O sută și una de poezii

„La manetele unei vechi locomotive Stephenson
Eram o ceată de inși transparenți,/ un fel de visători de profesie,/ avangardiști miopi/ cotrobăind prin garderoba literaturii,/ scribi jerpeliți lucrând/ la Cartea Nimicului”; acestea sunt profilul și povestea poetului optzecist, oriunde va fi trăit el în „patria limbii române”, cum, retoric, spunea Nichita Stănescu: în 1982, pe când de (re)încadra între visătorii de profesie, Arcadie Suceveanu lucra la Cartea Nimicului, alături de Aurel Pantea care se pregătea să exploreze lucrul perfect, sfera impenetrabilă a negrului pe negru și care avea viziunea venirii Nimicitorului în vremea putrezirii codurilor limbajului poetic, dar şi prin preajma lui Ioan Moldovan, cel „de gât cu mainimicul”, adolescent „plin de cuvinte” care vine de pe Vechiul Tărâm ca să dărâme „pe-aici ce e de dărâmat”, în sfârșit, cu Mircea Cărtărescu degustând Nimicul din Halucinaria sa: temele şi motivele literare circulă, cum se vede, în interiorul unei paradigme de sensibilitate care definește însăși generația scribilor jerpeliți şi avangardiștilor miopi. Până la Cartea Nimicului, Arcadie Suceveanu a trecut, asemeni tovarășilor săi, peste diverse praguri și prin diferite filtre de percepere a lumii și a sinelui: până la Nimic e o cale al cărei traseu e limpede trasat de lirica sa, în succesiunea volumelor și vârstelor poetice. Primele cărți – Mă cheamă cuvintele (1979), Țărmul de echilibru (1982), Mesaje la sfârșit de mileniu (1987), Corabia de la mansardă (7 jurnale de bord, 1983-1987) – sunt ale unui elegiac în răspăr cu veacul, denunțându-i bolile, îndemnând la vigilență în fața lui homo informaticus, păzind dulapurile copilăriei și fondul de aur al sentimentelor din biblioteci: „Ninsoare obosită, uzată, iarbă aproape plictisită,/ sentimente galvanizate, superproducție,/ viermi de mătase recalificați, producând/ nylon verde.”