Paradisul rătăciţilor

Paradisul rătăciţilor de Madeleine Davidsohn

CAPITOLUL I

Avionul ieşi din plafonul de nori, coborând treptat. Sub aripile lui coasta Mediteranei întreruptă brusc de construcţiile telaviviene de pe mal, apărea estompată de ceaţa dimineţii. Pânza albăstrie a mării semăna cu un steag imens desfăşurat la picioarele oraşului. Trupul Marei sesiză în somn aterizarea aşteptată de câteva minute. Se răsuci şi, pe dată, se îndreptă în scaun. În seara precedentă se îmbarcase în Germania, o staţie intermediară între New York şi Israel, şi acum resimţea sfâşiala oboselii. Mara zări stewardesa ridicându-se de pe banchetă, netezindu-şi fusta, şi se concentră să-i audă glasul.

Aterizarea a fost lină, însoţită de zgomotul furibund al motoarelor şi rulajul roţilor pe pista de beton. În urmă cu câţiva ani asemenea momente îi produceau crampe. Burta i se contracta, încheieturile mâinilor se albeau pe mânerul fotoliului. Aşa i se întâmpla mereu în momentele decolării. De fiecare dată îşi promitea că va fi ultimul ei zbor. Cu timpul se obişnuise. Călătoriile fără număr o debarasaseră de tremurul bolnăvicios al corpului tensionat, dar de dormit în avion îi era imposibil. Ah! şi cât o invidia pe Kony, managerul ei. Avea nervii de oţel şi o extraordinară stăpânire de sine. Era în stare să doarmă oriunde, într-un scaun de autobuz, pe o banchetă de tren sau în momentul când avionul, cu tot mugetul infernal al motoarelor, se pregătea să decoleze. Călătoriile repetate ale Marei au creat obişnuinţa, dar spaima rămânea cuibărită în ea. Acum, în avion, ca să-şi distragă atenţia, încercă să-şi imagineze Israelul după doisprezece ani de despărţire şi primirea de care va avea parte la aeroport. Cu siguranţă, va fi aşteptată. Expoziţia de pictură era desigur anunţată, consemnată în ziare şi poate chiar la televizor. „Expoziţia cunoscutei pictoriţe, Mara Iacuţ.”

Boeingul B-767 uriaş se înţepeni pe toate cele patru roţi în faţa spaţiului de primire din aeroportul „Ben Gurion”, exact la ora cinci dimineaţa, ora locală. Însoţitoarea de bord le sugeră pasagerilor să-şi potrivească ceasurile după ora Israelului, să nu-şi uite bagajele, să respecte condiţiile de securitate.

Mara cobora din avion de parcă abia ieşise din casă şi se pregătea să meargă la o întâlnire agreabilă. Costumul de mătase verde, culoarea ei preferată, cumpărat special pentru această călătorie arăta ca scos din cutie. Îşi netezi părul şi zâmbi provocator, cum învăţase să pozeze în public. Era departe de fetiţa orfană, surdo-mută, copilul pe care îl crescuse un chibuţ mărunt, din apropierea Ber Şhevei. Tot la fel de departe era fetiţa subţirică cu plete şi ochi migdalaţi. Timida Mara, adolescenta de la Şcoala de arte. Mara Iacuţ se bucura acum de un renume mondial.

Autobuzul aeroportului o debarcă direct în şuvoiul uman, care o împresură, purtând-o spre sala de recepţie a pasagerilor. Acolo, masa de oameni se despărţi, aliniindu-se în faţa boxelor de control, rânduri, rânduri. Faţă de eficienţa şi rapiditatea serviciilor de pe aeroporturile internaţionale unde aterizaseră până atunci, America sau Europa, aici totul părea filmat cu încetinitorul. Mara privea impresionată meticulozitatea de care dădeau dovadă funcţionarii, băieţi şi fete cu ecusoane atârnate de gulerul uniformei şi aparatul de radio, transmisie la îndemână. Fiecare paşaport, fiecare document era cercetat, înregistrat, întors pe faţă şi pe dos. Ochii grănicerilor păreau aparate Röntgen care pătrundeau până la oase.

– Te face să te simţi un criminal, şopti către Kony, care privea impasibilă şirul de oameni dinaintea lor, şir ce lăsa impresia că stă pe loc. Până trecem de ei se face noapte, şopti Mara nerăbdătoare, dar Kony nu reacţionă în nici un fel. Privea mulţimea de pe înălţimea tocurilor de pantofi care o ridicau cu un cap deasupra tuturor.

Când ajunseră în sfârşit la ghişeu, băiatul din spatele computerului începu să le răsfoiască paşapoartele şi să compare fotografiile de parcă le-ar fi bănuit de substituiri. Deodată se opri. Îşi ridică privirea şi i se adresă direct Marei.

