Pândă şi seducţie

Pândă şi seducţie de Nicolae Breban

Teribilul viu

Raportat la tema atipică şi dificilă a viului, totul este ori riscă pe parcurs să devină teribil, aşa cum, în percepţie rilkeană, este teribilă frumuseţea, surprinsă magistral în Elegii duineze. Caracterul teribil al viului s-a văzut cât de cât în paginile unor capodopere la care parţial ne-am referit. Lucrurile se complică, dezvelindu-ne alte feţe, atunci când reluăm lectura unor texte considerate nedrept minore sau, să zicem, aflate în umbra capodoperelor, ce aparţin aceloraşi autori de prim raft. Simptomatic, în această ordine de idei, este romanul brebanian Pândă şi seducţie, căruia îi vom dedica acest capitol, al doilea, al cărţii noastre, Religia viului; alegerea noastră este, credem noi, nimerită, dacă ne gândim că şi un miniroman ca Omul din subterană a fost considerat minor în comparaţie cu marile construcţii dostoievskiene, şi tolstoiana Moarte a lui Ivan Ilici de asemenea.

Pândă şi seducţie e un roman scris timp de trei-patru luni în capitala Suediei, unde Nicolae Breban fusese invitat de editorul René Coeckelberghs, în 1976, deci, după Îngerul de gips şi după publicarea uneia dintre capodoperele date până la acea oră, romanul atacat atât de cerberii partidului, de unii colegi, cât şi de postul de radio – caz unic, pare-se – Europa Liberă: Bunavestire.

Pândă şi seducţie e un roman realizat în stil, ca să zicem aşa, anti-brebanian. Este vorba de o scriere plăcută şi atipică în contextul cărţilor acestui autor de importanţă europeană (şi nu numai); avem în faţa noastră un opus cu fraza scurtă, „franţuzească”, artistă, fără pretenţia de a aborda teme profunde. La primul nivel e un text romanesc ce abundă în scenarii ale unui ins exilat în propria ţară, un individ ciudat, scorţos şi incomod, care se pune rău cu statul şi organismele sale represive, pândeşte şi vânează, apoi se lasă pândit şi vânat. Dar mai ales imaginează o serie de farse, favorizând sarcasmul în detrimentul ironiei – când ştim cu toţii că Breban cel major alege ironia ucigătoare – frivolitatea în ciuda gravităţii. Farsele, personajele cioplite din stânca unor tipologii distincte, dialogurile dense, stilul păstos, luminat, când şi când, de scene şi pasaje sugestive trădează, toate laolaltă, mâna unui mare maestru şi sunt, fără îndoială, modalităţi de a afronta dictatura şi îngrădirile ei. În ţesătura romanescă se întrevăd totodată câteva şanse de a construi un exil în exil. Ficţiunea se instalează astfel în inima aşa-zisei realităţi şi, dinamitând-o, îi dictează legile, reface schelăria, temelia, zidurile şi intrarea, apoi, pusă pe joacă parcă, o recreează din nou. Bref, în acest roman considerat de autor minor, autorul Drumului la zid pare că se odihneşte de sine însuşi, de temele sale majore – ca, bunăoară, relaţia maestru-ucenic – de „motivele obsesive” (expresia îi aparţine romancierului N. Breban) ce impun spaţii ample, dialoguri întinse şi tipologii distincte ş.a.m.d. Romancierul se odihneşte şi abordează din alt unghi un vechi motiv constant: relaţia călău-victimă şi satelitul acesteia, bărbat-femeie. Ambele complicate printr-o altă temă, şi anume: seducţia donjuanescă teoretizată sub influenţa lui Kierkegaard.

