Pândă şi seducţie

Teribilul viu

Raportat la tema atipică şi dificilă a viului, totul este ori riscă pe parcurs să devină teribil, aşa cum, în percepţie rilkeană, este teribilă frumuseţea, surprinsă magistral în Elegii duineze. Caracterul teribil al viului s‑a văzut cât de cât în paginile unor capodopere la care parţial ne‑am referit. Lucrurile se complică, dezvelindu‑ne alte feţe, atunci când reluăm lectura unor texte considerate nedrept minore sau, să zicem, aflate în umbra capodoperelor, ce aparţin aceloraşi autori de prim raft. Simptomatic, în această ordine de idei, este romanul brebanian Pândă şi seducţie, căruia îi vom dedica acest capitol, al doilea, al cărţii noastre, Religia viului; alegerea noastră este, credem noi, nimerită, dacă ne gândim că şi un miniroman ca Omul din subterană a fost considerat minor în comparaţie cu marile construcţii dostoievskiene, şi tolstoiana Moarte a lui Ivan Ilici de asemenea.
Pândă şi seducţie e un roman scris timp de trei‑patru luni în capitala Suediei, unde Nicolae Breban fusese invitat de editorul René Coeckelberghs, în 1976, deci, după Îngerul de gips şi după publicarea uneia dintre capodoperele date până la acea oră, romanul atacat atât de cerberii partidului, de unii colegi, cât şi de postul de radio – caz unic, pare‑se – Europa Liberă: Bunavestire.
Pândă şi seducţie e un roman realizat în stil, ca să zicem aşa, anti‑brebanian. Este vorba de o scriere plăcută şi atipică în contextul cărţilor acestui autor de importanţă europeană (şi nu numai); avem în faţa noastră un opus cu fraza scurtă, „franţuzească”, artistă, fără pretenţia de a aborda teme profunde. La primul nivel e un text romanesc ce abundă în scenarii ale unui ins exilat în propria ţară, un individ ciudat, scorţos şi incomod, care se pune rău cu statul şi organismele sale represive, pândeşte şi vânează, apoi se lasă pândit şi vânat. Dar mai ales imaginează o serie de farse, favorizând sarcasmul în detrimentul ironiei – când ştim cu toţii că Breban cel major alege ironia ucigătoare – frivolitatea în ciuda gravităţii. Farsele, personajele cioplite din stânca unor tipologii distincte, dialogurile dense, stilul păstos, luminat, când şi când, de scene şi pasaje sugestive trădează, toate laolaltă, mâna unui mare maestru şi sunt, fără îndoială, modalităţi de a afronta dictatura şi îngrădirile ei. În ţesătura romanescă se întrevăd totodată câteva şanse de a construi un exil în exil. Ficţiunea se instalează astfel în inima aşa‑zisei realităţi şi, dinamitând‑o, îi dictează legile, reface schelăria, temelia, zidurile şi intrarea, apoi, pusă pe joacă parcă, o recreează din nou. Bref, în acest roman considerat de autor minor, autorul Drumului la zid pare că se odihneşte de sine însuşi, de temele sale majore – ca, bunăoară, relaţia maestru‑ucenic – de „motivele obsesive” (expresia îi aparţine romancierului N. Breban) ce impun spaţii ample, dialoguri întinse şi tipologii distincte ş.a.m.d. Romancierul se odihneşte şi abordează din alt unghi un vechi motiv constant: relaţia călău‑victimă şi satelitul acesteia, bărbat‑femeie. Ambele complicate printr‑o altă temă, şi anume: seducţia donjuanescă teoretizată sub influenţa lui Kierkegaard.
