Oameni de nicăieri

I

Oraşul, pierdut parcă în liniştea surdă a câmpiei, doarme ultimele ore ale nopţii; luna, ascunsă după perdeaua groasă de nori plumburii, dă somnului adâncul binemeritat. Dinspre gară se propagă câte un şuierat de mărfar, iar din câte‑o curte, lătrat spart de câini; dinspre pădure, pe unde se scurge leneşă apa râului Vedea, se revarsă aer răcoros şi foşnet de frunze răscoapte; lângă ea, marcând marginea de sud a oraşului, spitalul, luminat de sus până jos, întreţine, paradoxal, viaţa… Ai crede că războiul încă nu s‑a sfârşit, victimele lui căutându‑şi fărâma de speranţă în privirea obosită a infirmierelor vârstnice, văduve şi ele, declarate ori bănuite. Se mai văd lumini tocmai peste câteva străzi, ca nişte ochiuri de felinare suspendate deasupra străzilor, la etajele superioare ale morii celei mari, care macină grâu în trei schimburi; i se zicea „Lidia”, dar, acum, oamenii nu‑i mai zic astfel, îi zic „Descătuşarea”, aşa, între ei, ca să nu mai audă şi alţii. Se feresc unii de alţii, deşi toţi par a gândi şi simţi la fel. În trecere, se iscodesc întâi cu privirea, apoi dau din cap în semn de salut, şi se mai privesc peste umăr, ca cei mici.
În zori, oraşul se pune în mişcare; se scoală primii gospodari de pe la margini, care pleacă cu carele scârţâind la câmp şi se mai întorc în seară, cu ele pline de verzituri; apoi părăsesc curţile grădinarii, care se îndreaptă grăbiţi, cocoşaţi de cobiliţe, spre piaţă. Încep să apară, apoi, ucenicii de meserii şi prăvălii, frecându‑se pe la ochi şi trăgând conspirativ dintr‑un muc de ţigară; funcţionarii primăriei şi ai serviciilor comunale pleacă cu soarele sus, fără grabă. Când ţăranii de prin împrejurimi ajung în centrul oraşului, apar şi negustorii în pragurile prăvăliilor, pipăindu‑se pe pântece şi aruncând priviri suspecte pe sub sprâncene; vând fără preţuri, la tocmeală, pe toţi banii, pe care‑i aruncă în sertare fără fund. Parcă au ceva amărui în cerul gurii şi nu spun de frica clienţilor. La amiază, când pavajul se‑ncinge, aruncă cu donicioarele de porţelan apă rece şi inspiră adânc aerul răcorit, după care se aşează cu braţele pe spătarul scaunului şi citesc, temători, ziarele. Fumegatul pipelor şi trabucurilor lasă să se înţeleagă, pentru cine‑i urmăreşte, neastâmpărul ce le aleargă prin cap şi prin inimă. Sirena de la „Descătuşarea”, care anunţă schimbul, îi sperie, ca pe copii visul urât. Căruţele cu marfa proaspătă nu‑i mai interesează aşa mult, ca altă dată, le lasă în seama băieţilor de prăvălie.
Gardienii umblă de capul lor, care prin cârciumi, care după câte‑o vădană, nu‑i mai interesează nici pe ei, nimic, în afara traiului lor de azi pe mâine. La negustori şi patroni nu se mai apleacă de mijloc, abia dau din cap când trec prin faţa lor. Ca să nu se zică, totuşi, că nu‑şi fac datoria, mai „agaţă” din când în când vreun ţigan pe care‑l duc la poliţie, zbiară la el şi‑l ţin două‑trei zile la beci, după care‑i dau drumul cu alai, de pun în picioare tot târgul.
Când se iscă vreo gâlceavă din mulţime, la percepţie sau la piaţă, dispar ca iepurii după focul de armă. Cei înstăriţi şi cu peceţi liberale sau ţărăniste se vaită de nesiguranţă, de lumea pe dos!”, mai izbucneşte câte unul, cu nasul roşu‑vânăt de băutură şi răutate ascunsă, făcându‑se, apoi, nevăzut pe străzile lăturalnice.
