Piaţa sfatului

Piaţa sfatului de Daniel Pişcu

Peisajul

Configuraţia locurilor în care trăim se datorează în cea mai mare măsură anonimilor, constructorilor, ale căror nume ne sunt necunoscute dar ale căror realizări sunt vizibile.
Cine a pus cărămizile casei acesteia superbe pe care o vedem în acest sat sau oraş?
Cine a trasat aceste minunate străzi? Cine a aşezat casa („cărămida” mai mare) în acest minunat loc?
Aşezarea edificiilor, plasarea străzilor a fost aleatorie în decursul timpului, în sensul că s-a făcut din mers şi de cine se putea.
Numai unele construcţii (ieşite din comun şi destinate unor activităţi specifice) poartă amprenta vreunui arhitect al cărui nume îl ştim.
Şi totuşi, în ciuda hazardului, zarurile ce au făcut ca locuinţele sau străzile să apară într-un anumit loc, şi nu în altul, să se asambleze astfel, şi nu altfel, au căzut perfect, pe numerele ce trebuiau, spre a fi de cele mai multe ori „câştigătoare”.
Astăzi (nu neapărat la noi) edificarea localităţilor (locurilor) se face sistematic, ele poartă girul unor specialişti, de parcă s-ar fi luat exemplul albinelor ce-şi gospodăresc impecabil stupul…
Dar dacă stupul este perfect, nu este el oare şi monoton privirii?
Stereotipia blocuristă nu stresează, nu obturează dorinţa noastră de diversitate, nu dăunează ea ochiului? Hazardul de care vorbeam nu-l bucură oare mai mult, ferindu-l de privire fixă, bolnavă de clipit, de variaţie, altfel existând pericolul căderii în perplexitate?
Şahul este mai antrenant decât şotronul, de-a v-aţi ascunselea sau alte jocuri pentru copii, ori alte forme de divertisment sau alte sporturi?
Dacă prin cubism înţelegem în primul rând geometrizare, acesta coexistă, pentru istoria artei, cu desenul după natură, cu peisajul, cu figurativul.

Solidaritate

– Ce pantaloni avem!… Ce geacă avem!… Ce mănuşi…
– Te-ai înţolit, te-ai înnoit!… Trebuie să dai de băut!… Trebuie să-i uzi, s-o uzi!…
Acest refren (doar aparent hilar), entuziasmează atât pe cel care simpatizează cu cel care şi-a cumpărat ceva nou, cât şi pe posesorul noii achiziţii.
Starea aceasta de simpatie, de jubilaţie, vine dintr-o disponibilitate sinceră a unui prieten apropiat de a fi părtaş, la bine şi la rău, cu semenul său.
O stare de graţie care ne caracterizează, căci nu ştiu dacă în alte locuri este obiceiul de a folosi, în asemenea circumstanţe, astfel de invocaţii atât de umane în solidaritatea lor! Îmi place să cred că da… Dacă-i aşa, trebuie udate! Sau, măcar, notate…