Ce găsim în paginile acestui opus? Un interes explicit pentru crearea femeii şi mai puţin pentru posesia carnală. Vedem cum feminitatea este eliberată din chingile moralei şi ale bunului‑simţ, considerate aparenţe, prejudecăţi; atitudinea este, evident, de inspiraţie nietzscheană. Primează posesia la nivel mental. Posesia fizică lunecă în plan secund, iar primatul îl deţine, mai tot timpul, subjugarea mentală a potenţialei victime. Cucerirea ce ţinteşte erotismul spiritualizat presupune, întâi şi‑ntâi, golirea de personalitate şi de voinţă. În timpii imediat următori, vasul psihic al victimei este umplut cu o voinţă străină, cu personalitatea celuilalt, dar în special cu viul acestuia, care, paradoxal, în loc să se diminueze, creşte, se învolbură, uruie şi dă peste maluri; pe măsură ce este împărţit, dăruit şi diseminat, viul se revigorează. Interesantă răsturnare. Dificil de realizat la nivel epic. Cucerirea erotică este apropiată de autor de seducţia politică şi e înrudită, paradoxal, cu viul eliberat de sub masca, de sub teascul feminităţii. La mijloc e o altă „blestemată problemă”, de care ne arătăm, spre stupefacţia şi uimirea noastră, interesaţi, interesul transformându‑se, între timp, într‑un soi manie.
Protagonistul romanului Pândă şi seducţie se numeşte domnul K. Este limpede că patria sa e una din ţările din Estul Europei, înregimentate în lagărul real‑socialist. Spre deosebire de majoritatea compatrioţilor săi, care acceptă dictatura din varii pricini – la mijloc regăsindu‑se interesul de a‑şi construi o carieră, lipsa simţului civic, spaima, laşitatea sau pur şi simplu indiferenţa – domnul K. se afirmă în calitate de trouble fête. Aflându‑se în străinătate, domnia sa dă câteva interviuri în care atacă sistemul socialist; abil sau mai degrabă prudent, nu şi pe şeful statului. Ca gestul să aibă rezonanţă şi ca să pregătească terenul unei posibile solidarizări a colegilor, spre stupoarea organelor de partid şi spre stupefacţia colegilor de breaslă, domnul K. se întoarce în ţară. Bineînţeles că romanul este inspirat, până la un punct, din biografia romancierului. Se ştie că, după ce devine membru supleant al CC, în timp ce se află la Paris, în semn de protest faţă de dictatura personală a lui Ceauşescu, N. Breban îşi dă demisia. (1971, Tezele din iulie) Straniu e că după Revoluţia din ´89 unii colegi contestă disidenţa autorului sau, mai grav, susţin o jumătate de adevăr – Breban a fost membru al CC – calomniind unul dintre cei mai importanţi creatori europeni ai ultimei jumătăţi de veac.
Referindu‑se la exilul de până la Revoluţia din Decembrie, în volumul Sensul vieţii • Memorii III, romancierul Breban revine la acea perioadă şi, după o analiză făcută peste mai bine de trei decenii, o numeşte exil fracturat. Exilul în cazul d‑sale, susţine romancierul, are parte de o fractură „între vara lui ´71, după demisia mea de la conducerea României literare şi după interviurile de protest faţă de începutul dictaturii personale ceauşiste date din Franţa şi Germania – când toată lumea jura că am rămas (ca un Petru Dumitriu şi alţii!), deoarece nimeni nu credea în pierderea unui avantaj social fără a‑l compensa cu un altul: privilegiile libertăţii şi ale gloriei europene, în acest caz – şi aprilie ´72, când m‑am întors, premieră absolută, pentru a participa la Congresul scriitorilor, care, sub presiunea partidului, nu m‑a primit, se‑nţelege!… Acesta, să zicem, a fost primul meu exil şi cel mai curat, mai indubitabil, deoarece avea o puternică marcă politică şi păream a mă înregimenta cohortei de scriitori exilaţi care, odată cu înăsprirea dictaturii ceauşiste, avea să ia o amploare considerabilă”. Al doilea exil intervine „după atacul brutal” „asupra Buneivestiri, atât din partea forurilor politice, cât şi din partea multor colegi care au veştejit cartea în revistele literare din provincie şi din capitală”. De altfel, „cartea fusese refuzată, pe rând, de Editurile Cartea Românească şi Eminescu”. După apariţie, „încununat cu Premiul Uniunii Scriitorilor”, „romanul este incriminat cu vehemenţă în plenara CC al PCR din 28‑29 iunie”; un fragment din atacul brutal la adresa romanului şi a autorului, proferat în Plenara CC al PCR de către Titus Popovici, după care de îndată au urmat atacuri în cele mai importante foi culturale şi de partid la adresa aceleiaşi capodopere brebaniene, Bunavestire, este inserat în Ediţia a IV‑a a romanului. (Editura Paralela 45, 2002)
