Poezia de la „Gândirea”

Poezia de la „Gândirea” de Mircea A. Diaconu

MODERNISM ŞI TRADIŢIONALISM. IMPASURILE TERMINOLOGIEI
PRELIMINARII MAI PUŢIN CONVENŢIONALE

Tendinţa de a substitui faptele concrete şi vii cu concepte sintetice este una sortită, din capul locului, eşecului. Reducţionistă, ea sterilizează parţial, prin abstractizare, o materie a cărei omogenitate este iluzorie. Căci oricâte constante ar avea, obiectiv, anumite fenomene, fie ele şi literare, fiecare dintre ele îşi are totuşi propria ireductibilă identitate. Cercetarea apelează însă – şi nu numai din necesităţi didactice, ci şi din nevoi epistemologice – la rigorile spiritului ştiinţific, care ignoră abaterile şi specificităţile spre a stabili o „normă”, pentru ca apoi să dinamiteze „norma” cu detaliile particularizante. În acest cerc vicios, pe care-l considerăm absolut necesar, stă, de fapt, şi plăcerea interpretării faptelor de istorie literară, care se consolidează pentru a fi infirmate de o continuă mişcare a receptorului-subiect şi, astfel, şi a obiectului. Căci adevărul istoriei literare, atunci când se încearcă asumarea lui printr-o experienţă pe cont propriu, este totuşi unul subiectiv.

De câtă obiectivitate este nevoie pentru a putea spune că faptele – mediate de perspectiva sintezei şi de un receptor cu o anumită biografie, şi nu numai intelectuală – se suprapun cu fidelitate peste desfăşurarea lor istorică? Sau, şi mai exact, de câtă fidelitate este nevoie – câte abateri sunt permise şi în ce grad de ignorare a detaliilor – pentru a cunoaşte în perspectiva istoricului literar adevărul faptic? Eroarea stă în faptul că noi continuăm să credem că recu-noaştem un asemenea adevăr, când istoricul literar creează – nici mai mult, nici mai puţin – unul, în care se oglindeşte în primul rând pe sine, fireşte, epoca în care scrie, şi poate şi momentul pe care îl surprinde, captându-l cu propria-i individualitate. Mi se pare că istoricul literar nu-şi poate asuma orgoliul desfăşurării apodictice şi al pregnanţei absolute a „istoricului” lui şi că orice interpretare se cerne atât din mărturia timpului, cât şi din interpretările anterioare. Există, de altfel, o evoluţie nu numai a mentalităţi, gusturilor, structurilor social-politice, inevitabil implicate în procesul „citirii” trecutului, ci şi la nivelul înţelegerii istoriei literare ca disciplină. Dacă G. Călinescu ar fi trăit astăzi, istoria literaturii scrisă de el ar mai fi arătat la fel? Dar dacă Laurenţiu Ulici ar fi trăit acum cincizeci de ani? Iată întrebări la care nu trebuie neapărat să mai căutăm răspunsuri.

* * *

Aproape întreaga perioadă interbelică a fost teatrul unor dispute ideologice dintre cele mai vehemente din istoria literaturii române. Direcţii opuse îşi subordonau creaţia literară, cu care, de altfel, în mare parte, îşi şi argumentau identitatea. Sub impulsul unei avangarde care, în mod ciudat, se născuse şi dintru-un, parcă românesc, spirit de frondă, aflat abia ulterior sub influenţe străine, stimulată de inflaţia inovaţiei care umplea, la urma urmei, un gol de identitate spirituală şi era expresia unui entuziasm anarhic, după primul război mondial se revigorează direcţia tra-diţionalistă, continuatoare directă sau prin deviaţie a sămănătorismului. Nu altfel se petrecuseră lucrurile la cumpăna secolelor, chiar dacă tradiţionalismul îşi revendică, în general, o geneză dominant sau exclusiv creatoare, neprovocată de reacţii nihiliste sau simplu negatoare. Dar sămănătorismul este o evidentă replică dată simbolismului, experimentelor poetice şi inovaţiilor teoretice propuse de heliadescul Macedonski, dacă nu cumva admiratorii lui Eminescu şi o întreagă opinie publică stimulată de antieminescianismul violent al poetului de la Literatorul n-au devenit „tradiţionalişti” doar din cauza ideilor promovate de Macedonski, dărâmătorul de idoli. În cultura română, un spirit conservator, concepând progresul doar ca evoluţie organică, i-a fost propriu nu o dată modernismului însuşi, tradiţionalismul devenind, abia în acest caz, şi, poate, tocmai de aceea, retrograd. Oricum, tradiţionalismul a fost mereu în contraofensivă şi a contraatacat.

