Poliţistul lui Dumnezeu

Mă numesc Gicu şi sunt poliţist. Mama crede că aşa mi-a fost scris în marea carte a vieţii, să fiu poliţist şi că, deşi totul pare împotriva mea, Dumnezeu are compasiune pentru mine şi mă va ajuta. Sunt poliţist la secţia 66 din Bucureşti, la ordine publică. Acum sunt în întârziere la o întâlnire conspirativă. Sunt decis să nu mă las impresionat de ceea ce urma să văd.
De la Universitate o iau pe jos. Ajung târziu la întâlnire. Discuţiile introductive au durat mai mult decât ar fi fost necesar şi pentru o clipă m-am întrebat dacă nu era o înscenare ― însă am respins ideea. În jurul meu chipurile chinuite, lucioase, încinse de băutură, străluceau de parc-ar fi fost turnate în argint. Muşchii obrajilor li se încordau deasupra pomeţilor neraşi, trădând resemnare. Fumau cu lăcomie, pufăind voluptuos fumul albastru pe gură şi pe nări. Erau clienţii fideli ai barului Turist din Piaţa Romană.
Necunoscutul din faţa mea se înclina mult pe spate şi râdea cât îl ţinea gura. De astă dată era vorba de-o glumă bună, pe care o savură un minut întreg. În cele din urmă, suspinând încă de plăcere, scoase încet din buzunarul de la piept o fotografie, de felul celor pe care le ratezi şi le arunci. Mi-o întinse, întrebându-mă:
„Recunoşti pe cineva?”
Era o fotografie destul de înceţoşată, developată grosolan şi care înfăţişa două persoane făcând sex. Una dintre ele era Căpitanul. Cealaltă… Eram uluit. Am întors fotografia ca să nu mă mai uit la ea. Necunoscutul încuviinţă din cap cu un aer de importanţă. Această imagine nouă, neaşteptată a Căpitanului mă izbi în ceafă, ca o piatră.
El părea încântat că reuşise să mă uluiască. Pe urmă a spus un lucru pe care nu l-am înţeles. I-am cerut să-mi repete cuvintele, spunându-i că nu am înţeles bine:
„Noi credem că fotografia trebuie să ajungă la tine.”
M-am holbat la el.
Şi, ca şi cum ar fi vrut să sublinieze ceva, mă privi drept în ochi cu o satisfacţie răutăcioasă. Poate că ar fi catadicsit să-mi dea o explicaţie, dacă în clipa aceea aş fi reuşit să articulez o întrebare.
„Cam asta-i tot, spuse”, cerându-i chelneriţei nota de plată. „Poţi să faci ce vrei cu ea. Noi nu mai avem nici o pretenţie asupra ei!”
„Ce naiba…”, am început, dar necunoscutul îşi duse degetul la buze.
O tăcere adâncă îmi învăluia mintea, în timp ce el achita consumaţia.
„Şi acum, la revedere”, spuse necunoscutul. „E destul de târziu. Cu siguranţă ne vom reîntâlni în curând.”
I-am strâns mâna şi am rămas un moment locului, privind în urma lui. Eram surprins şi nehotărât. Mintea mea se încurcase într-atât, încât stăteam şi mă uitam fix la copilul care cânta la acordeon şi care cerşea pe la mese.
„Dă’ şi mie nişte bani”, mă abordă cerşetorul fericit că atrăsese cuiva atenţia.
„Pleacă de aici!” îl reped eu. Simţeam nevoia să mă eliberez de gaze. Doream cu înfrigurare să plec de acolo cât mai repede, însă m-am pomenit asaltat de cerşetor.
„Dă’ şi mie nişte bani”, insistă el. „Hai, dă’ şi mie nişte bani, că sunt orfan. Să mănânc şi eu, că nu am mai mâncat de două zile. Dă’ şi mie nişte bani!”
Îi dau rapid o bancnotă de zece mii numai ca să pot să scap cât mai repede de el.