Oamenii, de la o vreme, se zgârciseră la vorbă, ca şi cum ar fi ştiind toţi de existenţa vreunui răufăcător, şi le‑ar fi fost teamă să nu se afle de la vreunul dintre ei. Şi‑acasă căutau urechi străine prin încăperi sau prin curţi. Barem faţă de copii, oricât de mici, nu mai scoteau o vorbuliţă de multă vreme. Până şi câinilor le interziceau să mai latre în voie. Singurul om care putea vorbi, ca şi‑nainte, orice, era Ene, unul din măturătorii centrului oraşului. Începuse şi el să lucreze pe pofte, dar tot temeinic, zicând că tot nu se mai ocupă nimeni de ei, de când cu „pelerinajul” de pe la primărie, că, zicea, peştele de la cap se strică, şi el fiind coada mai are vreme. Mai zicea că măturătorii, ca el, pot fi mâine şi primari, dacă se tot schimbă atâta, că el nu ţine cu nimeni, şi împarte dreptatea ca pe vremea lui Pericle. Nu ştia cine era sau cine fusese acest Pericle, că, întrebat odată, a răspuns că a fost un neam de‑al lui care a vrut mai de mult, înainte de război, să facă scăpaţi nişte săteni arestaţi pentru că omorâseră un câine boieresc, şi care fusese împuşcat în cap şi agăţat de turla bisericii, ca să‑l vadă toţi.
Lumea se cam ferea de el, acum, şi vorbea săracul mai mult de unul singur, prin faţa prăvăliilor, de unde se pomenea ori cu câte‑o bancnotă de un milion, ca să tacă, ori cu câte‑o găleată cu apă‑n cap. Dar el şi‑ntr‑un caz şi în celălalt îşi vedea nepăsător de drum şi nu tăcea până nu se plictisea de propriile‑i vorbe, care erau cam aceleaşi în fiecare zi.
În timpul lui de concediu pleca la urma vitelor geambaşirilor spre Dunăre sau peste munţi, de unde venea plin de bani şi pe care‑i bea, cu toţi beţivanii oraşului, într‑o săptămână.
La amiază, centrul îşi trăgea obloanele până ce toropeala se stingea în umbra caselor cu etaje şi‑n cea a castanilor de pe strada gării; tot aici, pe capra trăsurii, trăgeau câte‑un pui de somn cei câţiva birjari, în aşteptarea vreunui tren dinspre Roşiori sau Zimnicea; se mulţumeau chiar cu beţivul ieşit din cârciumă cu lăutarul după el, pornit să scoată la ulucă toată strada pentru a vedea de ce grozăvii este el în stare, ce viaţă fericită poate avea omul când uită de nevoi şi griji, mai ales când liota de copii aleargă în urma trăsurii ridicând praful peste case.
Către seară, când soarele se lăbărţa şi‑şi pierdea din tărie, străzile şi centrul se animau iarăşi; elevii liceului teoretic şi cei ai şcolii normale luau în picioare, cu treabă ori nu, strada centrului şi aleile grădinilor publice. Cei din ultimele clase, băieţi şi fete, se uitau până către seară pe băncile dintre boscheţi renunţând la zeama lungă şi cartofii fierţi de la cantină. Pe mulţi, părinţii, ţărani mai înstăriţi, îi retrăseseră de pe la şcoli până se mai lămuresc vremurile, scăpând de drumul săptămânal cu carele pline de bucate pentru gazde. Nunţile se împuţinaseră şi ele, ici, colo câte una în familie, pentru a salva onoarea câte unei fete, iar ţiganii lăutari se mutaseră în oborul de vite, cântând pe câte un rachiu sau o tabacheră de tutun. În rest, nimic. Orice mariaj ar fi putut da naştere la tot felul de suspiciuni şi bănuieli, orice proprietar, negustor, geambaş, mijlocaş, cu fete mari la uşă, s‑ar fi gândit întâi la soarta averii, la rotunjirea ei şi nicidecum la ciopârţire. Gândurile înaripate ale tinerilor, puritatea sentimentelor lor de dragoste trebuiau să aştepte înfrigurate în cămara fricii şi nesiguranţei. Şi ce să aştepte? Şi cât? Un an, doi, trei? Şi pe urmă?…
În fiecare duminică toboşarii primăriei se proţăpeau pe la colţuri de străzi, unde lumea se aduna ca la urs, şi anunţau câte‑o prestaţie sau licitaţie, de‑ţi venea să dai cu pălăria după timpul pierdut.
