Sânge albastru

Sânge albastru de Bogdan Mihai Dascălu

FUGĂ

Pe acoperişul vişiniu stă singur corbul, chiar lângă hornul care, fumegând, îşi aruncă strigătul către cer. Deasupra aripelor deschise, ce par a străluci în paloarea zilei, norii cad unii într-alţii, se lovesc, fără ca totuşi să se sugrume.

Liniştea străzii, urcă-n înalt şi pasărea imobilă tace şi ea, fără să se plictisească, iar norii, tot mai umflaţi, se mişcă mai încet, nu vor să mai înainteze, căci nu mai ştiu încotro.

Paşii lovesc caldarâmul din ce în ce mai tare, mai violent, corbul tresare, îşi strânge braţele în juru-i, apoi îşi înăbuşe urletul în gâtlej, nu-l lasă să răsune, priveşte tot mai stupefiat în jos. Chiar şi norii încetează să mai fie nori, faţa li se învineţeşte şi vor să se pogoare în jos, să se odihnească.

Trotuarul opune din ce în ce mai multă rezistenţă, iar pantofii cu toc se străduiesc în zadar să-l străpungă. Trecătorul cu mâinile în buzunare nu-şi ridică privirea în sus, altminteri ar fi zărit o pasăre albăstruie părăsind un acoperiş, i-ar fi auzit fâlfâitul liniştit, ar fi văzut cum urcă atât de sus, încât se loveşte de nori, că îi străbate şi ar fi ştiut, în continuare, că aceasta nu se va opri aici, că va zbura tot mai în sus, până când aerul nu va mai fi aer, până când inima îi va spulbera pieptul, pentru ca apoi să-şi dea drumul, ca penele să se desprindă unele de altele, iar vântul să le ia cu sine şi să le ducă departe, pretutindeni, acolo pe unde ea n-a mai apucat să fie.

Dar cel ce păşeşte nu face nimic din toate astea, nu se gândeşte la nimic altceva decât la zgomotul său, îşi simte singurătatea în propria-i talpă. Merge din ce în ce mai repede, de parcă ar fi vrut să scape din propriu-i corp, iar loviturile ce se înteţesc şi ele îl fac să-şi scoată mâinile din buzunare, să le ridice în sus, să şi le apese peste urechi. Ştie foarte bine că nu ajută la nimic, şi-ar fi dorit să mai fie cineva pe aceeaşi stradă, cu el, aruncă în grabă o privire de jur împrejur, apoi o ia la goană, de-a lungul străzii, fuge pe lângă pomii nuzi, pe lângă obloanele ovale şi nimeni, absolut nimeni nu-i poate alunga frica din creier. Ar fi vrut să se oprească, dar era prea târziu, fiecare pas îi amintea de golul de-alături, iar norii, mai inexpresivi ca niciodată, ascundeau cu bună ştiinţă cerul palid, atât de palid, încât nimeni n-ar fi putut locui acolo.

Şi totuşi, trecătorul fuge mai departe, târând cu sine propriu-i zgomot, paşi în gol, ai lui, doar lui. Şi era atât de speriat, încât nici nu observă cum, de undeva, de sus, cobora către el o pană. Albăstruie.

PUŢIN ÎNAINTE DE RĂSĂRIT

Oraşul doarme încă, dorm şi locuitorii în paturi încăpătoare. E încă noapte, dar curând – ah! cât de curând – cocoşul se va zbuciuma pentru a treia oară. Iar ei, trufaşi aidoma semizeilor de odinioară, stau tolăniţi, cu trupurile despuiate în marile paturi. Ochii le sunt închişi, poate că unii – dar puţini sunt aceştia –, cei mai speriaţi, s-au trezit deja, dar se prefac în continuare; e ora când visurile – acelea, da, chiar acelea de care ne temem cu toţii – li se insinuează în creier şi periplul poate începe.

Soarele distruge brusc misterul, îl sfarmă şi-l înlătură, începe să cuprindă, în teribila-i grabă, întreg oraşul. Acoperişuri roşii, sângerânde, par să se dezmorţească – dar nu o fac –, oricum strălucesc livid în lumina păgână. Şi, totuşi, străzile, deşi mai aurii ca niciodată, sunt goale, lipsite de vlagă. Nimeni nu păşeşte – încă! – pe ele, iar sentimentul de inutilitate – de tristă inutilitate – capătă proporţii gigantice se umflă hiperbolic cu vidul de prin prejur, până ce, ajungând la înălţimi la care nimeni n-a cutezat măcar că s-ar putea ajunge, se va sparge, pătruns cu furie de ciocul metalic al păsării.