În pofida izolării sociale de durata a mai bine de trei decenii, izolare ce continuă sub o altă formă după 1989, în ciuda instinctului său de „sinucigaş social”, romancierul alege mereu singurătatea – o condiţie de lucru – alegând totodată să nu părăsească locul primei tinereţi, patria sa şi gloria românească: „Vă cunoaşteţi limitele? Da, pe câteva din ele le cunosc” susţine romancierul. Şi fără să ezite le enumeră: „Este incapacitatea de a forma o familie, de a educa, este o anumită frică socială poate, frică să am succes şi să fug de succes, incapacitatea de a trăi într‑un exil total (poate d´aia m‑am întors în România), incapacitatea de a părăsi un lucru câştigat: gloria românească. Deşi am lucrat împotriva ei circa douăzeci de ani, n‑am avut puterea să fug de ea. Şi asta cu toate că am făcut tot ce mi‑a stat în puteri pentru ca critica de partid să mă înjure, ca să fie oprite laudele la adresa lui Breban, lucru care, de altfel, mi‑a folosit în autoexerciţiul meu interior, în întărirea mea morală şi în aprofundarea propriului meu eu, în revenirea în profunzime la meseria mea, la studierea muzicii, a literaturii, a filosofiei”. Referitor la singurătate, autorul Buneivestiri menţiona în acelaşi dialog purtat cu subsemnata în august 1993, pe malul Herăstrăului, că această soluţie „pentru mine a fost singurul fel posibil de a scrie nişte cărţi”, „un mod de a mă autoforma”. Pentru creatorul de azi este limpede că „dacă nu m‑aş fi rupt de societate, de plăcerile vieţii, dacă nu mi‑aş fi dat demisia, în ´71, la Paris, şi dacă nu m‑aş fi izolat în cultura română, dacă nu m‑aş fi rupt de posturile şi privilegiile foarte dulci ale epocii, privilegii pe care le aveam, n‑aş fi ajuns până la fundul talentului meu, n‑aş fi avut senzaţia pe care o am azi că – mai mult sau mai puţin – m‑am exprimat”. În acelaşi dialog intitulat sugestiv Marea literatură nu e un singur pisc, urmează o generalizare de o evidentă importanţă: „Diferenţa dintre un om de geniu şi unul de talent stă tocmai aici; amândoi au talent, numai că unul dintre ei rămâne doar talentat, celălalt rămâne exprimat în limita posibilului. Aceştia sunt uriaşii”.
După această digresiune biografică să revenim la personajul nostru, domnul K. Să ne întoarcem la ficţiunea care generează realitatea. Revenind în ţară, domnul K. devine unul dintre disidenţii – singurul care s‑a întors – neagreaţi de regim şi marginalizaţi etc. Ce face domnul K.? Aşteaptă reacţia câinilor de pază ai regimului. Aşteptarea, în acest caz, este cea a unui scriitor profesionist; prin urmare, e o aşteptare activă, vie. Cum se traduce această aşteptare în registru activ? După ce îl tot adastă pe Gogo, trimisul organelor securităţii, informatorul ori provocatorul imaginat până la oboseală, până la nebunie şi boală sau manie, incitat de întârzierea inexplicabilă a acestuia, cvasiplictisit de încetineala cu care se mişcă lucrurile, de faptul că ele trenează, ca şi când ar fi obligate să se mişte pe fundul unui acvariu – motiv ce revine insistent – avându‑l ca maestru declarat pe Nikolai Vasilievici Gogol şi pe Lermontov, autorul romanului Un erou al timpurilor noastre, protagonistul pune la cale o farsă după alta. Dincolo de farsa jucată vecinilor de bloc, dincolo de altele, mărunte sau mai puţin importante, jocurile de farseur ale domnului K. se reduc la trei farse botezate după numele subiectelor de care anti‑eroul nostru se arată interesat în joacă: Veronica, „femeia în două dimensiuni”, Irene şi, ultima, regretată, pentru a fi desăvârşită din masochism: Skedra‑Delia.