Şi totuşi viaţa, lumea se schimbau de la o zi la alta. O simţea fiecare, dar nu ştia de unde, ca vântul acela care bate din toate direcţiile şi nu lasă în urmă decât răceală şi teamă.
Schimbări se petreceau totuşi… Dar purtătorii lor fiind ei, oamenii, nu‑şi dădeau seama de greutatea poverii…
După lătrat, câinele se cunoaşte cum e, bun, rău, laş. Dar omul, dacă nici nu vorbeşte… Şi dacă vorbeşte gura fără el sau de‑dragul‑lumii, şi nu vorbeşte el cu adevărat, ce folos? Câinele moare aşa cum se naşte, iar omul într‑o viaţă se poate naşte şi muri de atâtea ori, poate trăi în atâtea moduri, gândi în atâtea feluri. Şi el învaţă unul de altul şi se dezvaţă la fel. Viaţa lui e un drum cu multe cărări şi poteci, greu de găsit, de urmărit, de cunoscut, deşi se naşte din ceva, fie că se cheamă tată, mamă, bunici, străbunici, fie neam, blazon, bogăţie, sărăcie, bucurii, nevoi…

II

Pe din afară mai toate casele oraşului dinspre râu seamănă între ele: vechi, din paiantă, cu porţi de scândură, văruite, cu grădini lungi împrejmuite cu garduri din nuiele.
Strada, care leagă grădinile ca o salbă cu două şiraguri, pare şi ea scufundată în albia de botez a aşezării; spre deosebire de celelalte străzi ale cartierului, aceasta e mai liniştită; oamenii – meseriaşi mai toţi – îşi văd liniştiţi de treburi, iar femeile lor se ajută cu poala de la un capăt la altul; se veselesc şi se compătimesc la necazuri. E strada pe unde trec din centru către spital şi îndărăt doctorii oraşului şi, pentru ei, familiile celor internaţi astfel, încât şi‑or să mai treacă… Deşi nu era pavată cu piatră cubică, precum centrul, pietrişul adus de căruţaşi ferea trotuarele şi drumul de băltoace sau de praful ce se ridica de pe alte străzi învecinate, ca fumul de la focurile de primăvară.
Toate casele aveau rostul lor; femeile rămase văduve de pe urma războiului se remăritaseră, înnodându‑şi viaţa cum puteau. Una singură, Sela, al cărei bărbat o sfârşise acasă la puţin timp după terminarea războiului, continua să‑şi vadă mai departe de nevoi, îngrijind din răsputeri de cei doi băieţaşi cu care rămăsese, unul în clasa întâi primară, iar cel mare într‑a patra. O mai ajuta, ce‑i drept, în ale curţii şi‑ale gătelii, mama‑sa, baba Chiva, văduvă şi ea, tot aşa de timpuriu.
Dispariţia bărbatului casei întorsese toate treburile pe dos, lăsând un gol greu de umplut de cele două văduve; mama Sela, răpusă de nevoi, lăsase mai toate treburile casei în seama bătrânei şi se băgase spălătoreasă la spital cu lucru la domiciliu: coşuri de feşe şi aşternuturi de spital, pline de sânge, treceau zilnic prin mâinile înălbite ale femeii. Banii care intrau săptămânal în casă aduceau siguranţa zilei de mâine, pacheţele de mâncare pentru cei doi şcolari, care , uneori, când indignarea le învăluia sufletul, plângeau ascunşi prin grădină, simţindu‑se parcă singurii vinovaţi de existenţa lor. Odată, surprinşi de mama lor, cel mare, întrebat, o minţise că cel mic plânge pentru că‑l doare burta, iar el, de mila lui. pare‑se că femeia crezuse şi nu crezuse, că de‑atunci spăla numai noaptea în şopron, la lampa cu gaz.
Mihai, cel mare, îi spusese‑ntr‑o zi că el nu s‑ar mai duce la şcoală, că i‑ar fi promis unul, Fane Beianu, că‑l ia ucenic la atelierul mecanic. Mama‑sa s‑a rugat de el să mai aibă puţină răbdare să termine clasa a patra, să ştie să scrie, să citească şi să socotească bine, şi‑apoi să se ducă la ce meserie‑o vrea.
