Proză – Marina Ţvetaieva

Marina Ţvetaieva se distinge printr-o scriitură accentuat personală, nu numai în poezie, dar şi în proză. Este vorba de stilistica ei nervoasă, abruptă, sincopată, chiar şi ortografic inconfundabilă, cu multiple linii de pauză ori intercalări neuzuale de paranteze, exclamaţii şi altele. Care să fie, deci, cuvântul nimerit pentru a surprinde particularitatea acestei creaţii? I-am spus: stare patetică. Îi pot spune: stare febrilă. I-am spus: radicalitate. Îi pot spune: frenezie. Şi viaţă, şi opera Ţvetaievei febricitează. Ele repudiază, fără încetare, situaţiile medii, mediocre, cotidiene, cuminţi. […] Dacă excesul poate periclita viaţa, excesivul poate salva arta. Excesivul e aici o supralicitare a dăruirii, o hipertrofie a ataşamentului. Ţvetaieva smulge arta din strâmtorările ei, ale Ţvetaievei şi ale artei. E ca o hiperbolă a omului, ca o dovadă a demnităţii recâştigate: prin arta subumanul trece în sublim. Crezând în artă, Ţvetaieva crede în umanitate, în şansa nemuririi ei palpabile. Dar transgresarea morţii ea o stoarce din vecinătatea morţii; dintr-o viaţă neîncetat periclitată de absolutismele ei. Viaţa nu e trăită pe măsura artei, s-o obligăm la nemăsurare! – ar putea fi deviza ei, ultimul ei mesaj.

Fragment din prefaţă de Ion Ianoși:

„Care dintre poeţii, de faţă sau din trecut, nu e negru, şi pe care dintre poeţi – nu l-au ucis?” Puşkinul meu

Scriitorul e al unei literaturi – şi o produce. Cazul şi cadrul îşi aparţin reciproc. Fiecare e înaintea celuilalt, îl condiţionează pe celălalt. Poetul intră în tipare, dar le mai şi sparge. El se reaşează în temeiul lui. Pentru a fi, o cultură se face necontenit. E de un anume fel şi se mărturiseşte mereu altfel. Cunoscutul păşeşte – în imprevizibil.

Suntem mereu tentaţi să reproiectăm ultimul segment asupra întregului drum parcurs. Istoria unei culturi se comprimă astfel într-un unic fel de a fi, monolitic, statuar. Nu e mai puţin adevărat că dominantele de până azi pot fi captate şi fără a exclude surpriza de mâine. Istoria se integrează în tipologie. Prezenţele personale îşi deconspiră şi câte o faţă suprapersonală. Fără acest revers nu ar exista limba, psihologia, cultura unei naţiuni; şi nu s-ar recunoaşte nici o naţiune ca atare. Avem de biruit, astfel, un specific calcul şi diferenţial, şi integral. De la deosebiri la asemănări, dus-întors, rămâne şi pentru istoricul literar o lungă cale de parcurs.

În minte cu atâtea prealabile integrări, ne-am putea întreba: care să fie semnul distinctiv al literaturii ruse, până unde o cunoaştem? Care – numitorul comun în măsură să-i acorde o comunitate interioară, distinctă de a altor literaturi?! Orice răspuns e pândit de riscul simplificării, întrucât transformă prea multe stări de suflet difuze în gând prea riguros circumscris. Să nu-l ocolesc totuşi, numindu-l: somaţia morală. De la întemeietorii acestei poezii şi proze, până la cei mai demni urmaşi recenţi ai lor, dăm peste aceleaşi întrebări obsesive în jurul cărora se rotesc scriitorii şi pe care le ascut până la ultime consecinţe pentru sine şi pentru prezumtivii lor cititori: cum trăim?, cum să trăim?, cum să trăim pentru a ne face mai buni?, şi ce înseamnă a fi buni?, şi cum putem onora fărâma de umanitate din noi?! În literatura rusă coercitiva linie estetică demarcaţională trece între bine şi rău; chiar şi atunci când relaţia lor e dilematică. Constrângerea la opţiunea morală e marea lecţie artistică a marilor scriitori ruşi. Această opţiune însufleţeşte toate nuanţele – e însufleţită de ele. Detaliile sunt covârşite de un radicalism al năzuinţei. El poate genera şi inflexibilitate: multe vieţi şi opere stau sub semnul setei de mântuire, nu obligatoriu religioase. Prin cărţile lor scriitorii clamează salvarea. De aici şi fuziunea neobişnuită dintre biografie şi creaţie. Vinovaţi fără vină, Crimă şi pedeapsă, Ce-i de făcut? sunt titluri de cărţi tipic ruseşti. Neîncrederea în estetism alimentează numeroase valori estetice. Literatura rusă e obsedată de morală şi filosofie, istorie şi politică – de Condiţia umană, deşi titlul nu-i al unui roman rus. Ea îi urmăreşte pe artiştii ruşi. Adepţii nefisurării fiinţei şi conştiinţei omeneşti i se pot încredinţa literaturii ruse.