„Bogdaproste!” spune cerşetorul. „Ce să cânt de banii ăştia?
„Hai, pleacă!, i-am spus. „Ţi-ai primit banii? Ce mai vrei?”
„Io nu sunt din ăia care cerşesc pe degeaba”, spuse el încruntat. „Dacă nu cânt, nu iau banii.”
Şi, spre surpriza mea, aruncă banii pe masă.
„Mă enervezi”, îi spun. „Ia banii şi cară-te! Până nu te iau la bătaie…”
„Nu!”
„Ia banii! Că o încurci.”
„Nu! Decât dacă cânt.”
„Cred c-ar trebui să plec” am spus pe o voce joasă. Am luat fotografia de pe masă şi-am pus-o în buzunarul de la piept.
„Hai, ia banii că te bag la beci.”
Copilul îmi răspunde: „Eşti poliţist? Atunci nu vreau nici un ban. Nu iau bani de la oameni care e mai jegoşi ca mine!”
Cerşetorul s-a întors pe călcâie şi-a plecat.

După ce-am ieşit din bar m-am simţit mişcat la gândul că toată această întâlnire a fost organizată în cinstea mea. Dar am fost mai puţin impresionat când am descoperit că, de fapt, nu găsesc nici un motiv pentru care trebuia să ajungă fotografia la mine. Mi-am aprins o ţigară cu filtru şi-am tras fumul în piept cu pufăieli scurte, hotărâte, continuându-mi gândurile, depănându-le în noapte, urmărindu-le în beznă.
Era târziu şi nu mai circula nici un troleu. Am urcat într-un taxi, tremurând şi frecându-mi mâinile de frig, în timp ce bulevardele înzăpezite se depănau de-o parte şi de alta a ferestrelor.

Abia acasă am descoperit, în sfârşit, ce conţinea fotografia. Mi-a îngheţat sângele în vine când am privit-o mai atent.
Mă holbam, paralizat, la ea. Ce să fac? Ce puteam să fac? El, cu siguranţă, va afla chiar astăzi şi va fi aici, sus, în douăzeci de minute. Şi chiar dacă aş fugi, unde aş putea să mă ascund?
El îşi va folosi toată influenţa şi, în câteva ore, o armată de oameni va scotoci tot oraşul în căutarea mea!
Dar trebuie să fac ceva! Primul impuls a fost să o distrug, dar chipul din instantaneu m-a oprit.
Era ea. Chiar ea. M-am uitat la trăsăturile ei cu teamă. Putea fi, într-adevăr, ea? Mi se părea imposibil.
O văd pe mama cum stă liniştită la lumina veiozei, compunând horoscoape. Inocentă. Fără nici o vină. Aproape oarbă. „Influenţa crescândă a lui Jupiter aflat în tranzit în Casa II vă predispune la încurcături profesionale şi sentimentale neaşteptate.”
Nu! Nu cred în chestii din astea. E o glumă. Nu are cum să fie adevărat. Un trucaj.
Am tresărit. Ascensorul s-a pus în mişcare.
A aflat şi acum vine după mine.
Am fost pe punctul de a o tăia din garsonieră, când din fotografie îmi zâmbi… ea. Părea că se pregăteşte chiar să-mi spună ceva. Am închis ochii, sperând să scap de halucinaţii şi să mă liniştesc.
Iar ascensorul se apropia din ce în ce mai mult. Eram pregătit să-i spun toată tărăşenia dintr-o suflare.
Numai că singura voce care a tăiat întunericul era mieunatul îndepărtat al unei sirene de poliţie.

Stăteam încă în pat, complet treaz. Dormisem prost. Mă trezisem toată noaptea, chinuit de coşmaruri. Cum adormeam, cum eram urmărit, hăituit, torturat de persoane pe care nici nu le cunoşteam. Alergam printr-un imens labirint care se închidea în spatele meu. În faţă, se deschideau mereu coridoare nesfârşite, care nu duceau nicăieri. Mă mişcam în cerc. Eram un şoarece prins într-o capcană din care nu exista scăpare.