Văzând‑o prea ocupată şi înglodată în treburile şi grijile ei, vecinele n‑o mai vizitau pentru obişnuitele taclale, unele şi pentru că, ziceau altele, se temeau de rufele acelea de spital care puteau să răspândească cine ştie ce boli; o mai reţineau câte puţin cu vorba când o vedeau pe la poartă, venind sau ducându‑se la spital.
Într‑o zi a bătut în poartă un poliţai care‑a întrebat, mai pe departe, dacă nu cumva printre albiturile alea de spital nu s‑a văzut şi altceva, cum ar fi nişte litere, sau cuvinte întregi. femeia răspunsese că e atât de obosită, că nu mai vede nimic altceva, iar Mihai, căruia‑i plăcea s‑o asiste când le călca şi văzuse aşa ceva, s‑a băgat şi el în vorbă zicând că nu sunt decât nişte numere pe unele, ca la orice spital.
Poliţaiul îl întrebase de unde ştie el cum e la spital, iar băiatul, în mintea căruia se derulaseră într‑o secundă mii de scene groaznice pentru un copil, abia mai avu glas să răspundă că şi tatăl lui a fost bolnav. Poliţaiul a părut mişcat de vorbele înjumătăţite ale băiatului şi‑a plecat cu capul în pământ, dar nici femeii nu i‑au mai venit la spălat o vreme albituri de spital.
Atunci au reapărut în casa văduvelor şi femeile cele cu frica microbilor, faţă de care gazda, deşi‑i ajunsese la ureche adevărul gol‑goluţ al reţinerii lor, s‑a comportat ca‑ntotdeauna, primitoare şi atentă cu fiecare. Ca să‑şi motiveze, într‑un fel, absenţa, unele îi spuseseră, ne‑ntrebate ba că au căzut la pat, ba că au crezut că ea are ceva cu ele din cauza situaţiei lor mai bune. Mai mult, una, Miţa lui Aurică, îi spuse că i‑a găsit un bărbat bun, de măritat, şi să‑i facă chiar cinste pentru asta. Mama Sela zâmbise amar şi schimbase vorba, întinzându‑le un mileu la care lucra de câteva zile. Nu lipsea de la nici o clacă de vorbă nici bătrâna care, la cei şaptezeci şi ceva de ani ai ei, ţinea minte tot felul de lucruri şi ducea în spatele ei îngust şi încovoiat multe treburi ale gospodăriei. Moşise toată strada şi câteva din împrejurimi, bucurându‑se de stima şi atenţia atâtor oameni.
În gospodăria văduvelor se găseau de toate, femeile care treceau strada, la ele, după una sau alta, fiind tot cele cu bărbaţi şi fete mari la uşă. Lipsea însă din casa aceea ceva ce de dincolo de porţi nu se simţea. Lipsea siguranţa, fie chiar şi aparentă, a anilor ce urmau, şi care veneau cu chiciură de griji pe ei, înfăşuraţi în sârma ghimpată a timpului. Sufletele bărbaţilor lor se ridicaseră grăbite la cer, şi o casă, o viaţă la răscruce de timp fără bărbat este ca o corabie fără cârmă în mijlocul apelor răscolite de furtună. Şi până când băieţii, în primul rând, Mihai, trebuiau să devină bărbaţi, speranţele femeilor aveau să se scurgă toate pe gura răbdării pline de suspine şi nevoi.
Ce drum avea să le‑arate? – gândea în nopţi fără somn Mama Sela, ea, femeia, lăsată singură‑n pragul vieţii, ea, care ca orice soţie tânără se obişnuise să nu ia seama grijilor mari la adăpostul bărbatului ei, frumos şi bun pentru că era numai al ei, ea, care nu vedea aproape deloc încotro se îndrepta lumea după măcelul care‑i desperechease sufletul, ea, mama care credea acum, înfricoşată de viaţă, că n‑are nici un copil pe care să‑l poarte aşa cum se cuvine către anii maturităţii. dar pe ea, oare, cine‑o purtase până aici, nu tot o văduvă, căreia‑i murise, la fel, bărbatul în războiul celălalt, şi mai pierduse doi copii mari în întunericul neiertătoarei morţi?…
Era întrebarea de care se agăţa cu toată fiinţa ei şi căreia se străduia să‑i răspundă cu sudoare şi crez în puterile omului aflat în luptă cu viaţa.

