O sută și una de poezii

„Ștefan Augustin Doinaș și iradiere prin tâlcuri
Aproape fiecare efort al criticii de a raporta poezia lui Ștefan Augustin Doinaș la textura clasică, romantică ori barocă, aceasta din urmă nu chiar îndepărtată de încifrarea ermetică (în linia lui Ion Barbu) a sfârșit prin a o închide în rumoarea unui intelectualism care fie se lasă scăldat de inepuizabila dinamică a culturii, fie o provoacă și și-o asumă. Accentele se întrepătrund, coexistă în dozaje diferite, acceptă nu puține intruziuni de pe aliniamente ale liricii veacului al XX-lea ori sugerează neașteptate antecedente, lăsând totuși neatinsă pulsația originalității.”

Într-un interviu luat de Janos Farkas lui I. Negoițescu și Ștefan Augustin Doinaș la 3 martie 1990 la Budapesta și publicat, în mai 2013, în „Orizont”, Janos Farkas îl întreabă „dacă există o anume dimensiune, o anumită spiritualitate ardelenească în gândirea dumneavoastră literară”. „Odată ce mi-am găsit atât de puține aderențe la specificul românesc, îmi cereți acum să-mi găsesc aderența cu un specific și mai limitat, cel transilvănean. Nu cred că acesta există, decât în măsura în care, venind din Transilvania, păstrez ceva, în structura mea, din ceea ce mi-a dat în primii ani, ani de formare, care sunt fără îndoială importanți în viața unui om, o atmosferă generală a gândirii mele, în ceea ce scriu despre poezie și în felul în care am scris poezia: ceva din cosmopolitismul despre care vorbea Negoițescu și care este un cosmopolitism de Mitteleuropa”.

Da, desigur, acest răspuns nu e nou. La prima vedere, Doinaș nu are nicio legătură cu poezia lui Goga, St. O. Iosif, Aron Cotruș, că e departe de literatura viguros afirmativă a rostirii „la persoana întâi”. Nu funcționează în paradigma „subconștientului imperial”.

Totuși, tiparele eterne dintr-un areal rural – iată una dintre căile cercetării acestui mare poet, atât de preocupat de emanciparea Mitteleuropei periferiilor. Vitalismul lui Doinaș (ardelenesc, desigur) poate fi confruntat cu unele tonuri funebre ale lui Radu Stanca:
„Fiecare cimitir devine un parc. La Sibiu fiecare parc este un cimitir. Astfel călătorul cunoaște viața orașului mai mult prin morții lui. Și într-adevăr parcă, nicăieri solidaritatea dintre moarte și viață nu e mai puternică decât în orașul acesta cu brațe tăiate pe chenarul orizontului și cu inimi sfâșiate sub portaluri. Dumbrava își are cimitirul ei, parcul teatrului pe al său; cimitirele se ivesc în Sibiu odată cu parcurile lui. Morții străjuiesc orașul, pătrund în el, îl poartă.”
Nici o definiție a Mitteleuropei nu poate face abstracție de această întâlnire.
(Cornel Ungureanu)