Păcatul lui Onan

O interpretare modernă a parabolei biblice a păcatului lui Onan, bărbatul care a evitat procreerea prin act sexual deviant  – formă negată și respinsă de cei cu convingeri religioase puternice. Protagonistul romanului este prototipul adolescentului care trăiește primele experiențe erotice. Timiditatea în stabilirea întâielor relații ca și excesul de imaginație, în locul unor legături sexuale normale, îi creează o stare de inhibiție și depresie, amplificate și în urma unor experiențe ocazionale, eșuate. Normalitatea survine odată cu cunoașterea unei femei care-i dăruiește, necondiționat, dragostea ei. În schimb, dorința acesteia de a avea un copil în afara oficializării căsătoriei îl nedumirește și deprimă. Educat într-o familie cu o înțelegere dogmatică a noțiunii de „moralitate” – tatăl, preot, mama lucrător în Poliție – tânărul oscilează între credința părintelui – Dumnezeu hotărăște nașterea unui copil, nu neapărat omul – și a mamei – o familie în afara oficializării civile e de neacceptat. În cele din urmă, pentru a evita copilul ce s-ar putea naște dintr-o legătură nelegalizată, tânîrul ignoră morala creștină și recurge la  practicile prin care miticul Onan a devenit „purtător de păcat de neiertat”, în versiunea biblică. În felul acesta, eroul protagonist devine un arhetip al eșecului romantic născut dintr-o „conștiință” încă marcată  de prejudecăți tribale.

Fragment:

Valentina apăru în momentul când Onan se aşteptase cel mai puţin. Nu imediat după intersecţia cu strada C.A. Rosetti, cum crezuse şi cum se întâmplase în zilele anterioare. Apăru, pur şi simplu. De unde, de neunde, tânărul nu stărui cu gândul la amănuntele care mai degrabă îl inhibau decât îl stimula, de obicei, prezenţa ei.
O privea tulburat. Era Valentina, într-adevăr. Altfel decât obişnuia să vină la întâlnirile lor matinale sau la acelea – mai rare – imediat după masa de prânz. De data asta, fusta din pânză de blugi şi cămăşuţa subţire de in, transparentă suficient să-i observe sânii mici, înţepeniţi ca două muşuroaie de cârtiţă pe pieptul pietros, fără urmă de grăsime – aşa cum era Adela, de pildă – îi făcea impresia unei femei voluntare, chiar rece, însă – nu se îndoia – docilă până la urmă, victimă sigură a dorinţelor lui. Era Valentina cea urâtă, uscată ca o piele de şarpe lepădată în ierburile Cimitirului Eroilor, demult părăsit, cu excepţia evenimentelor comemorative, cam de două ori pe an, cu faţa arămită de soarele răsfăţat peste apele Ştrandului Municipal, unde femeia îşi petrecea o jumătate de zi – o Valentină enigmatică, încăpăţânată să nu arate nici dorinţă, nici plictis în momentul când privirile li se încrucişau.

Privirile… Deocamdată, privirile amândurora stăruiau pe vânzoleala văduvei preotului Ioanichie, petrecut în ţintirim cu şase ani în urmă – Olga, mama lui Onan.

Femeia dădea impresia că pierde prea mult timp cu ultimele detalii, înainte de a ieşi din casă şi a parcurge pe jos cele câteva sute de metri până la Poliţia Capitalei, în cadrul căreia funcţiona ca ofiţer la Serviciul de evidenţă a populaţiei. Era momentul pe care îl aşteptau Onan şi Valentina, iar când mama se hotărî şi ieşi valvârtej din apartament, tinerii se priviră conspirativ şi-şi mărturisiră fără cuvinte: rămăseseră singuri…

Fără grabă, Valentina se strecură în pat lângă el. Îi îndepărtă capul, prea aproape de sânii ei, mai ispitită de confesiune decât de ceea ce urma, inevitabil, să se întâmple în momentele următoare:
„Cum ţi-am spus şi ieri… A fost o vară fierbinte, neobişnuită pentru oraşul nostru, ca să merite să te rezumi la ştrandurile bucureştene… Am hotărât împreună cu Andrei şi alte două sau trei perechi din gaşcă să mergem la mare; să închiriem o singură cameră într-o cocioabă din satul Costineşti. Cu toţi eram sătui de apartamentele de la bloc, cu cameră proprie dichisită cât mai sofisticat: lenjerie de pat în culori ţipătoare, televizor cu plasmă, computer, iar în perete, deasupra capului, o etajeră cu cărţi prăfuite fiindcă nu le deschideam niciodată… În sfârşit, speram ca în cociaba din Costineşti să ne înghesuim într-un pat cu saltea din paie sau jos, pe o rogojină.

Rustic, nu-i aşa?… Mai puţin puricii… (râse). Fiindcă la mare… Pisicile de mare nu strâng purici…”

Valentina se întoarse pe spate şi-şi petrecu o mână pe după gâtul lui, gest fără efectul scontat, fiindcă Onan începuse deja să se enerveze. O avertiză, precipitat:
„Povestea asta am mai auzit-o… Şi nu-mi place deloc…”
„Rustic, spuneam…”
„Rustic, nerustic… Nu la asta mă refeream. Îmi displace Andrei şi, în general, nu-i sufăr pe tipii din gaşca ta… Mi se par incolori…”
„Dacă sunt incolori, cum de-i recunoşti?” glumi Valentina.