III

Bătrânul muribund îşi cheltuia răsuflările din ce în ce mai rare pe aerul greu mirositor al odăii cu iz de tămâie, ce se adunase în jurul lui. Femeile, cu capetele adunate deasupra trupului în agonie, se întreceau în vaiete şi suspine care mai de care mai înlăcrimate şi mai prefăcute. Din când în când, ochii îşi mai recăpătau din lumină, dar glasurile hodorogite ale femeilor, capetele lor înfăşurate în ciumbere negre, îl împingeau iar, de viu, în groapa pe care se pregătea s‑o sape cioclul străzii, la rugămintea jalnică a Marinei, una din fiicele lui; toate cele trei fiice ale lui moş Niţă îşi făcuseră case pe lângă tatăl lor, mai întâi una, Marina, apoi celelalte două, Lina şi Drina, pentru a‑l înconjura – ziceau ele la lume – cu grija lor şi‑a bărbaţilor lor.
Tot ea, Marina, chemase şi popa pentru împărtăşanie; văzând cădelniţa cum se bălăngănea deasupra lui ca un clopot, bătrânul îşi pierdu ultima picătură de cunoştinţă acoperindu‑se tot mai mult de întunericul de dincolo de viaţă.
– Goniţi cucuveaua‑ia! strigă ea răguşită, n‑auziţi cum cobeşte?! Nu vreau să moară tata‑al meu! Nu vreau! Şi se puse iar pe smiorcăit.
– Dar cine‑ar vrea să moară, soru‑mea?! se îndreptă Lina de şale. Noi? Eu şi Drina?!…
– Tu, ea… ca să‑i luaţi averea!…
Cele câteva babe ce stăteau turceşte, cu palmele împreunate sub bărbie, îşi dădură coate şi se strâmbară una la lata.
– Eu să i‑o iau?! uită şi Drina de jeluit. Sau tu?! Că nu te mai satură Dumnezeu de agoniseală, nici pe tine, nici pe sfrijitu‑acela de bărbatu‑tău!
– Partea mea o să fie partea mea! îşi aranjă ciumberul Marina, nu mi‑o poate lua nimeni, se impuse ea, aplecându‑se iar, cu ochii aţintiţi asupra legăturii pe care muribundul abia o mai ţinea la piept cu mâna, gata să se prelingă de‑a lungul trupului.
– Pe Sela o uitarăţi? se auzi o voce piţigăiată din colţul babelor. Are şi ea drept, ca văduvă a lui frate‑vă!
Cele trei surori se priviră îngrijorate, suflându‑şi nasurile în colţurile ciumberelor.
– Are, cine‑a zis că n‑are, se auzi, după câteva clipe glasul hârâit al Marinei. De jelit nu jeleşte, da’ la avere o să vină.
– Păi, îi trimiserăţi vorbă? se răţoi iar baba aceea. Până la ea mănânci o pâine de ţest…
– Am trimis vorbă adineauri, vru Lina să ia apărarea la toate trei. Da’ crezi c‑o doare undeva?! N‑o doare! Şi nici n‑o s‑o doară!
– Bine că vă doare pe voi, se pomeni vorbind din uşa odăii femeia de‑a doua a lui moş Niţă, nelegitimă.
– O să‑ţi dăm şi mata ceva, se simţi obligată cu un răspuns Marina, fără să‑şi întoarcă privirea, că doar nu te‑om lăsa să mori de foame.
– Eu aş lua casa cu loc cu tot, şi‑o treime din vie, concilie Lina, restul împărţiţi între voi, nu mă interesează…
– Deşteaptă tu! uită Marina de toate, încruntându‑se. Ia şi tu în câmp şi iau şi ei pe‑astea! Na! Îţi convine?
Moş Niţă gemu şi rostogoli capul spre dreapta.
– Oh, doamne, nu‑l mai chinui atâta! se ruga Marina la tavan. Scurtează‑i suferinţa!… Offff‑of! Numai bătrân să n‑ajungi!
Pe poarta curţii aceleia largi, unde se adunaseră oamenii de larma făcută de fetele moşului, ieşite‑n stradă cu mâinile pe cap, intră Sela, cu cei doi copii, Mihai şi Dinu.
– Săraca, n‑avu noroc de bărbatu‑său! o compătimi unul.
Nici moş Niţă n‑a ajutat‑o, iartă‑mă Ăl de sus, îl susţinu altul. Dacă mai vindea un hectar de pământ, pentru doftor, poate‑şi scăpa băiatul de moarte.
