Orbita zeului

Orbita zeului de Aura Christi

„Aura Christi îndrăznește, prin acest nou volum, cel mai reușit din tot ce a scris până acum, să readucă în poezia contemporană modelul clasic. Versul este perfect tăiat, de o muzicalitate lăuntrică sobră, fără sincope, de un firesc necăznit, care nu le iese decât poeților de anvergură. Sunt «atacate» teme mari, dar nu sub formă de lozinci, cum procedează naivii și începătorii, ci fin sugerate, ținute în suspans. Confesiunea discretă, care nu se coboară la înregistrarea lipsită de imaginație a unor senzații ori furnicături sentimentale, a unor evenimente relatate în nuditatea lor austeră – reprezintă o situare polemică față de biografismul neretușat al unei mari hălci din poezia ultimelor două decenii. E o poezie clasică, a neliniștii, dar a unei neliniști rodnice, împăcate cu sine. Totul pare scris cu tonul celui care știe, care a traversat «drama lucidității», care a atins acel punct al înțelegerii de unde realitatea, deși nu poate fi controlată, nu mai are cute, nișe obscure; o asemenea perspectivă este foarte exigentă, dură, așa că totul pare a fi scris cu cuțitul la os, dar transmite echilibru, nu derută. Deși totul e zbucium și căutare și convulsie, «totul e», cum spune un foarte frumos poem, «liniștit». Din suma unor neliniști grele iese o liniște-sinteză, care le împacă pe toate și te împacă pe tine cu tine. Pe tine ca poet și pe tine ca cititor. Am definit, astfel, discret, atitudinea clasică, adevărata atitudine clasică. Un fel de echilibru de ansamblu, prin nimic strident: de fond, de formă, de muzicalitate, de atitudine și de viziune, în cele din urmă. Prin Orbita zeului, Aura Christi a dat unul dintre cele mai substanțiale volume din poezia, atât de aplatizată retoric, a ultimilor ani.” (Bogdan Creţu)

Ca sunetele unui strigăt multiplu

E ca şi cum ai locui sub un clopot
aşezat cu gura în jos, căruia
nu-i găseşti marginile,
deşi le-ai căutat îndelung.
Eşti înconjurat de o lumină
pâcloasă, ca de vată,
foşnind de milenii, neîncetat…
La un moment dat,
surd şi mut, cobori,
treaptă cu treaptă,
în subterana din tine,
în lumina vie, înceată.
E ca şi când ai înainta sub un clopot
cu gura întoarsă spre cer.
Nu e nimeni. Chiar nimeni.
Totul e bine. Mai bine nici că se poate.
Bezna e ca în lichidul amniotic.
Te-nfrupţi din singurătatea celuilalt,
care eşti tu însuţi, străinul.
Apoi descrii felul în care taci:
cum s-a scris în carte.
Cineva din tine, îngrozit, aşteaptă.
Aşteaptă şi vede cum altcineva
începe să tragă ambele clopote.
Mâna-i de fier uruie în văzduh,
ca sunetele unui strigăt multiplu
departe, departe, departe.

Febra

Seară. Aer încins, teribil.
Marte va creşte-n faţa noastră curând.
Febră. Senzaţia că mesteci nisip.
Fragmente de apocalipsă strivite-n delir
sub gene, ca miezul de nucă între dinţi.
Cuprinşi de toropeală şi uimire,
îngerii plini de har cântă pe ruguri.
Zeii au aţipit. Gol. Cerul cât o silabă.
Pustiu sau nici atât.
Rar de tot: câte o pală de vânt
trimisă de cineva, ca un suspin
al nu se ştie cui, de moarte încolţit.
Totul se amestecă, se învolbură
departe de bine, departe de rău.
Aer irespirabil. Aici se trăieşte
ca şi cum se moare. Fugi. Ascunde-te.
Lumea ta, Doamne? O junglă
care îţi taie respiraţia. Sau nici atât.