Maximalismul etic poate să nimerească în capcane proprii. Nu le-au evitat nici scriitorii. Dar sunt capcane şi capcane. Cele simple sunt cele simpliste, schematice, dogmatice: incapacitatea realizării convingerilor afişate. Un program poate fi însă nu numai compromis, ci şi exacerbat. Premisele absolutizante se bifurcă în consecinţe penibile ori fascinante. Din acelaşi punct te poţi prăbuşi sau înălţa. Un excesiv care oferă puţin – dezamăgeşte. Captează, în schimb, unul care îşi depăşeşte intenţiile.

Literatura rusă iradiază dintr-un nucleu patetic. Miezul ei incandescent e comparabil cu un imperativ categoric al eticii. Când se războiesc cu o moralitate, scriitorii ruşi invocă totdeauna o altă moralitate. Cei mediocri şi cei excepţionali scriu tot în numele unor idealuri. Dostoievski a reformulat parabola biblică: fii ca focul sau ca gheaţa – niciodată călduţ! Orice extremă e preferabilă mediocrei soluţii prudente. Aurea mediocritas e pentru scriitorul rus – o efectivă mediocritate. El preferă să fie fierbinte sau rece, înfierbântat şi faţă de făpturile lui îngheţate. Vrea totul sau nimic. Îşi imaginează paradisul şi infernul în confruntare directă, fără vreun mijlocitor purgatoriu catolic. Nu recunoaşte decât înălţări şi prăbuşiri. Uneori se înalţă tocmai cel care se prăbuşeşte. Uneori diavolul e cel mai bun prieten. Uneori suferinţa – chezăşia iubirii.

[…]

De la accentul pus pe varietate, să revin la unitatea oblăduitoare. Devierea se menţine, am spus, în cadrul normei, drept care în final pe ea anume o reţin: o normă testând mereu graniţele normelor, ca să nu spun: limitele normalităţii. Specificul prozei e subsumabil specificului creaţiei în ansamblul ei. Faptul e evident şi la nivelul expresivităţii stilistice, primul de care luăm cunoştinţă. Ţvetaieva continuă să îndrăgească aceeaşi şerpuire, frântă la încheieturi, plină de mutaţii şi rupturi lăuntrice, de treceri dintr-un registru în altul, de fraze contrapunctate, cu o respiraţie sacadată, gâfâită, câteodată isterică. Norma ei rămâne, şi stilistic, absenţa normei, a vreunei norme suprapersonale, bineînţeles, fiindcă până şi excesul propriu – căruia i se dă frâu liber şi mai este şi bine strunit în subsidiar – îşi poate ajunge sieşi normă. Stăpâna şi sluga îşi inversează rolurile, verbul şi versul irup din tainice adâncuri, scrisul parcă se scrie pe sine, potrivit cu propriile nevoi. „Poetul e stăpân deplin pe limbă / Şi-i pe de-a-ntregul stăpânit de limbă.” Astfel îşi cucereşte arta prerogativele ei de artist. Din străfunduri apar intuiţii, asociaţii, iluminări, cărora artistul li se supune. În slujba acestei autogeneze (pe care mulţi au practicat-o înainte de a fi fost teoretizată) e pusă o nelimitată inventivitate verbală. Limba Ţvetaievei, o limbă rusă fabuloasă în experimentări expresiv expansioniste, constituie un capitol separat al cercetării, de neaprofundat în aceste însemnări sumare. Cititorului îi va reveni menirea de a decide cât a supravieţuit din acrobatica originalului – greu de echivalat mai ales în cazul poeziei, dar şi în cel al prozei. Mai înainte invocata prefaţă A.E. Baconsky o sfârşeşte tocmai cu această dificultate, localizată în sfera poeziilor Ţvetaievei: „Versurile nu au nimic onctuos, sunt construite din linii frânte, din unghiuri nu o dată abrupte, neprevăzute, de o asimetrie muzicală. Sunt versuri preponderent oblice, cu o sugestie de stringenţă sonoră străină însă oricărei muzicalităţi a versului: muzica Marinei Ţvetaieva e o partitură abruptă şi incomodă fie şi celui mai virtuoz interpret”.

Îmi convine să-mi închei gândurile cu acest citat, şi pentru că atestă continuitatea în receptarea aceleiaşi opere, dar şi pentru că se potriveşte în egală măsură compartimentului ei de proză. Lectura acesteia se pretinde de-asemenea muzicală, în sensul unei abrupte, asimetrice, incomode, sugestive muzicalităţi a stărilor de suflet, proprii celei despre care relatează şi celei care relatează: în dual-unitarul ei fel de a fi fost şi de a fi, de a fi simţit şi de a simţi! Din linii frânte şi unghiuri oblice, din ritmurile sincopate ale frazelor, prin şi peste frânturi obţine ea armonia sufletului.