– Nu se ştie, vecine, se îndoi celălalt, avea spatele ciuruit după front, până la plămâni…
Sela, după ce schimbă câteva vorbe cu o femeie şezută lângă gărduleţul din faţa casei, spuse copiilor să stea cuminţi acolo şi se apropie de pragul uşii.
– A venit! şopti o babă celorlalte.
Marina îşi răsturnă capul ca pe o ciutură‑n căldare şi întrebă pe cele două surori:
– Ea a venit?…
Acestea clipiră des şi oftară de necaz.
– Venişi şi tu!? făcu Marina ochii mici.
– Ce faceţi aici, cumnată, păşi Sela pragul odăii, îl omorâţi cu zile?! Daţi‑vă mai la o parte!
Bătrânul îşi ridică pleoapele pe jumătate şi respiră prelung.
– Tată, eu sunt, Sela, mă recunoşti?…
– Tuuu… îşi adună el fărâmele de puteri în pieptul secat de suferinţă.
– Deschideţi fereastra!, vorbi rugător Sela. Aici moare om sănătos, darmite…
– Sunt cu copiii, tată, îi trecu Sela palma ei crăpată şi înălbită peste frunte. Mihai, Dinică, veniţi încoace, vă cheamă Tatae!
– N‑au ce căuta copiii aici! vru să se opună Marina.
Băieţii intrară mai mult împinşi de cei de‑afară, şi se lipiră de mamă‑sa.
– Tataie trăieşte, mamă, sări într‑un picior cel mic.
– Încă… şuieră glasul aproape stins al bătrânului, după care îşi adună trudnic mâinile, luă legăturica aceea de pe piept şi o întinse către cel mic. Ia‑o…
Copilul luă legăturica sub privirile încremenite ale mătuşilor lui.
– Degeaba s‑au smiorcăit atât, vorbi printre gingii o băbuţă.
Bătrânul rămase cu ochii stinşi în albul tavanului şi cu gura întredeschisă.
Sela îi luă mâinile şi le încrucişă pe piept, închinându‑se de câteva ori.
– Acolo e bănet, întinse Marina mâna spre legătura din braţele lui Dinică. Trebuie înmormântat cu alai, să nu ne facem de râs!
– Sunt bani pentru toate, şi pentru parastase, interveni văduva nelegitimă, mi‑a lăsat mie destui…
– Şi cu ăia ce să facem?! se lipi Lina de spatele Marinei.
– Apăi, ăia sunt darul mortului, ce să facem, plecă femeia către mijlocul curţii.
Dinică ţinea strâns legătura în braţele lui firave zâmbind la toată lumea, care era de‑acum toată a lui. Petre, bărbatul Marinei, îi puse mâna‑n cap:
– Şi ce‑o să faci, mă, cu atâţia bani?…
– Cumpărăm grâu şi porumb, şi‑o sanie pentru mine.
– Eşti isteţ, mă, nepoate! Îţi iei vara sanie şi iarna căruţă. O să iasă om din tine, nu glumă… Vă pare rău c‑a murit tata‑mare?
– Nu, se încruntă Mihai.
– De ce, mă?
– Că ne‑a lăsat să murim de foame pe secetă. Dacă nu era mama‑mare cea vitregă…
– Ce ziceţi, oameni buni, de el ?…
– Ştie el ce ştie, vorbi Costică, omul Linii. Prea era zgârcit şi moş Niţă ăsta, Dumnezeu să‑l ierte. pentru ce dracu o fi pus la ciorap atâta!…
– Pentru ei, nu vezi? atinse Petre legătura cu dosul palmei. V‑aţi pricopsit, mă! aruncă el vorbele ca nişte bolovani către băieţi.
– Aşa pricopseală!… îl luă Mihai de mână pe Dinică şi se depărtară.
Curtea se‑mpărţi în două, de‑o parte femeile, care se sfătuiau cu ale pomenii, de cealaltă, bărbaţii cu ale înmormântării, ca două tabere. Sela se‑angajează să facă ea toată bucătăria, şi fură toate de părere, ştiind‑o mai pricepută ca oricare, de la pomenile făcute lui bărbatu‑său.
– Selo, maică, îi şopti văduva nelegitimă, ia banii ăia de la copii să nu‑i piardă, că sunt destule milioane.