În epicentrul acţiunii se află trei femei atât de diferite, încât păreau să aparţină „la trei sexe diferite sau la trei epoci istorice diferite”. Ingeniozitatea, efortul şi talentul de farseur vor fi, indiscutabil, pe potriva subiectelor alese. De câtă inventivitate dă dovadă eroul şi de cât profesionalism. Ca şi când până atunci n‑ar fi făcut decât să‑şi exerseze datele native în sensul punerii la cale a farsei, eroul construieşte din mers, recurge instinctiv la mască şi munceşte din greu la crearea unei realităţi diferite ce urmează să fie impusă, pentru a se proteja desigur, dar, totodată, pentru a se ascunde şi pentru a abate atenţia celor din preajmă de la gestul radical comis, prin care profeţea schimbarea la faţă a dictaturii. Domnul K. se livrează altfel, imaginea oferită contrariind şi stârnind pretutindeni stupoare. Nu, nu în calitate de disident, Doamne fereşte. Ci în calitate de gladiator şi preot, profet şi saltimbanc, aed şi artist al farsei sau în calitate de Don Juan ce apropie seducţia erotică de cea politică. Maestrul absolut fabulos al jocului de‑a măştile rămâne, bineînţeles, Friedrich Nietzsche: „Nu lucrurile rele sunt cele de care te ruşinezi cel mai rău: în spatele măştii nu‑i numai perfidie – există atâta bunătate în şiretenie”. În afara acestor constatări ce glisează, aidoma cozii cometei din trupul de abur al cometei înseşi, mai este ceva la mijloc: „Tot ceea ce este profund iubeşte masca; lucrurile cele mai profunde au chiar un fel de ură faţă de imagine şi echivalenţă”. (Dincolo de bine şi de rău). Acest ceva aşezat de noi în mijlocul lucrurilor stă în epicentrul experienţei domnului K.: decizia de a afronta dictatura şi de a‑şi exprima astfel dezacordul cu regimul restrictiv instaurat, forţa de a se reîntoarce în ţarcul dictaturii, unde, odată instalat, fugarul îşi asumă ipostaza de individ ridicol şi de sinucigaş social, de cretin superior şi de ciandala.
Eroul trezit deodată într‑o marginalitate socială incomodă e pus în situaţia de a fi el însuşi în condiţii substanţial diferite. Cei apropiaţi încetează brusc să‑l înţeleagă, iar ochii aţintiţi asupra lui sugerează consternarea, ura sau agresivitatea manifestate subit faţă de un individ care, prin gestul său radical, comis în miezul unei adunări de sclavi, înrobiţi de bună voie şi nesiliţi de nimeni, a strigat răspicat: „Deci, se poate!”. Da, poţi să te opui unui regim, chiar dacă sau cu atât mai mult cu cât ai ajuns în structurile de vârf ale acestuia.
