O sută și una de poezii de Arcadie Suceveanu

„La manetele unei vechi locomotive Stephenson

Eram o ceată de inși transparenți,/ un fel de visători de profesie,/ avangardiști miopi/ cotrobăind prin garderoba literaturii,/ scribi jerpeliți lucrând/ la Cartea Nimicului”; acestea sunt profilul și povestea poetului optzecișt, oriunde va fi trăit el în „patria limbii române”, cum, retoric, spunea Nichita Stănescu: în 1982, pe când de (re)încadra între visătorii de profesie, Arcadie Suceveanu lucra la Cartea Nimicului, alături de Aurel Pantea care se pregătea să exploreze lucrul perfect, sfera impenetrabilă a negrului pe negru şi care avea viziunea venirii Nimicitorului în vremea putrezirii codurilor limbajului poetic, dar şi prin preajma lui Ioan Moldovan, cel „de gât cu mainimicul”, adolescent „plin de cuvinte” care vine de pe Vechiul Tărâm ca să dărâme „pe-aici ce e de dărâmat”, în sfârşit, cu Mircea Cărtărescu degustând Nimicul din Halucinaria sa: temele și motivele literare circulă, cum se vede, în interiorul unei paradigme de sensibilitate care defineşte însăşi generația scribilor jerpelți și avangardiştilor miopi. Până la Cartea Nimicului, Arcadie Suceveanu a trecut, asemeni tovarăşilor săi, peste diverse praguri şi prin diferite filtre de percepere a lumii şi a sinelui: până la Nimic e o cale al cărei traseu e limpede trasat de lirica sa, în succesiunea volumelor şi vârstelor poetice. Primele cărți – Mă cheamă cuvintele (1979), Ţărmul de echilibru (1982), Mesaje la sfârşit de mileniu (1987), Corabia de la mansardă (7 jurnale de bord, 1983-1987) – sunt ale unui elegiac în răspăr cu veacul, denunţându-i bolile, îndemnând la vigilenţă în faţa lui homo informaticus, păzind dulapurile copilăriei şi fondul de aur al sentimentelor din biblioteci: „Ninsoare obosită, uzată, iarbă aproape plictisită,/ sentimente galvanizate, superproducţie,/ viermi de mătase recalificați, producând/ nylon verde.”