Onan se enervă de-a binelea:
„Lasă-mă cu trecutul tău. Hai să vorbim despre altceva dacă chiar ai chef de vorbă… Eu n-am… Mă tentează altceva…”

Valentina îşi strecură mâna pe sub bluza lui. Îşi amintise că în copilărie în felul acesta mângâia pe burtă purceii năzuroşi, făcându-i să se liniştească şi să se răstoarne într-o parte… Onan oftă de plăcere şi-şi vârî braţele sub cap:
„De pildă… Îmi place cum povesteşti tu despre noi.

Cum ne-am cunoscut, cum i-am înlăturat pe ceilalţi din grup, cum ne plimbam în afara oraşului, cum, într-o după-amiază, am descoperit, în marginea unei liziere de salcâmi, un canton… Şi parcă începuse să plouă, iar tu sau eu am propus să ne adăpostim acolo. Şi…”
„Nu mai ţin minte, îl dezamăgi Valentina. Îţi povestesc însă altceva… Cum spuneam: Era o vară neobişnuit de fierbinte pentru Bucureştiul nostru. Mi-am luat concediu o săptămână şi am întins-o la mare. Singură.
Ceilalţi, fie că nu-şi puteau permite câteva zile libere în aceeaşi perioadă, fie că nu le-am spus ce am de gând să fac…”

„Mai bine aşa: nu le-ai spus… Indivizi cu aere de intelectuali…, filfizoni…, incolori…”
„Exact… Am plecat singură la mare…”
„În aceeaşi perioadă, mi-am permis şi eu să-mi ofer o săptămână pe litoral… Îmi amintesc că în Gara de Nord, întâmplător, ne-am urcat în acelaşi tren…”
„Probabil… Nu ne cunoşteam, n-aveam nici cum să te remarc în puhoiul de lume care o întindea spre mare ca să scape de potopul de foc din Bucureşti… ”
„În sfârşit…”

„La Constanţa, chiar în prima zi, l-am cunoscut pe Ovidiu. Era singur pe promontoriul spre care m-am îndreptat şi eu. Pescuia guvizi. Am mormăit un salut şi m-am aşezat în apropiere, urmărind vânătoarea aceea sălbatică… Totdeauna am considerat că a captura un animal din mediul lui firesc este un act barbar….
Priveam deci şi mă bucuram în sinea mea la fiecare eşec al pescarului nenorocos; nu reuşea să scoată nimic din marea agitată, care-şi proteja uluitor de firesc paşnicii locatari. La un moment dat, sălbaticul vânător a renunţat.
Şi-a strâns sculele şi abia atunci m-a învrednicit c-o privire…”

„Sălbatic… Cum ai ajuns la concluzia asta?…
Dincolo de faptul că-mi vorbeşti de un alt bărbat, mi se pare…”

„Oricine ucide este un sălbatic… Altfel, Ovidiu mi s-a părut un individ foarte trist…”
„Ovidiu?…”
„Cum ai auzit… Am făcut cunoştinţă, aşa cum procedează doi oameni singuri pe un promontoriu ignorat de turişti. Mi-a mărturisit că pescuieşte ca să-şi piardă timpul… În rest, scrie poezii – tot o formă de a-ţi pierde timpul… Mi-a plăcut…”

„Ce putea să-ţi placă la acest individ, se răsuci Onan într-o parte. Să pescuieşti guvizi şi să scrii poezii mi se pare extrem de plictisitor…”
„Chiar asta mi-a plăcut la el, recunoscu Valentina.

Descoperise plictisul în locul cel mai vesel de pe litoralul nostru: Costineştiul… Nu e minunat?…”
„Bine că lucrurile n-au luat o turnură neplăcută.

Bănuiesc că din ziua aceea nu l-ai mai văzut…”
„Pe tristul pescar nu… Am păstrat, în schimb, de la el o amintire ciudată. La despărţire, mi-a dăruit o carte… Poeziile lui… Tristele… O săptămână întreagă, ziua, pe plajă, i-am citit poeziile. În tot acest timp, l-am simţit lângă mine… Îmi vorbea… Îmi descifra o altă faţetă a lumii, total diferită de aceea confiscată de tinerii din cea mai veselă staţiune…”

„Costineşti…, o îngână Onan, evident plictisit. Ai descoperit tristeţea într-un loc total nepotrivit. Pentru atâta lucru ai fi putut rămâne în Bucureşti. La mare mergi pentru altceva…”
„Niciodată nu poţi şti ce-ţi oferă întâmplarea… Tu, însă, m-ai vindecat de boala care mă răvăşise şi surprinzător, şi nemeritat. Te-am întâlnit şi l-am lăsat pe Ovidiu în singurătatea lui…”

Începu să râdă şi i se ghemui la piept. Onan o sărută discret pe gât.
„Mda, viaţa are şi părţi frumoase, spuse, reflexiv.

Un tânăr de aproximativ aceeaşi vârstă îţi poate oferi mai mult decât un poet bătrân şi un pescar fără noroc…”
„N-a fost prea romantic, spuse ea, dezlipindu-se de el. Te-am cunoscut pe o alee aglomerată din apropierea plajei. Mă oprisem la un chioşc unde se vindeau gogoşele, cornuri cu marmeladă, îngheţată, chestii dintr-astea.

Erai în faţa mea. Când te-am auzit cerând clătite, am izbucnit în râs…”
„Ce era de râs în asta?… N-am prea înţeles. Destul că râdeai atât de… Am simţit imediat că între noi s-a creat ceva…, habar n-am cum să-ţi explic…”
„Fireşte, n-am râs fiindcă ai cerut clătite. M-a nedumerit numărul lor: şapte. Când vânzătoarea te-a întrebat dacă le doreşti ambalate, ai răspuns sec: Nu, le mănânc pe loc…”

Valentina chicoti. Onan aşteptă ca ea să …