Aceasta, şireată, veghează din înalt, ascunzându-se privirilor, ba chiar şi celor mai indiscrete ochiane, astfel încât făptura să-i fie nevăzută. Răbdătoare, îţi mişcă alene aripele negre – albăstrui în lumina soarelui – căci ştie că în curând se va putea lăsa în jos, în cercuri line, din ce în ce mai line.

Ceasuri deşteptătoare încep să ţârâie aproape concomitent – căci străvechile clopote au amuţit de mult –, dar zgomotul lor, prea slab, nu reuşeşte să schimbe nimic.

Trupurile semizeilor continuă să rămână la fel de imobile, continuă să-şi lase pleoapele în jos – între timp, dindărătul lor se poate auzi obişnuita zarvă a amiezii – doar pasărea – mulţumită parcă, scoate un ţipăt fără noimă şi îşi croieşte drum, cu uriaşele-i aripe spre Soare-Răsare.

ORAŞ

Nori grei, negri, vin ameninţător şi ocupă violetul cerului nocturn, tăiat, din ce în ce mai des, de zgomotul asurzitor al fulgerelor furioase. Iar strada e atât de pustie, încât nici măcar ploaia nu se osteneşte să o mai calce.

B. P. T.
– RUGĂCIUNE DESCRIPTIVĂ, ÎN PROZĂ –

Dumnezeu s-a făcut mai întâi pe El. – Şi doar atât. Apoi a urmat Totul. – Şi doar atât. Şi au venit Adam şi Eva, copiii Lui, suflet din sufletul Lui. – Şi doar atât. Primii Lui copii. Care au tăcut, căci nu aveau cui să vorbească. Îl vedeau clipă de clipă şi, totuşi, nu credeau în El. Altminteri, nu ar fi muşcat. Şi nici El nu credea în ei, altminteri nu i-ar fi izgonit. Când au plecat, au încercat să creadă şi s-a născut Abel. Dar nu au reuşit. Şi s-a născut Cain. Şi s-au înmulţit, aşa cum le fusese hărăzit. Şi tot nu au învăţat să creadă. Şi nici El nu a crezut. Iar fiii şi fiicele lor au plătit pentru asta: au plătit mai întâi cu Sodoma, apoi şi cu Gomora. Dar, ascultători, s-au înmulţit mai departe. Până când I s-a născut cel de-al treilea Fiu. Acesta a crezut, dar nu s-a înmulţit. Şi pentru asta a plătit, la rându-i. Târziu, s-a născut biserica. Din senin. Oamenii se înmulţeau de-acum din inerţie, uitând între timp de dorinţa Tatălui. Şi tot n-au crezut. Dar era biserica. Şi s-a mai murit puţin şi în numele ei. Păgânii trebuia să moară. Locuitorii Sodomei au murit doar şi ei – ceva mai înainte. Când n-au mai rămas destui păgâni, au murit şi ceva creştini. Locuitorii Gomorei au murit doar şi ei – ceva mai devreme. Şi s-au făcut simţite molimele. Creştinii nu au nici o pandoră a lor. Dar au un Tată şi un Fiu. Şi s-au rugat, fără să creadă, pare-se. Şi El nu i-a ascultat, altminteri i-ar fi crezut. Un nebun strigă în gura mare că Dumnezeu a murit. Şi toţi îl cred. Apoi se răzgândesc din nou. Şi se roagă mai departe. Şi se mai şi îmbolnăvesc. Şi mai mor, din când în când. Iar faima Lui e nemărginită. Pentru că e bun. Şi asta se vede. Pretutindeni. Doar că El a continuat să fie mânios până azi. Şi nimeni nu i-a mai strigat:

Doamne, ce ai zice, că toţi cei pedepsiţi de Tine, Doamne, au crezut cu adevărat?! Ce ai face, Doamne, dacă Ţi-ai da seama că eşti Singurul ce nu poate să creadă?! Amin. – Şi doar atât.

TEMĂ

Casa se prăbuşeşte şi, o dată cu ea, cade şi pisica ascunsă din ajun în horn. Fără cel mai mic zgomot, la ora două şi jumătate, sub cerul înstelat, cărămida se desface de cărămidă, mortarul se descompune în nisip şi ciment, iar zidurile se năruie unul câte unul. Doar pisica adormită nu miaună, în rest locuitorii au făcut de mult ochi. Dar degeaba, nu mai au vreme să se ridice din paturi, privesc grinzile cum se desprind una de alta şi văd cum lasă loc cerului. Un nor despică luna în două, puţin mai jos, bradul negru împunge o stea. Iar ei stau pe spate. Pentru o clipă, grinzile par să plutească în aerul proaspăt ce năvăleşte în odaie.