Piaţa sfatului

Peisajul

Configuraţia locurilor în care trăim se datorează în cea mai mare măsură anonimilor, constructorilor, ale căror nume ne sunt necunoscute dar ale căror realizări sunt vizibile.
Cine a pus cărămizile casei acesteia superbe pe care o vedem în acest sat sau oraş?
Cine a trasat aceste minunate străzi? Cine a aşezat casa („cărămida” mai mare) în acest minunat loc?
Aşezarea edificiilor, plasarea străzilor a fost aleatorie în decursul timpului, în sensul că s‑a făcut din mers şi de cine se putea.
Numai unele construcţii (ieşite din comun şi destinate unor activităţi specifice) poartă amprenta vreunui arhitect al cărui nume îl ştim.
Şi totuşi, în ciuda hazardului, zarurile ce au făcut ca locuinţele sau străzile să apară într‑un anumit loc, şi nu în altul, să se asambleze astfel, şi nu altfel, au căzut perfect, pe numerele ce trebuiau, spre a fi de cele mai multe ori „câştigătoare”.
Astăzi (nu neapărat la noi) edificarea localităţilor (locurilor) se face sistematic, ele poartă girul unor specialişti, de parcă s‑ar fi luat exemplul albinelor ce‑şi gospodăresc impecabil stupul…
Dar dacă stupul este perfect, nu este el oare şi monoton privirii?
Stereotipia blocuristă nu stresează, nu obturează dorinţa noastră de diversitate, nu dăunează ea ochiului? Hazardul de care vorbeam nu‑l bucură oare mai mult, ferindu‑l de privire fixă, bolnavă de clipit, de variaţie, altfel existând pericolul căderii în perplexitate?
Şahul este mai antrenant decât şotronul, de‑a v‑aţi ascunselea sau alte jocuri pentru copii, ori alte forme de divertisment sau alte sporturi?
Dacă prin cubism înţelegem în primul rând geometrizare, acesta coexistă, pentru istoria artei, cu desenul după natură, cu peisajul, cu figurativul.

Solidaritate

– Ce pantaloni avem!… Ce geacă avem!… Ce mănuşi…
– Te‑ai înţolit, te‑ai înnoit!… Trebuie să dai de băut!… Trebuie să‑i uzi, s‑o uzi!…
Acest refren (doar aparent hilar), entuziasmează atât pe cel care simpatizează cu cel care şi‑a cumpărat ceva nou, cât şi pe posesorul noii achiziţii.
Starea aceasta de simpatie, de jubilaţie, vine dintr‑o disponibilitate sinceră a unui prieten apropiat de a fi părtaş, la bine şi la rău, cu semenul său.
O stare de graţie care ne caracterizează, căci nu ştiu dacă în alte locuri este obiceiul de a folosi, în asemenea circumstanţe, astfel de invocaţii atât de umane în solidaritatea lor! Îmi place să cred că da… Dacă‑i aşa, trebuie udate! Sau, măcar, notate…

Gândul

Gândul este un lucru. Gândul este un subiect. Gândul este mai tare decât piatra. Fără de gând aceasta este obiect. Ne‑a arătat‑o dintotdeauna Tatăl, de la Facerea Lumii şi Fiul când a înviat şi a vorbit despre credinţă şi despre timpul credinţei. Faţă de tot ce auzim şi vedem că se întâmplă în lume, faţă de politica zbătătoare, religia e totul, reuniunea în Sf. Treime (Tatăl, Fiul şi Sf. Duh). Ea e un Observator care lasă cu clemenţă traiul de zi cu zi să‑şi ducă traiul. Cu şi fără trăinicie. Trăinicia va fi şi ea cu adevărat când Sf. Treime se va fi săturat de atâta nimicnicie a traiului, a tragerii drumului spre rai.
Maşina care circula cu alcool
După ce făcu un ocol, maşina care circula cu alcool se opri.
Morala: maşina are alibi…
După ce trase o duşcă din alcoolul special, şoferul – prin acel cordon ombilical – îşi alimentă iar, ca din puşcă, şi opac, maşina cu cognac…
După care maşina porni.
Morala: şoferul n‑are alibi…
P.S.: Allez bien! alibi…

Cifrele

1 – Unul (mai mult decât Omul) pornit din Cuvânt.
2 – Ne rugăm în această postură.
3 – Infinitul relevat, doar prin Sfânta Treime, bărbatului şi femeii.
4 – Anexa la cele de până acum, incluse în 1 (Unul).
5 – De Sus în Jos – omeneşte!
6 – Rugăciunea prin „lumânarea” aşa‑zis yoghină.
7 – De Sus în Jos, de pe acoperişul Cerului, pe scara Creaţiei, spre Odihnă (Duminica).
8 – Infinitul începe; se relevează nesfârşitul în „Panta rei”, după sfârşitul Creaţiei.
9 – Ne rugăm Domnului cu pioşenie!
10 – Unul explicat prin Totul.