– De ce nu aţi spus că sunteţi israeliancă? Pentru cei de la noi există ghişee separate. Controlul e mult mai uşor şi rapid. O, dar eu vă cunosc!…. V-am văzut fotografia în ziare. Sunteţi pictoriţă….

Din acel moment, totul deveni mult mai simplu. Într-un minut se aflau dincolo de controale, în sala mare de primire, un du-te-vino fără sfârşit.

– Să ne vedem trecute de vama tablourilor, a oftat Kony, când o mână fermă le-a prins şi pe ea şi pe Mara, scoţându-le din înghesuială, spre poarta de ieşire. Spotul unui aparat de fotografiat o dată, şi încă o dată, le orbi privirea.

„Te pomeneşti că acum urmează un alt control,” gândi Mara, speriată de vacarm şi îmbulzeală, uitând de celebritate.

Erau ziariştii, doi la număr, Beny şi Ron se prezentară, scuzându-se de întârziere.

– Traficul e vinovat, de aceea n-am ajuns cum am fi vrut, chiar la scara avionului. Dar fotografiile vor fi de primă clasă, le-a asigurat cu dezinvoltură, de parcă se cunoscuseră de când lumea. La ce hotel locuiţi? a întrebat conducându-le spre ieşire.
– E un interviu? a vrut să ştie Kony.
– Astăzi, nu, probabil, mâine. În ziarele de azi a apărut numai o notă de informare. Beny care stătuse până atunci de o parte, le întinse florile pregătite pentru eveniment, iar Ron adăugă adresându-se Marei:
– Aţi fost aşteptată cu interes şi cu nerăbdare, deşi această primire poate n-a fost dintre cele mai fastuoase, cum probabil sunteţi obişnuită. Adevărul e că un coleg de la ziar e bolnav, altul e în deplasare şi eu am rămas singurul disponibil. Eu şi colegul meu Beny, foto corespondent. Ce să-i faci! Ţară mică, probleme mari…. Şi asta nu numai în sens metaforic. Sper totuşi să vă simţiţi bine, să vă placă la noi. Încă o dată, bun venit, iar reportajul de mâine va fi o bombă. Asta v-o promit eu.

Departe, în golf, cerul devenea tot mai clar. Mara ridică ochii. Undeva, acolo se afla mama ei, Iara. Aici în Israel, mai aproape ca oriunde.

* * *

Expoziţia urma să aibă loc sâmbătă şi nimic nu era încă pus la punct. Marei i se părea că bate pasul pe loc. Se simţea obosită, nervoasă, emoţionată. Israelul, ţara unde se născuse, astăzi după unsprezece ani de absenţă, i se părea străin. De fapt i-ar fi putut scrie Soniei s-o aştepte, dar n-o făcuse. Sonia s-ar fi bucurat. Nu i-a trimis nici un rând despre vizita în Israel şi nici despre expoziţia programată la Tel Aviv. De ce?…. Greu de răspuns. Mara nu voia să dezgroape morţii. La urma urmelor cunoştea motivul. Nir, soţul Soniei. Animozitatea pe care i-o stârnea prezenţa Marei încă de pe vremea când era un copil, rămăsese până acum pentru ea un mare semn de întrebare. Desigur aveau să se întâlnească, să-i invite la deschidere dar, pentru asta mai era timp.

Poate ar fi fost nevoie de o explicaţie între ei, de un moment de adevăr. Fără ascunzişuri, fară cuvinte lăsate în suspensie. Sonia era singura cu care ar fi vrut să împărtăşească rezultatele succesului. Sonia crezuse nestrămutat în talentul ei şi făcuse totul ca s-o ajute.

Pe cărţile de vizită scria cu majuscule Mara Iacuţ, pictoriţă. Şi Sonia nu era acum lângă ea s-o vadă. Mara oftă cu obidă. „Cred că am greşit”, îşi spuse, regretându-i dureros absenţa. Unde era timpul când făceau proiecte împreună, ea şi Sonia? Unde era bucuria calmă a curgerii zilelor în chibuţ, a după-amiezilor târzii când se tremina lucrul şi ele se refugiau grăbite în liniştea din camera Soniei. Lumina apusului se filtra prin perdele, căldura zilei se potolea, Mara desena în timp ce Sonia citea. Le unea tăcerea, plăcerea de a fi împreună, de a-şi aparţine una celeilalte, total şi dezinteresat. La orice întrebare aveau răspuns, la orice privire, la orice gând, exista corespondenţă de partea cealaltă.

Mara privi în jur. Lume. O mulţime de lume. Le era străină tuturor, cum şi ei îi erau străini. Nişte anonimi.

* * *

În apartamentul închiriat pentru expoziţie, Mara se învârtea fără odihnă. „Şi Ana care nu mai vine”, bombăni supărată.