După ce eram prins, eram ciopârţit. Mi se scoteau ochii, îmi tăiau mâinile şi picioarele sau eram golit de organele interne. Dacă încercam să ţip, îmi tăiau şi corzile vocale. Sau limba, dacă încercam să-i implor să mă cruţe. Mă trezeam violent de fiecare dată, asudat şi tremurând. Visul se repeta de câte ori readormeam şi era de fiecare dată mai înspăimântător. Ochii, nasul, urechile deveneau ţinte ale însetaţilor mei torţionari.
Ultima dată, m-am deşteptat într-o mică băltoacă de sânge. M-am îngrozit de-a dreptul, căci arătam exact ca un animal înjunghiat. Cu greu mi-am oprit hemoragia. După o jumătate de oră, chiuveta şi prosoapele erau pline de sânge.
Când am revenit din baie, soarele răsărise deja prin fereastra deschisă. Atunci m-am decis să rămân treaz. M-am întins după cartea „Cum poţi să devii un bărbat de succes” şi am început să citesc. Aşa, poate, scăpam de senzaţia că sunt înconjurat din toate părţile de un soi de teroare neclintită şi mută.
Pe măsură ce-mi dădeam seama că aveam o şansă să scap, teama de răzbunarea lui creştea şi mai tare.
Scrâşnitul nervos al unor cauciucuri de automobil mi-a înţepat inima ca un ac. Oare într-adevăr aflase? Şi de ce aşa târziu?
Cobor din pat şi mă duc la fereastră. Ajunsesem la timp pentru a vedea o bătaie între doi şoferi. Un bărbat înalt şi uscăţiv îi căra pumni altuia mai mic şi mai gras, pentru că nu i-a acordat prioritate. Alonja superioară şi furia agresorului l-au obligat pe bărbatul mai scund să se ascundă în maşină. O Dacie albă şi veche, modelul 1300.
După două şuturi în portieră, lunganul renunţă să mai încerce să-l scoată pe laş din maşină, urcă la volanul unui Renault şi demarează nervos.
M-am uitat la ceas şi am văzut că era ora şase.
Şase fix, ora magică, mi-am spus. Ora mea preferată, când întreg cartierul se transformă, pregătindu-se pentru o nouă zi. Nu peste mult timp, fetele de la Postăvărie se vor năpusti în valuri spre poarta întreprinderii, chinezul de deasupra mea îşi va târî picioarele până la baie, se vor auzi vocile vecinilor de la etajul şase, nemulţumiţi că iar au fost deranjaţi toată noaptea de vreun chef din bloc cu muzica dată prea tare. Poate şi astăzi voi întârzia, doar pentru a mă pierde sau pentru a zăbovi pe stradă, cu mania mea de a intra în fiecare magazin, de-a schimba două vorbe cu nea Nelu de la Piese Auto, de a-i face obişnuitele complimente doamnei Adina de la Materiale de Construcţii sau de a comenta ultimele ştiri din politică cu nea Gelu de la Vinărie.
M-am uitat din nou la ceas. Încă o jumătate de oră şi voi fi obligat să mă mişc din pat.
Dacă nu ar fi 25 martie, aş putea să sun şi să anunţ că sunt bolnav. De Ziua Poliţiei era imposibil să lipseşti.
M-am îmbrăcat în grabă. Îmi veni o idee.
O urzeală lentă de vise, o osteneală molatică, un vag freamăt de viaţă în depărtare şi fuga gândurilor prin subsolul dorinţei. Asta-i definiţia unui poliţist care ascunde o fotografie.