Prin farsă eroul nostru îşi bagatelizează opţiunea în ochii celorlalţi, îşi repudiază gestul radical pentru ceilalţi şi recurge la altceva, dintr‑un alt registru, fie acesta, când şi când, aparent frivol. Dezamăgit şi lovit de lipsa de solidaritate a colegilor şi de reacţia celor din preajmă, eroul nostru se ascunde în vorbirea despre altceva, în mască ori în spiritul ludic, sugerând că totul nu e decât un joc. Da, totul nu e decât un mare joc pierdut, în care acest aed al unui destin neobişnuit, acest om ascuns de nevoie se pătrunde de o convingere transformată în strategie de rezistenţă. Conform acesteia, cu vorbele singuraticului de la Sils‑Maria, „un om a cărui pudoare are profunzime îşi întâlneşte destinele şi deciziile lui cele mai delicate pe drumuri la care puţini ajung vreodată şi de a căror existenţă nu trebuie să afle nici aceia care îi sunt mai apropiaţi, în care are cea mai mare încredere: pericolul în care se află viaţa lui rămâne ascuns ochilor lor, ca şi siguranţa lui recucerită”. Nietzsche îl numeşte „om ascuns”, care, prevenitor şi perspicace, transformă vorbirea în paravan sau în mască, pentru că „instinctul îl învaţă să folosească vorbirea pentru a trece sub tăcere anumite lucruri” şi pentru a evita „cu o ingeniozitate inepuizabilă comunicarea”, iar toate acestea fiindcă omul nostru ascuns „vrea şi face tot ce‑i stă în putinţă pentru ca locul său în inimile şi spiritele prietenilor săi să fie luat de o mască”. Dincolo de masca de farseur şi de saltimbanc metafizic, dincolo de masca de individ volubil, pierdut în discursuri verbioase, se ascunde realitatea unui ultraom, care, rămas singur, nu‑şi mai doreşte altceva decât destinul de creator, nu‑şi doreşte decât viaţa construită ca o operă.
Cu simţul datoriei împlinite, domnul K. îşi construieşte deliberat o altă imagine care să fie valabilă şi mai ales credibilă după ce, instalându‑se într‑un soi de existenţă secundă, zănatecul nelipsit de curaj tratează tot ce i s‑a întâmplat dintr‑un unghi diferit. Tactica kapiană parcă ar sugera faptul că de aici încolo, atenţie, nu contează gestul meu, nici modul meu de a blama şi de a repudia regimul, schimbarea la faţă a căruia am prorocit‑o prin demisia mea, uitând că pe malurile glorioase ale Dâmboviţei nu se cade să te pui cu Vodă; aici, în turbionul mentalităţii create la graniţa dintre Occident şi Orient, lucrurile se aranjează, negocierea a orice, oricând, figurează pe ordinea de zi şi ferească‑te Dumnezeu să calci tabieturile locului. Gestul meu? Uitaţi‑l. Nu pentru voi l‑am făcut. L‑am făcut ca să mă salvez pe mine. Dar nici asta nu e la mijloc. M‑am jucat şi eu puţin. Mă rog, calcă în străchini şi deştepţii. De fapt, alte lucruri sunt cu adevărat importante, nu‑i aşa? Trăiască aranjamentele, suprafeţele, laşitatea, trădarea. Ducă‑se la groapa de gunoi a umanităţii eroismul, prorocii, poeţii! Să ne jucăm, deci, să facem farse, să… Nu contează că într‑o altă ţară, cu un stat creat de secole, cu o educaţie catolică, precum la polonezi de exemplu, K. n‑ar fi rămas singur în opoziţia lui. La ce bun să‑ţi asumi vina, la ce bun să ridici capul în clipa în care deasupra lui atârnă sabia lui Damocles? Capul plecat, sabia nu‑l taie. De vreme ce suntem „subt vremi”, să acţionăm în consecinţă. Contează, da, aţi ghicit, să taci din gură şi să vezi cum se mişcă lucrurile sau de unde bate vântul!
Vinovatul fără vină îşi asumă vina de a fi călcat în străchini şi o ispăşeşte fără crâcnire, recurgând la privilegiul de a‑şi cultiva măştile care să‑l protejeze de ceilalţi, dar, în primul rând, de sine însuşi. Aşadar, se spune un nu răspicat gravităţii, dramei, percepţiei radicale, patetismului sau excesului. Polonezul scorţos‑incomod până la crispare – Gombrowicz – e dat pur şi simplu la o parte. Ca şi afirmaţiile acestuia, cioplite parcă din mentalitatea unor locuitori ai altor planete: „Trebuie să continui să fiu dificil! Dificil!” sau „Asta o să vă facă bine şi vouă… şi mie! Fii necontenit străin! Fii neplăcut, neîncrezător, lucid, aspru şi exotic” sau „Ţin‑te, băiete! Nu te lăsa! Nu te lăsa îmblânzit, însuşit! Locul tău nu este în mijlocul lor, ci în afara lor, eşti ca sfoara denumită de copii coardă – pentru a sări peste ea, trebuie s‑o arunci înaintea ta”.
