amănunt. Întradevăr, în orice capitală europeană turiştii mişună pretutindeni, spre deosebire de Bucureşti. În perspectivă însă, lucrurile se vor schimba cu siguranţă, capitala noastră va deveni un punct de atracţie. Prin ce? Prin faptul că va deveni, incontestabil, cel mai urât oraş din Uniunea Europeană. Oamenii sunt atraşi irezistibil de recorduri. Am intrat deja în Cartea recordurilor cu cel mai lung cârnat din lume. Halal record, veţi zice. Străinii, îndeosebi cei interesaţi de arhitectură, vor veni, dotaţi desigur cu măşti de gaze şi oxigenatoare, să vadă cum se poate sluţi un oraş considerat odinioară Micul Paris. A propos, aţi auzit de vreun bloc ridicat în centrul Parisului, pe imensul spaţiu de promenadă dintre Domul Invalizilor şi Piaţa Trocadero, pe câmpiile Elizee? S‑a atins cineva de Parisul devenit aproape mitic? Ei bine, Bucureştiuil se grăbeşte să deţină un record la antipod. Restaurarea Mânăstirii Văcăreşti ar fi constituit un punct de atracţie incontestabil pentru toţi iubitorii de arhitectură medievală. Nici un primar al capitalei nu şi‑a propus acest lucru, care ar fi contrazis linia generală actuală. Pe faţa lui don Carlos se aşternu o expresie de tristeţe pe care n‑o puteam înţelege. Noi am conservat şi restaurat cu grijă, replică el, toate vestigiile arhitecturii medievale, inclusiv cele din epoca maură. Turişti din toată lumea vin să le admire. Mă tem însă că timpul va dovedi că aveţi dreptate. Oamenii se satură în cele din urmă de orice, iar frumosul induce şi el saţietate. Vor dori altceva şi, ca urmare, vor veni în Bucureşti spre a vedea antipodul. Aţi observat că, în parcurile de distracţii, mulţi, tot mai mulţi, dau bani ca să intre în „Casa Groazei”, dornici să încerce fiorii provocaţi de ivirea din beznă a unui schelet sau a unei fantome? Oamenii vor să guste spaima. Cred că aveţi dreptate, repetă Carlos în timp ce‑mi strângea mâna la despărţire, nu peste multă vreme turismul se va redirecţiona către Bucureşti.