Când ajung la secţie, concursul de flotări era în toi. Tradiţionalul concurs de ziua Poliţiei. Concurau Pândaru şi Cocoş. Căpitanul, cu mâinile în şolduri, se postase între cei doi şi-i privea de sus. Părea indiferent la tot ce se petrecea în jurul său, cu toate că îndemnurile de luptă şi fluierăturile răsunau puternic.
„Mă băieţi, voi mă luaţi de fraier? Revin şi arăt, eu unu’ cred că voi v-aţi înţeles cine o să câştige.”
„Nu, spuse de jos Cocoş. „Adică ba da. Dar nu ca să cădeţi de fazan, domnu’ Căpitan. L-am mituit ca să câştig şi eu. Măcar o dată.”
„Nu, băieţi! Nu-mi plac aranjamentele astea. O luăm de la început.”
„S-o luăm de la început?” întrebă Pândaru pe un ton plin de neîncredere. „Dar nu mai putem, domnu’ Căpitan!”
„Refuzi să execuţi un ordin, ha? Nu ştii ce sărbătorim noi azi? Drepţi! Aşa! Să vă intre bine în cap, vreau o competiţie corectă. Dacă nu aţi vrut de la început … Revin şi arăt… Unde rămăsesem? Aa, da. Culcat! Şi începeţi la comanda mea, s-a înţeles?”
„Am înţeles, să trăiţi”, au răspuns cei doi! „Începem la comanda dumneavoastră!”
„Încep numărătoarea… acum!”
La cea de‑a cincea flotare, Căpitanul îşi plimbă privirea în jur, mă zări şi-mi făcu semn să mă apropii. Instantaneu, am început să fluier şi să-i încurajez pe cei doi competitori.
Căpitanul m-a îmbrăţişat şi a continuat să numere rar, pe un ton sever.
La zece, ambii concurenţi s-au prăbuşit cu faţa la pământ, extenuaţi.
„Nu pot să cred!” exclamă dezamăgit Căpitanul. „Ca să vezi, şi acum s-au înţeles. O fi vreo poantă, dar pe care nu o gust. M-am plictisit. Revin şi arăt, mi-aţi stricat tot cheful. Nu mai vreau nici un concurs.”
Pe neaşteptate, noi toţi, asistenţa, am izbucnit într‑un ropot de aplauze. Căpitanul rămase locului, aşteptând să se facă linişte.
„Băieţi, …vă iert!” anunţă el teatral, cu un zâmbet larg ce‑i dezveli şiragul de dinţi albi din faţă şi câteva măsele din aur.
O nouă repriză de aplauze excitate.
Căpitanul făcu un semn spre Pândaru’ şi Cocoş.
„Ridicaţi-vă. Deşi m-aţi dezamăgit, v-am iertat şi pe voi.”
Urmă un nou val de aplauze isterice, însoţite de fluierături şi vociferări.
„E‑n regulă, oameni buni, fie cum vreţi voi!” rosti Căpitanul, ridicând braţele în semn de capitulare. Picături de transpiraţie i-au apărut pe bărbie. „Consimt să vă fac pe plac!”
Un chiot de satisfacţie ne agită pe toţi, la auzul veştii că vom avea parte de un nou concurs.
Căpitanul părea mulţumit de reacţia noastră.
„Astăzi e o zi prea frumoasă să nu facem ceva ieşit din comun,” spuse el pe un ton ceremonios. „Am putea, de exemplu, să ridicăm de pe stradă toate curvele bune şi să ne închidem cu ele în arest. Să le spargem pe rând la buci sau să-i privim în ochi pe toţi necunoscuţii cu mutre dubioase şi să le recităm din codul penal, din care să le alegem infracţiunea pe care credem noi că o merită. Să-i judecăm pe loc şi să le facem vânt la mititica.”
Am încuviinţat din reflex. În acest moment însă, nu-mi prea păsa de aceste ieşiri entuziaste ale Căpitanului. Nimic din ce se întâmpla nu reprezenta ceva nou pentru mine, nici pentru colegii mei. Ceva însă era schimbat. Avea ochii deschişi larg, cum nu-i mai avusese până acum, de parcă ar fi avut viziuni. E un megaloman de prima mână, mi-am spus.