Cămila de prin urechile acului
(La brutărie)

Într‑o zi de toamnă mierie, prietenul meu a intrat într‑o brutărie. Frumos peisaj, dumnezeiesc de cald. Ca pâinea… Recoltă bogată pe rafturi şi diversă: cornuri, covrigi, pateuri cu brânză, brânzoaice propriu‑zise, închise‑deschise, grahamuri, macaroane pe regiuni şi raioane, pesmeţi şi făină în diferite gramuri erau acolo pe rafturi, pe tarabă. Vânzătoarele vindeau cu grabă, altădată n‑aveau treabă. Brutăria era plină de‑atâta lumină şi goală când o parte din lume n‑avea ce pune în poală.
Într‑un asemenea moment considerat excelent, neavând nici un ban, s‑a făcut că joacă un rol de golan şi cu a sa voce cântătoare a rugat‑o pe vânzătoare:
– Daţi‑mi şi mie o pâine pe datorie! Doar până mâine, poimâine. Am să vă aduc banii de cinci ori câte‑o mie. Se ştie…
Dar după o pauză, când era cât pe‑aci să câştige a sa cauză, considerând că momentul era destul de prielnic, mai intrară‑n brutărie vreo două persoane‑n pomelnic… Aşa că brutăreasa îi răspunse nervoasă (după ce lui i se păruse că fusese foarte voioasă):
– Nu vă pot da, pentru că pe dumneavoastră nu vă cunosc!… N‑are rost!
Atunci, săracul meu prieten, de altfel proaspăt mire, ieşindu‑şi din fire, i‑a zis‑o de la obraz, trecând vorba peste pârleaz:
– Da’ la cunoscuţi daţi!… La cunoscuţi daţi pâine pe datorie! Cam ruşine vă fie!
Nu era nici golan, nici gardian, vroia pur şi simplu să treacă, să petreacă, mai bine zis să contemple, prin aceste exemple, cum intră o cămilă prin urechile acului… Drept pentru care le‑a zis‑o şi şi‑a zis:
– Nu mai există nici o milă, nici măcar din aceea „marină”. Graţie veacului, leacului…

Ordinea lucrurilor

Mass‑media anunţă: atâţia oameni au murit din cauza unei erupţii vulcanice, atâţia din cauza unui uragan sau a unor inundaţii etc. Pretutindeni.
Demonii cifrelor nu ne ocolesc, cei rămaşi în viaţă fiind nevoiţi să socotească dezastrele.
Pe scară mare evaluările, cifrele conştientizează oare nenorocirile? Chiar dacă suntem (mai) departe de ele, chiar dacă nu suntem noi, cei de aici şi acum, cei implicaţi. O personalitate de talia lui Voltaire afirma după cutremurul de la Lisabona din 1755, cu adevărat pozitivist că, în asemenea circumstanţe, resursele omeneşti trebuie dirijate spre scopuri utile, înălţătoare, nobile, ca speţa umană să atenueze calamitatea, neantul. Patriarhul de la Ferney apăra astfel o incontestabilă opţiune pentru raţiune, dar şi pentru regăsirea sinelui său şi al nostru. Nu cred, astfel, nici o clipă, în ateismul „marilor înţelepţi”, aleatoriul fiind real, guvernat de puterea lui Dumnezeu, necuprinsă de nici o persoană oricât de mare de stat ar fi ea. Soldatul sau împăratul, săracul sau bogatul sunt egali în faţa Naturii Supreme. Prohodul îl hodineşte pe fiecare la fel. Cred, de asemenea, că în cinismul nebunesc al lui Stalin sau, mai înaintea lui, al unui alt „filozof”, ce afirma că dispariţia unui individ e o nenorocire, iar dispariţia mai multor indivizi este pură statistică, este un ricoşeu al răului după căderea din Paradisul terestru iniţial. De atunci, Dumnezeu Tatăl ridică mormanul dezastrului suprem, al păcatului originar, prin Iisus Cristos, sus, la cer, pentru a ne privi, a ne da şi reda ceea ce cândva, într‑un anumit timp vom merita, nominativ‑singularial şi predestinat pan‑rolic, prin com‑puşii săi, spre re/găsirea trifiinţialităţii în Sfânta Treime şi în fiecare din noi. Întru har şi pentru har! Căci unul suntem în toţi şi Totul este în Unul. La nivel de microcosmos omenesc şi ceresc!

Interviu

Ce lucrare a Tatălui, ca din El să se adune lumina întrupată în Fiul pentru păzirea şi salvarea Creaţiei de început! Ce lucrare a Fiului, ca prin răstignirea Lui să ia asupra sa păcatele pentru aceeaşi salvare şi păzire a Creaţiei de început, eretizată de păcatul Evei!
Ce lucrare a aceleiaşi Treimi, în Sfântul Duh, ca să‑i lumineze pe apostolii Petru şi Pavel, ca şi pe toţi sfinţii! Primul – pescar de oameni, după Iisus, piatră şi purtător de chei ale Raiului, ucenicul atât de uman şi la prima întâlnire cu Iisus şi în ezitarea sa (omenească?) după al treilea cântat al cocoşului… Al doilea, Pavel, din prigonitor al lui Iisus, se iluminează ceresc după arătarea voalată a Mântuitorului, lui, lui Saul (primul nume al Sf. Apostol Pavel). El devine prin faptele sale, ca şi prin scrisorile de temeinicie în credinţă, cel mai inimos susţinător al Mântuitorului şi piatra de hotar în creştinare. Prin amândoi aceşti apostoli, înglobându‑l aici şi pe Înaintemergătorul Sf. Ioan Botezătorul, se reconcretizează parcă printr‑un cuvânt al Domnului, prin cuvântul Amin, cea de‑a patra parte (pierre – piatra şi pavimentul continuării Facerii) a semnului Crucii (+), centrul de intersecţie al celor patru braţe ale crucii fiind concentric cu centrul quadratic al celor patru laturi cruciale întru Facere şi continuarea Creaţiei… Ca nişte adevărate leacuri pentru Om – punctul superior al Genezei.