Romanț de dragoste, de moarte etc.

Romanț de dragoste, de moarte etc. de Ovidiu Morar

– Uite c-am ajuns şi la patruzeci de ani… vârsta bilanţurilor şi-a amintirilor, vorba lui Emil Codrescu, enigmaticul personaj al şi mai enigmaticului critic. Mă mai aşteaptă ceva de-acum încolo? Mi se pare că totul e consumat… Ce importanţă are dac-am să crăp acum ori peste douăzeci, treizeci de ani, nimic esenţial nu mai poate fi de-aici înainte, numai declinul biologic lent şi implacabil, decrepitudinea şi senilitatea, iar într-o bună zi, dimineaţa ori pe-nserat, iarna ori vara, pe soare ori pe furtună, când milioane de semeni aidoma mie, cu visuri şi idealuri, pasiuni şi pofte, credinţe şi dezamăgiri, îşi vor urma ca acum zadarnica lor zbatere cotidiană, eu îmi voi da duhul sub acelaşi cer pustiu, neştiut de nimeni, în indiferenţa totală a lumii…

Vorbind astfel, mă înflăcărasem tare de tot, parc-aş fi fost pe scena unui teatru sau, în orice caz, în faţa unui public iubitor de literatură. Literaturizam oare? Ori poate, fără să ştiu, mă lăsasem infectat de literatură până-n măduva oaselor, cum bine spunea un foarte drag poet dispărut, din păcate, prea devreme? Scena se petrecea cu puţin timp în urmă în modesta-mi garsonieră dintr-o stradă cu nume stupid, Luceafărului, altă aluzie literară, pesemne (să mai adaug că şi numele pe care bunii mei părinţi binevoit-au să mi-l dea din născare e tot un nume de poet, latinul Virgiliu). Interlocutorul (era să zic personajul) meu era un fost coleg de liceu cu nume exotic, Antonio, un fel de crai de mahala mai evoluat, cam cinic şi cam pervers, însă oarecum fascinant prin spiritele-i acide pe care ţi le servea întotdeauna cu candidă graţie.

– Cu atât mai măreaţă, mai tragică-ţi va fi moartea, replică el, sorbindu-şi cu zgomot cafeaua fierbinte. Nimic mai sublim decât moartea în solitudine absolută, nu-i aşa? Să putrezeşti încet într-un pat ori, de ce nu, sub un gard, ca un câine…

– Ce importanţă are cum vei putrezi? am sărit eu. Îţi pasă, va să zică, mai degrabă de imaginea pe care o laşi în urmă, ca acel sinucigaş care nu se poate omorî doar pentru că-l dezgustă felul cum va arăta după aceea? Ce va zice iubita, de pildă, când îl va vedea cu ochii holbaţi şi limba scoasă, plin de sânge şi de bale, poate chiar şi de alte scârnăvii? Pe urmă, dacă-i vor publica poza în ziare, că doar asta le-ar asigura precis un rating bun?

– Nimeni nu se omoară decât pentru a exista, zicea nuşce mare scriitor, am uitat care. Până şi Urmuz al nostru, care s-a-mpuşcat într-o bună zi fără nici o explicaţie, cic-ar fi vrut în felul ăsta să moară-ntr-un mod original, fără nici o cauză.

– Ei, asta zicea nea Călinescu, romanţând de bună seamă. Putea neicusorul să ştie ce-a fost în mintea omului în momentul acela?

– Oricum, se pare că şi-a atins scopul, căci a ajuns, nu-i aşa, un adevărat mit literar după aceea. Quod erat demonstrandum…

Pe faţa-i smeadă, cadaverică, apăruseră broboane de sudoare ce luceau gălbui în lumina palidă a odăii. O muscă mare, neagră-albăstruie, îi dădea târcoale bâzâind greu. Mi l-am imaginat dintr-odată mort, prăbuşit pe spate într-un rictus grotesc şi cu musca aceea intrându-i în gură. Ca s-alung vedenia dezgustătoare m-am ridicat şi am pus un DVD cu Pink Floyd. Apoi am luat la nimereală o carte groasă (s-a întâmplat să fie chiar Crimă şi pedeapsă) şi cu o mişcare calculată am zdrobit musca obraznică, murdărind cu sângele ei nevinovat pervazul şi chipul sever al autorului, care mă privea reprobator. Antonio chicoti subţire şi-şi aprinse tacticos un Marlboro:

– Tocmai pe Dostoievski ţi-ai găsit să-l spurci! Dar mai ştii, poate că-i ceva subliminal… doar el zicea, mi se pare, că numai imbecilii şi şnapanii pot accepta să treacă de patruzeci de ani, iar tu parcă spuneai c-ai atins deja astă venerabilă vârstă, nu-i aşa? Deci e imoral că încă mai trăieşti, bobocule!

– Mde, s-ar putea să ai dreptate, replicai gânditor pe acordurile din Another Brick in the Wall. Căci, la urma urmei, s-ar putea ca viaţa să fie moarte şi moartea viaţă…

De ce totuşi marasmul acesta? Cum am ajuns dintr-un ins senzual, optimist, dornic a experimenta totul, un abulic dezaxat, lovit de maladia mortală a disperării? De ce nimeni şi nimic nu mai e în stare să mă bucure, de ce orice gest al meu e acum din capul locului minat de neîncredere, sortit deriziunii, de ce orice acţiune-mi pare perfect inutilă? De ce rămân mereu întors cu faţa spre un trecut mort, eu însumi un mort, chiar dacă deocamdată doar sufleteşte? Melancolia mi-a umplut ca un narcotic întreaga fiinţă, paralizându-mă. Zilele se scurg monoton, exasperant de egale, nemaiadăugând nimic unei existenţe vide, fără orizont, doar nopţile-mi aduc somnul, uitarea, alinarea chinului de a fi…

…Mi-am amintit iar de Nadia, femeia pe care vreme de mai mulţi ani am numit-o, romantic, dragostea vieţii mele. Fireşte c-am iubit-o, cum altfel? Era frumoasă, inteligentă, senzuală şi, mai presus de toate, era (sau cel puţin voia să pară) o artistă. Povestea gloriei şi decăderii acestei iubiri am scris-o într-o vară fierbinte, când tiranica voinţă de a trăi îmi aducea mereu în minte scene lubrice din timpul când eram împreună.