Ce găsim în paginile acestui opus? Un interes explicit pentru crearea femeii şi mai puţin pentru posesia carnală. Vedem cum feminitatea este eliberată din chingile moralei şi ale bunului-simţ, considerate aparenţe, prejudecăţi; atitudinea este, evident, de inspiraţie nietzscheană. Primează posesia la nivel mental. Posesia fizică lunecă în plan secund, iar primatul îl deţine, mai tot timpul, subjugarea mentală a potenţialei victime. Cucerirea ce ţinteşte erotismul spiritualizat presupune, întâi şi-ntâi, golirea de personalitate şi de voinţă. În timpii imediat următori, vasul psihic al victimei este umplut cu o voinţă străină, cu personalitatea celuilalt, dar în special cu viul acestuia, care, paradoxal, în loc să se diminueze, creşte, se învolbură, uruie şi dă peste maluri; pe măsură ce este împărţit, dăruit şi diseminat, viul se revigorează. Interesantă răsturnare. Dificil de realizat la nivel epic. Cucerirea erotică este apropiată de autor de seducţia politică şi e înrudită, paradoxal, cu viul eliberat de sub masca, de sub teascul feminităţii. La mijloc e o altă „blestemată problemă”, de care ne arătăm, spre stupefacţia şi uimirea noastră, interesaţi, interesul transformându-se, între timp, într-un soi de manie.

Protagonistul romanului Pândă şi seducţie se numeşte domnul K. Este limpede că patria sa e una din ţările din estul Europei, înregimentate în lagărul real-socialist. Spre deosebire de majoritatea compatrioţilor săi, care acceptă dictatura din varii pricini – la mijloc regăsindu-se interesul de a-şi construi o carieră, lipsa simţului civic, spaima, laşitatea sau pur şi simplu indiferenţa – domnul K. se afirmă în calitate de trouble fête. Aflându-se în străinătate, domnia sa dă câteva interviuri în care atacă sistemul socialist; abil sau mai degrabă prudent, nu şi pe şeful statului. Ca gestul să aibă rezonanţă şi ca să pregătească terenul unei posibile solidarizări a colegilor, spre stupoarea organelor de partid şi spre stupefacţia colegilor de breaslă, domnul K. se întoarce în ţară. Bineînţeles că romanul este inspirat, până la un punct, din biografia romancierului. Se ştie că, după ce devine membru supleant al CC, în timp ce se află la Paris, în semn de protest faţă de dictatura personală a lui Ceauşescu, N. Breban îşi dă demisia (1971, Tezele din iulie). Straniu e că după Revoluţia din ’89 unii colegi contestă disidenţa autorului sau, mai grav, susţin o jumătate de adevăr – Breban a fost membru al CC – calomniind unul dintre cei mai importanţi creatori europeni ai ultimei jumătăţi de veac.

Referindu-se la exilul de până la Revoluţia din Decembrie, în volumul Sensul vieţii • Memorii III, romancierul Breban revine la acea perioadă şi, după o analiză făcută peste mai bine de trei decenii, o numeşte exil fracturat. Exilul în cazul d-sale, susţine romancierul, are parte de o fractură „între vara lui ’71, după demisia mea de la conducerea României literare şi după interviurile de protest faţă de începutul dictaturii personale ceauşiste date din Franţa şi Germania – când toată lumea jura că am rămas (ca un Petru Dumitriu şi alţii!), deoarece nimeni nu credea în pierderea unui avantaj social fără a-l compensa cu un altul: privilegiile libertăţii şi ale gloriei europene, în acest caz – şi aprilie ’72, când m-am întors, premieră absolută, pentru a participa la Congresul scriitorilor, care, sub presiunea partidului, nu m-a primit, se-nţelege!… Acesta, să zicem, a fost primul meu exil şi cel mai curat, mai indubitabil, deoarece avea o puternică marcă politică şi păream a mă înregimenta cohortei de scriitori exilaţi care, odată cu înăsprirea dictaturii ceauşiste, avea să ia o amploare considerabilă”. Al doilea exil intervine „după atacul brutal” „asupra Buneivestiri, atât din partea forurilor politice, cât şi din partea multor colegi care au veştejit cartea în revistele literare din provincie şi din capitală”. De altfel, „cartea fusese refuzată, pe rând, de Editurile Cartea Românească şi Eminescu”. După apariţie, „încununat cu Premiul Uniunii Scriitorilor”, „romanul este incriminat cu vehemenţă în plenara CC al PCR din 28-29 iunie”; un fragment din atacul brutal la adresa romanului şi a autorului, proferat în Plenara CC al PCR de către Titus Popovici, după care de îndată au urmat atacuri în cele mai importante foi culturale şi de partid la adresa aceleiaşi capodopere brebaniene, Bunavestire, este inserat în Ediţia a IV-a a romanului (Editura Paralela 45, 2002).