Modernismul şi tradiţionalismul, direcţia europenizantă şi cea autohtonizantă, şi-au împărţit timp de două decenii victoriile, nelăsând în stare de neutralitate aproape nimic din viaţa intelectuală a ţării, chiar dacă cei doi termeni au rămas într-o stare de imponderabilitate, folosiţi uneori impropriu sau tendenţios. Ce mai defineşte tradiţionalismul în perioada interbelică? Se pare că aproape exclusiv direcţia ideologică promovată de Gândirea, deşi în sfera tradiţionalismului – ca atitudine general culturală – intră o multitudine de „grupări” literare. Tradiţionaliste sunt, fără excepţie, deşi o excepţie ar… confirma regula, toate revistele care apar în Transilvania, de la Familia la Abecedar, Gândul românesc sau Paginile literare de la Turda. Tradiţionaliste sunt revistele care continuă direct Sămănătorul, şi e cazul acelora create de N. Iorga, sau de cele care-i preiau ideile, cum e cazul Ramuri-lor de la Craiova sau Datinii de la Turnu Severin. Tradiţionaliste sunt şi revistele noilor regiuni din estul ţării, Basarabia şi Bucovina, fie că ele continuă apariţii mai vechi, cum se întâmplă cu cernăuţeana Junime Literară, fie că reprezintă spiritul tânăr şi novator, cum e cazul Iconarului. Dar gru-parea atât de… modernă de la Criterion nu este ea însăşi tradiţionalistă?

Aproape totul e tradiţionalism manifest şi declarat ori involuntar şi temperamental, direcţia modernistă fiind parcă, deşi nu mai puţin riguroasă, mai puţin reprezentată. Dar aici diferenţele între grupări nu sunt atât de mari. Vitrina Literară, Tiparniţa Literară ori Kalende-le sunt continua-toarele, fără abateri fundamentale, ale spiritului lovinescian de la Sburătorul. Însă acest spirit era copleşitor. Iar grupările avangardiste, modernismul extrem dezavuat şi de Lovinescu, deşi aflate în confruntări directe, au fost esenţial unitare.

Multele încercări de clarificare a proporţiilor variabile de modernism şi tradiţionalism din literatura interbelică au extins şi mai mult nedumeririle şi, prin inconsistenţa şi prin pulverizarea acestor încercări, faptele de creaţie care le-au generat şi-au recucerit libertatea şi individualitatea. Probabil că, în acest moment, singurul tip de cercetare care ar putea să pună „ordine” în evoluţia sensurilor celor doi termeni este o „propunere hermeneutică”, aşa cum încearcă să facă Mircea Braga în studiul său despre tradiţie¹. Numai că, în capitolul intitulat Tradiţionalismul lui Iorga – între «adevăr» estetic şi exces cultural, Mircea Braga vorbeşte despre caracterul formativ al mişcării sămănătoriste, nu al tradiţionalismului, folosind autoritatea lui T. Vianu, care nu spusese altceva decât că „Odată cu primirea noilor puncte de vedere (sămănătoriste – n.n.), întreaga configuraţie a artei literare se schimbă. Am spus-o: în locul omului mărunt, omul elementar, cu ceva mitic în făptura lui”². Iar atitudinea lui Mircea Braga pare să urmărească discreditarea, prin comparaţie, a gândirismului lui Crainic. Mai mult, pentru Mircea Braga, „Iorga ni se relevă şi ca un necesar termen de opoziţie în faţa tendinţelor de supralicitat modernism, excesiv «universaliste» ale epocii”³. Or, asemenea tendinţe, dacă nu se are în vedere avangardismul, căci simbolismul nu poate fi calificat chiar aşa – nu existau la apariţia Sămănătorului şi nici în timpul directoratului sămănătorist al lui Iorga. Iar mai târziu, în perioada interbelică, e mai bine să nu amintim, deşi nu trebuie să uităm cum receptează Iorga poezia lui Blaga, a lui Arghezi sau Ion Barbu. Nu diferită e opinia lui D. Micu: „Cu îngustimile şi erorile lui, sămănătorismul avusese o justificare: istorico-politică, dacă nu estetică. Militase – în limitele ideologiei de care fusese animat – pentru înfăptuirea idealului naţional. Tradiţionalismul lui Crainic tindea, pur şi simplu, la întoarcerea la incultură, obscurantism, superstiţie”⁴. Exagerările sunt clare, căci, dincolo de ideologia lui Crainic, valorile artistice cultivate cu asiduitate în Gândirea sunt departe de cele ale Sămănătorului.

Criza celor doi termeni este ilustrată elocvent de o modificare a mentalităţii pe care ei o definesc. Şi ne referim nu atât la o mentalitate individuală, cât la una colectivă, fixată temporal, în anumite condiţii istorice. Succesivele împliniri în plan naţional de până la 1940 şi, drept consecinţă, contactele directe cu Europa occidentală şi cu spiritul occidental au de-terminat fie existenţa unor momente şi epoci cu o dominantă sincronică şi chiar imitativă, fie întoarcerea programatică la elementul autohton în care s-ar conserva spiritul naţional.