„Revin şi arăt, poliţiştii străzii, adică noi, ar trebui să îşi permită astfel de zile. Bă, eu zic să le luăm toţi banii cerşetorilor. Să dăm telefoane grădiniţelor din sector şi să le anunţăm că au câte o bombă printre jucării. Să facem ceva nebunesc. Sau, dacă nu vreţi, stăm aici toată ziua, să ne putem bucura de ea aşa cum trebuie. Revin şi arăt, bă, astăzi este ziua poliţiei.”
A fost aplaudat încă o dată frenetic. Pocnetul şampaniilor a fost salutat cu urale. Cănile au fost umplute şi toată lumea a băut până la fund.
Nu‑i decât o mare lăudăroşenie, mi-am zis şi mă simt dintr-o dată deprimat, mai deprimat decât am fost de dimineaţă. Petrecerea asta nu-mi plăcea deloc şi nu-mi doream acum decât să ies dracului de-aici, să-mi umplu plămânii cu aer rece de martie şi să mă întorc acasă.
„Deci, ce vreţi?” a întrebat Căpitanul
„Concurs!” Majoritatea dorea distracţie.
„Atunci s-a hotărât. Ne împărţim în echipe de doi oameni şi o tăiem în oraş. Până la sfârşitul programului, trebuie să găsim cea mai trăsnită întâmplare. Dar să fie reală, nu baliverne.”
„Oh! Şi cine hotărăşte câştigătorul?” întrebă Cocoş cu teamă.
„Eu. Câştigă cea mai tare poveste. S-a înţeles?”
„Da’ jucaţi şi dumneavoastră?”
„Nu joci, nu arbitrezi. Deci, nici nu câştigi!”
Căpitanul scoate o scobitoare din buzunar şi o potriveşte între buze, ceea ce însemna că nu mai acceptă nici un comentariu.

Căpitanul m-a ales pe mine în echipa lui. Poate că era o idee bună. Habar n-aveam. Îmi fac curaj, presupunând că acest lucru avea să se întâmple oricum. Nu aveam nici o îndoială. Şi nici nu mai aveam cum să dau înapoi. Căpitanul îşi dorea atât de mult să câştige, încât aproape deja simţea gustul victoriei. Şi l-ar fi înfuriat dacă cineva i-ar fi nesocotit aranjamentele.
Am urcat în maşina lui supraîncălzită, ce duhnea a ţigări stinse cu o săptămână în urmă. Nu mai era oră de vârf, dar, ca întotdeauna, traficul era intens pe bulevard. Căpitanul înainta cu uşurinţa pe care i-o dădeau experienţa şi obişnuinţa, doar lucrase în Pantelimon o viaţă întreagă.
Am coborât geamul lateral.
„Ce naiba faci? Vrei să fac dracu’ vreo pneumonie? se răsti el, peste umăr.
Am ridicat geamul în tăcere
„Dar ce ai? Vrei să treci tu la volan?” m-a întrebat surprins Căpitanul.
„Nu, nu, mă simt bine.”
„Se vede. De fapt, arăţi ca dracu’.”
„Am avut o noapte îngrozitoare.”
Căpitanul scutură din cap.
„Nişte coşmaruri care m-au ţinut treaz”, am adăugat eu repede.
„În legătură cu ce?”
„Cu nimic. Nu are legătură cu nimic.”
„Ceva probleme? Dacă nu ţii la băutură, nu mai bea.”
„Oh, nu chiar, de fapt…ăăă.. nimic important.”
„Şi zi aşa, Bobocule, lucrăm din nou împreună, ei?” mă întrebă el, enervându-mă prin folosirea acelei porecle idioate. Dar n-am arătat-o, am dat doar din cap, chiar dacă l-am surprins strâmbându-se amuzat.