În pofida izolării sociale de durata a mai bine de trei decenii, izolare ce continuă sub o altă formă după 1989, în ciuda instinctului său de „sinucigaş social”, romancierul alege mereu singurătatea – o condiţie de lucru – alegând totodată să nu părăsească locul primei tinereţi, patria sa şi gloria românească: „Vă cunoaşteţi limitele? Da, pe câteva dintre ele le cunosc”, susţine romancierul. Şi fără să ezite le enumeră: „Este incapacitatea de a forma o familie, de a educa, este o anumită frică socială poate, frică să am succes şi să fug de succes, incapacitatea de a trăi într-un exil total (poate d’aia m-am întors în România), incapacitatea de a părăsi un lucru câştigat: gloria românească. Deşi am lucrat împotriva ei circa douăzeci de ani, n-am avut puterea să fug de ea. Şi asta cu toate că am făcut tot ce mi-a stat în puteri pentru ca critica de partid să mă înjure, ca să fie oprite laudele la adresa lui Breban, lucru care, de altfel, mi-a folosit în autoexerciţiul meu interior, în întărirea mea morală şi în aprofundarea propriului meu eu, în revenirea în profunzime la meseria mea, la studierea muzicii, a literaturii, a filosofiei”. Referitor la singurătate, autorul Buneivestiri menţiona în acelaşi dialog purtat cu subsemnata în august 1993, pe malul Herăstrăului, că această soluţie „pentru mine a fost singurul fel posibil de a scrie nişte cărţi”, „un mod de a mă autoforma”. Pentru creatorul de azi este limpede că „dacă nu m-aş fi rupt de societate, de plăcerile vieţii, dacă nu mi-aş fi dat demisia, în ’71, la Paris, şi dacă nu m-aş fi izolat în cultura română, dacă nu m-aş fi rupt de posturile şi privilegiile foarte dulci ale epocii, privilegii pe care le aveam, n-aş fi ajuns până la fundul talentului meu, n-aş fi avut senzaţia pe care o am azi că – mai mult sau mai puţin – m-am exprimat”. În acelaşi dialog intitulat sugestiv Marea literatură nu e un singur pisc, urmează o generalizare de o evidentă importanţă: „Diferenţa dintre un om de geniu şi unul de talent stă tocmai aici; amândoi au talent, numai că unul dintre ei rămâne doar talentat, celălalt rămâne exprimat în limita posibilului. Aceştia sunt uriaşii”.

După această digresiune biografică să revenim la personajul nostru, domnul K. Să ne întoarcem la ficţiunea care generează realitatea. Revenind în ţară, domnul K. devine unul dintre disidenţii – singurul care s-a întors – neagreaţi de regim şi marginalizaţi etc. Ce face domnul K.? Aşteaptă reacţia câinilor de pază ai regimului. Aşteptarea, în acest caz, este cea a unui scriitor profesionist; prin urmare, e o aşteptare activă, vie. Cum se traduce această aşteptare în registru activ? După ce îl tot adastă pe Gogo, trimisul organelor securităţii, informatorul ori provocatorul imaginat până la oboseală, până la nebunie şi boală sau manie, incitat de întârzierea inexplicabilă a acestuia, cvasiplictisit de încetineala cu care se mişcă lucrurile, de faptul că ele trenează, ca şi când ar fi obligate să se mişte pe fundul unui acvariu – motiv ce revine insistent – avându-l ca maestru declarat pe Nikolai Vasilievici Gogol şi pe Lermontov, autorul romanului Un erou al timpurilor noastre, protagonistul pune la cale o farsă după alta. Dincolo de farsa jucată vecinilor de bloc, dincolo de altele, mărunte sau mai puţin importante, jocurile de farseur ale domnului K. se reduc la trei farse botezate după numele subiectelor de care anti-eroul nostru se arată interesat în joacă: Veronica, „femeia în două dimensiuni”, Irene şi, ultima, regretată, pentru a fi desăvârşită din masochism: Skedra-Delia.