Ostrovul Învierii

O, gândule, pământ de aer,
tu, respirare-a zeului pierdut
în dimineţile cu rouă, boare
adusă dinspre răsăritul, galeş
scos din îndoială, somn, uitare

ori cine ştie cum dintr-o fântână,
prin care ai trecut fără să ştii –
ostrov nemaivăzut, nemaigustat
‘n lagunele iubirilor târzii, iscate
dintr-un fel de-a fi distrat

din cale afară, când e prea târziu
să fugi, să speri, să fii, să nu mai fii
în miezul lor de foc, în care eşti viu,
sunt vie, ca într-o tornadă suntem.
Nu ştim de unde vin, de unde vii.

Iubeşti, iubesc. Prinşi suntem
în iureşul nebun. De o tornadă
supţi ireversibil, spre cer alunecăm
de pe o limită pe alta. Şi-o stâncă, din
clipă-n clipă, stă peste noi să cadă.

„Poezia Aurei Christi explorează «subterana dinlăuntru» într-o atmosferă plină de mister, emoție și cuvinte, precum «pictează fulgere la asfințit». Pentru Christi, «inima știe totul», iar magia poetului, «în lumina vie, înceată», te poartă «pe aripa ei mare, străvezie» spre locul, în care «rămâi ochi în ochi cu Dumnezeu». O poezie de mare forță lirică și imaginație debordantă.” Adam J. Sorkin (SUA)

„Iată, în cuvintele Aurei Christi, curgând abundent, din surse ascunse, fluidul vivifiant al poeziei, să nu ne temem de retorica majusculelor, al marii Poezii.” Nicolae Balotă (Franța)

„Marea literatură se naște din pornirea de a explora necunoscutul dincolo de limitele lui perceptibile, de a-și apropia cât mai mult acea realitate supremă nesusținută de conceptele raționale, de investigația empirică. Unii poeți, precum Aura Christi, au un nume pentru această Realitate misterioasă – Dumnezeu, pe care o reconstruiesc după cum le dictează intuiția și imaginația, oferind propria versiune despre divinitate. Zeu înainte de a fi Dumnezeu, pentru Aura Christi Dumnezeu este confesorul căruia i se destăinuie fără nicio reținere, împărtășindu-i spaimele, disperarea și speranțele, cerându-i sfatul. Dumnezeu pare să-i răspundă și din acest dialog se naște o poezie capabilă să înfrunte inteligența secolului XXI, tot mai pragmatică, tot mai sceptică și mai săracă din punct de vedere cultural.” Petru Iamandi (România)

„Eu am încercat să exprim unitatea mistică a ființei – tot la cincizeci de ani – atât în Geniul inimii, cât și în partea a treia a celuilalt roman în versuri, un roman-psalm – Ostrovul Învierii –, intitulată Prin ochii lui Adam, prin ochii Evei. Drumul până la acest vârf l-am parcurs ca și cum aș fi escaladat un platou montan la suprafață monoton, greu accesibil, extrem de periculos, împânzit de capcane ascunse ochiului; e ca și când înaintam printr-un abis adânc, văzut ca un infern transformat, din timp în timp, în rai; incredibil, deci, adevărat e că nu mă mai opream din cântat, în timp ce plonjam din ce în ce mai adânc în mine însămi, negăsind forța de a opri cântecul azvârlit pe hârtie din nevoia de a mă elibera din iureșu-i de o intensitate care mă făcea să simt cum mi se dizlocă plămânii, ființa întreagă în miezul arzând al acelui vortex, al acelei tornade de grație. Un platou montan, așadar. Un platou-miracol. Un vârf minunat. Să-i spun Fujiyama, Acoperișul Lumii sau Vârful Omul?

Cum să mulțumesc pentru o asemenea experiență, care e de mirare că nu m-a ucis și fără care eu n-aș mai fi fost eu însămi? Limpede e că frumusețea e de o lăcomie neverosimilă, dotată cu forța de a ucide. Salvarea e o șansă revenită celor puțini. Aleșilor între aleși.” Aura Christi