O sută și una de poezii

Lucrarea cuprinde 101 de poezii, prefața antologatorului şi extrase din comentarii critice la opera poetică a lui Radu Stanca, datorate unor binecunoscuți critici și eseiști români: I. Negoițescu, Nicolae Manolescu, Eugen Simion, Nicolae Balotă, Ion Pop, Ion Vartic, Ștefan Aug. Doinaș, Virgil Nemoianu.
Poemele cuprinse în volum sunt selectate din toate cele trei perioade de creație ale poetului, cu accent însă pe cea mai fastă perioadă, cea sibiană, din anii războiului, când Radu Stanca, împreună cu colegii din Cercul Literar, promovând criteriul estetic sub semnul lui E. Lovinescu, au lansat noua formulă poetică a baladei. Mai ales Radu Stanca a mers în această direcție poetică și estetică, fiind binecunoscut azi eseul său „Resurecția baladei”, apărut în Revista Cercului Literar, în 1945. Ca atare, sunt antologate în acest volum toate poemele sale mari, de tip baladesc. Se adaugă câteva poeme de tinerețe, de dinainte de 1940, dar și poeme de după 1950, de factură mai lirică, mai confesivă.

Fragmentele de comentarii din opera critică a celor amintiți mai sus ne demonstrează, de altfel, valoarea acestei poezii și locul de prim-rang al lui Radu Stanca în poezia noastră contemporană.

„Destinul literar al lui Radu Stanca este unul cu totul aparte. Astfel, Nicolae Manolescu are perfectă dreptate atunci când scrie (în Istoria critică a literaturii române, unde reia, privitor la versurile poetului, ideile care au stat la baza cronicii sale mai vechi, din 1966) că la apariția postumă a volumului de Versuri, în 1966, îngrijit de I. Negoițescu, Radu Stanca era un poet cvasinecunoscut, cu excepția unui grup de prieteni. Este vorba, desigur, de prietenii din Cercul literar de la Sibiu, legendă și acesta, la vremea respectivă, ca și poetul sibian mort la 42 de ani.”

Originalitatea lui Radu Stanca s-a revelat întâi în poemele baladești, în care jocul imaginației și fiorul liric se împletesc spre a răsfrânge într-o unitate perfectă datele particulare ale corzii lui poetice. Extrem de felurite, motivele acestor balade reconstituie fie lumea basmului universal, fie de ev mediu fabulos, fie o galantă ambianță romantică, fie epoca modernă filtrată prin fantastic și ironic, dar întotdeauna schema epică-dramatică se înalță din adâncuri sentimentale, încât baladele lui Radu Stanca, deși respectă condițiile genului, rămân totuși poeme lirice, prin însăși natura lor. Așa cum, la rândul său, baladescul persistă adeseori în poeme de caracter primordial liric. Nu trebuie să uităm că avem de-a face cu o personalitate artistică mai cuprinzătoare, cu un actor care a frecventat cu stăruință și genul dramatic, în care a turnat aceeași sensibilitate ca și în opera poetică propriu-zisă. Cu toate că viziune pare a se conforma obișnuitelor precepte ale romantismului (în speță ale celui german, unde balada a înflorit perfect, începând cu forma Sturm und Drang), o distanțare, un scepticism liric al autorului (nu însă ironia romantică, nici sarcasmul lui Heine), ce se manifestă în conștiința clară ce lucrează cu recuzită, dau tonalitatea modernă baladelor sale.
(I.Negoițescu)

Versurile lui Radu Stanca înainte de toate, rodul victorioaselor lupte ale tinereților unui poet care și-a descoperit curând locul privilegiat al vocației sale. Loc delimitat într-o geografie spirituală: Sibiu. Un Sibiu fabulos, burg medieval, în care un dublu romantic al poetului urcă  tăcut, cu mâinile la spate, îngusta stradă Fingerling, cu scări și culoare obscure care-l înghit dintr-unul într-altul, cetatea în fața căreia, un cneaz valah auzea, de dincolo de ziduri, „un cor dumnezeiesc, plin de mister”.
(Nicolae Balotă)