O sută și una de poezii de Ion Gheorghe

Pe urmele lui Lucian Blaga (eternitatea universului rural), alături de Marin Sorescu (în expresia frustă care înveşmântează lumea satului) şi de Radu Gyr (violenţa revendicativă a verbului), tentat de corespondențele cu realul brut, prinse adesea în formule deconstructiviste (era de așteptat apropierea sa – care nu s-a petrecut – de ținuta postmodernă), Ion Gheorghe aduce în scenă imaginea țăranului privit drept „cută a pământului”, de la care a primit geologia, cu duritatea, dar şi cu frumusețea acesteia, cu adevărurile aflate într-o arhaitate de dincolo de istorie, cu miturile și ritualurile desprinse dintr-un timp al începuturilor.

„… înainte de a fi poet, Ion Gheorghe este «cineva», o apariție spectaculoasă, o personalitate. Și e cu neputință să te sustragi impresiei puțin ciudate, câteodată iritante, oricum însă vii, pline de un relief al «existenței», pe care o emană vrând-nevrând. Rezultatele cele mai bune poezia sa le obține când izbutește să întegreze această senzație de «prezență» particulară, neașteptată; când prezența nu anticipează poezia, nici nu o lămurește din exterior, ci este totuna cu ea.”
(Lucian RAICU)

„… poetul țintește la o mare «construcție» spirituală – echivalentă cu o aventură gnoseologică – bazată pe materiale disparate, dar locale cărora le imaginează, liric, coerența. Demersul său trebuie privit în chip mai larg și așezat într-o serie semnificativă a culturii române unde mereu a existat ca un zid început și neisprăvit, care a provocat imaginația și forța de construcție a unor mari spirite neresemnate…”.
(C. STĂNESCU)