Strategia kapiană va fi alta. Cu totul alta. El va întinde coarda înainte şi va sări peste ea… dintr‑un alt unghi.
În ordinea actualităţii epice, Delia este femeia frumoasă şi apetisantă, femeia‑vedetă omniprezentă în reviste de mâna a doua şi la cele mai bine cotate emisiuni TV; o femeie cu un trup rasat, păr smead, ten închis. E incitantă, căci păstrează mereu un rest de fiinţă de neprins şi de neînţeles, detaliu, care, indiscutabil, instigă. Oricâte eforturi ar face pe jumătate în joacă, pe jumătate în serios, protagonistul nu reuşeşte să o cucerească până la capăt; de altminteri, întreaga construcţie epică e condimentată cu asupra de măsură cu pofta de a se juca a anti‑eroului nostru, care îi molipseşte de spiritul specific unui homo ludens şi pe unii indivizi din imediata vecinătate. Domnul K. nu izbuteşte nici s‑o posede în întregime, căci „ea îşi păstra mereu un rest de fiinţă nedăruit, o absenţă, o placiditate, o imbecilitate stranie care mă chema înapoi, mereu, la trupul ei, la privirea ei atentă şi goală, la sânii ei uluitor de perfecţi”. Domnul K. o acceptă, fiindcă femeia e plăcută, caldă şi odihnitoare; ştie să tacă, posedă arta de a asculta, vorbeşte incredibil de puţin şi rar, iar când deschide gura, nu spune prostii cât casa decât rareori.
Relaţia cu Delia nu poate fi calificată drept una lipsită de relief. În mai toate relaţiile cultivate de domnul K. nu e cazul să fie căutat ceea ce numim relieful sau pregnanţa, ci, mai degrabă, spiritul ludic, farsa şi odihna de gravitate – cealaltă faţă a jocului. În tot ce întreprinde eroul după decizia de a‑şi da demisia din înaltele funcţii deţinute până nu foarte de mult, el ţine să‑şi tragă sufletul în ceva ce nu‑i stă în fire, nici în sânge. Domnul K. vrea să pândească pentru a preveni pânda reprezentanţilor regimului, a cerberilor de duzină, nelipsiţi de abilitate, ştiinţă, instinct; puterea, nu intră în discuţie, le aparţine, şi poate fi eficientă la extrem. Adversarul nu trebuie subevaluat sub nici o formă. După un gest radical, după o concentrare maximă de forţe, domnul K. se regăseşte pe tărâmul unei vacanţe destinale. Eroul nostru e leneş prin definiţie, citeşte până târziu, în special, mari lecturi‑moşteniri majore ale postpubertăţii – un pretext de a fi ironizat de frumoasa şi nu foarte inteligenta Delia – se vede cu unii amici, cu femeia care îi face ordine în casă, cu Neli sau cu Irena. Îl caută neapărat pe Skedra, bărbatul admirat şi dispreţuit în egală măsură; admirat fiindcă e un viu spectacol al inteligenţei şi culturii, dispreţuit pentru laşitatea lui de doi bani. Apoi… artizanul unui destin major digeră propriile lecturi, leneveşte, căci e un notoriu pierde vară, e un animal de rasă numit ca atare de frumoasa şi placida Delia, ea însăşi o iapă rasată care are inspiratul instinct de a‑l cultiva din mai multe motive: bărbatul este inteligent, are o vastă cultură, nu‑i lipseşte notorietatea. Rasata Delia îl cultivă, nu în ultimul rând, din snobism de cea mai bună speţă. Delia este echivalentul unei aventuri perfectate în pur stil donjuanesc: o posesie de dragul posesiei.