Am înţeles foarte bine la ce făcea aluzie. Instantaneu, m-au trecut toate năduşelile şi am fost aruncat înapoi în timp, la începutul carierei mele de poliţist, la prima misiune primită, doar după câteva zile de la sosirea mea în secţie, când am primit „botezul”.
„Unde mergem?” am schimbat eu subiectul.
„Pe strada Potârnichii, într-o misiune de filaj. Ştiu eu un nebun care o să ne livreze povestea câştigătoare. Hehehe.”
M-a ţintuit insistent cu privirea.
„Este adevărat că… că… De ce naiba ţi se spune «Boboc»?”
Nu cred că asta era întrebarea pe care intenţionase să mi-o pună, dar m-am prefăcut că-l iau în serios.
„Mi se trage din prima săptămână la secţie. Prima dată când am ieşit în misiune, am dat peste ceva necazuri”, i-am spus râzând.
Îmi aruncă o privire tâmpă. Se vedea că nu-şi mai aduce aminte.
Nici nu avea cum să ştie ce impresie puternică mi-a lăsat la prima noastră întâlnire. După atitudinea lui impunătoare, nu mi-a fost greu să-mi dau seama că e şeful secţiei. Căpitanul. Nimeni nu-i spunea pe nume, nici măcar când nu era de faţă. Ştia să impună respect şi admiraţie ca un adevărat lider. Se vedea asta după cât de corect era îmbrăcat şi mai ales în aerul degajat pe care îl răspândea în jurul său.
Când m-a chemat prima dată la el, m-au trecut toate apele. Mă bâlbâiam şi nu reuşeam să dau răspunsuri la întrebările cele mai banale.
„Mă bucur că ai ajuns la noi la secţie,” mi-a spus atunci. „Te-am chemat pentru prima ta misiune. Mâine vei patrula în plasa 1. Ce înseamnă plasa 1 îţi vor spune colegii de birou. Dacă îţi îndeplineşti sarcina, vei găsi o poartă cu ceva scris pe ea. Când o vei găsi, vino şi raportează-mi şi vei primi o nouă misiune. Eşti liber!”
Teoretic, atâta vreme cât îmi făceam treaba, nu exista nici un pericol să nu reuşesc. Nu aveam nici cea mai mică bănuială legată de ceea ce mi se pregăteşte.
Ziua următoare am patrulat în plasa 1, respectând cu stricteţe traseul: strada Aurului, strada Florea Lazăr, strada Azotului, strada Răduţa Gheorghe şi înapoi pe strada Zambila Ioniţă. Străzile erau într-o stare aşa de deplorabilă, cu atâtea crăpături, gropi, ciupituri ca de vărsat şi şanţuri, încât îţi lăsau impresia de zonă părăsită.
Surpriză însă: nu am găsit nici o poartă cu ceva scris pe ea. Nici atunci, nici în următoarea săptămână. Chiar şi frigul mi se părea un fleac în comparaţie cu perspectiva eşecului. Ca să faci faţă frigului, n-ai nevoie decât să ai o haină groasă, să te agiţi, ca să-ţi menţii sângele în mişcare. Dar dezamăgirea pe care îmi închipuiam că o provoc Căpitanului mă împingea în braţele disperării. Am ajuns chiar să le visez noaptea. Ştiam toate modelele, culorile, numerele porţilor din plasa 1 şi locaţia lor exactă, dar nu am găsit nimic scris pe ele şi nici pe ziduri.
Când îmi luasem gândul să mai găsesc ceva şi mă împăcasem cu gândul că voi ajunge bătaia de joc a secţiei, pe grilajul unei porţi verzi, pe lângă care trecusem de mii de ori, am văzut o tăbliţă de aluminiu cu două cuvinte. Nu am mai stat să mă întreb cum de nu o văzusem până atunci şi am alergat într-un suflet la secţie. Am cerut să intru la Căpitan.