Dacă aventura Delia e una prin excelenţă, spuneam, donjuanescă, aventura Veronica – să‑i spunem, ca domnul K., aventura în două dimensiuni – e cu totul altceva. Farsa Veronica e pusă la cale cu răceală, cu pasiune calculată şi cu farmec cântărit, deci, cam aşa cum se cuceresc cetăţile: „Seducţia calculată, rece, a Veronicăi, semăna mult, izbitor de mult cu o seducţie politică”. Acesta e motivul esenţial pentru care autorul multiplelor farse – unele dintre acestea, să recunoaştem, amuzante, stârnesc râsul, ironia sau sarcasmul lectorului, molipsit, şi el, firesc, de morbul farselor – este interesat la maximum de posesia Veronicăi: „Să posezi o fiinţă vie! Undeva, nu ştiu unde, făcusem în mod pedant, încercasem o definire a politicului, mai bine zis a omului politic, diferenţiindu‑l de istoric şi creator de artă, în funcţie de calitatea de viu, atributul de viu, a fi viu, element esenţial şi organizator al întregului meu fel de a gândi, de tip vitalist. Viu şi putere, iată cei doi termeni care intrau în relaţie”. Voinţa de a fi viu este echivalentă cu nietzscheana voinţă de putere, interiorizată fiinţei. De orice natură ar fi ea, puterea devine interesantă nu oricum, ci exclusiv în cazul în care atinge, se iscă din sau converge spre ceea ce numim viu – „element esenţial şi organizator al întregului meu fel de a gândi, de tip vitalist”; e de remarcat, în acest context, faptul că viul nu are nici o legătură totuşi cu vitalitatea, căci poţi fi răvăşitor de viu, fără să‑ţi prisosească vitalitatea.
Găsind o înrudire profundă între mecanismul seducţiei erotice şi cel al seducţiei politice, actantul nostru straniu şi patetic cu asupra de măsură le califică drept demne de a fi luate în calcul, spuneam, numai dacă acestea conţin sâmburii viului, dacă îl mână spre planeta rară a viului. Ca şi seducţia erotică, seducţia politică e teoretizată şi analizată în fişe docte alături de care îşi găsesc locul o seamă de „exerciţii de posesie a oamenilor vii”. Eroul nostru declară ritos şi viclean că acesta „e un subiect teribil de plicticos”; atât de plicticos, încât autorul Buneivestiri va scrie, peste nici şapte‑opt ani pare‑se, un opus de circa o mie de pagini, Drumul la zid, o epopee, ca să nu spunem apologie a viului. Domnul K. e reticent când e vorba de disidenţa sa şi se poartă „ca un imbecil inspirat”, „ca un veritabil ins ce calcă în străchini”; adevărul e că, da, a călcat în străchini, de vreme ce şi‑a anunţat demisia şi a dat cu tifla tuturor privilegiilor de care avea parte până să‑şi dea demisia, apoi, ca un trouble fête de pomină, domnul K. s‑a reîntors în ţară. Prins într‑o alchimie destinală şi mânat de nişte puteri miraculoase, a căror logică îi scapă cu desăvârşire, domnul K. se va arunca cu trupul inteligenţei sale cu tot în farse gândite şi regizate din mers. Fără să uite să afişeze zâmbetul acela insidios şi perfid, asemănător cu cel al fals ratatului profesor Rogulski, protagonistul şi regizorul farselor recunoaşte că se ocupă „numai de reflexul minor, şăgalnic, metaforic, al seducţiei erotice” – o formă a puterii, mai exact, a voinţei de putere, de care domnul nostru se arată interesat, cu o singură condiţie: să conţină şi să provoace, reinventând, viul, să conducă spre tărâmul teribil al viului, „capăt al osiei lumii”, originea aşezată în „pântecul matern” al tuturor lucrurilor. Astfel, viul se transformă nu numai într‑o formă sau ţintă a puterii de a deveni ceea ce eşti: teren pregătit pentru naşterea zeului. Viul e şi o suprarealitate, ivită atunci când, prinsă în vârtejul unei alchimii apoteotice, existenţa îşi atinge, jubilând, propriile vârfuri; la un anumit nivel, şi puterea poate fi o formă ori ţintă a viului.