Scrisoarea Tatălui meu

Scrisoarea Tatălui meu de Alcaz

SCRISOAREA TATĂLUI MEU

Dragul meu prieten,

Îţi scriu o scrisoare, pe care n-ai s-o citeşti niciodată.
– De ce?

Fiindcă tu nu mai eşti printre noi… şi, oricum, nu ţi-aş fi trimis-o.

– Atunci, pentru ce o scrii?

Îţi scriu, ca să evoc amintirile dragi ale copilăriei şi tinereţii noastre.

– N-ai altceva mai bun de făcut?

Ba da, tot felul de scrieri, dar ele au acelaşi viitor ca şi scrisoarea asta.

– Adică?

Nu le citeşte nimeni. Dar, cu tine, e altceva! Nu scriu pentru tine, ci pentru mine, ca o privire în urmă, ca să regăsesc bucuriile şi satisfacţiile pe care le-am trăit… şi pe care n-am să le mai întâlnesc.

– Eu ştiam că tu priveşti înainte, nu înapoi!

Din când în când, facem cu toţii excepţii de la convingerile noastre. Mai ales că trecutul meu e atât de bogat în evenimente, trăiri, proiecte, realizări demne de evocat, în timp ce viitorul nu-mi mai oferă nimic. Deci, să lăsăm viitorul necunoscut să ne ajungă – sau invers – şi să retrăim istoria prieteniei noastre, din momentul în care ne-am cunoscut şi până ne-am despărţit.

– Prostii!… N-ai altceva mai bun de făcut?

N-am!

– Dar eu am!

Ce ai? Să te plimbi printre galaxii sau să suporţi consecinţele vieţii tale destrăbălate, de pe planeta asta!… Cu scrisoarea mea, chiar dacă nu este obiectivă, te prezint ca pe un muritor paşnic, care speră că nu a făcut nimănui vreun rău, în afară de lui însuşi! N-ai fost nici o personalitate marcantă, n-ai lăsat nici o urmă a existenţei tale – nici măcar un copil! –, iar eu îţi ofer posibilitatea de a fi cunoscut, măcar de puţinii mei cititori.

– Parcă spuneai că nu te citeşte nimeni!

Cei ce mă citesc se numără pe degetele de la o singură mână – vreo două rude şi câţiva cunoscuţi care mai sunt în viaţă. Dar, pe de altă parte, aminteşte-ţi că revederea trecutului este singura plăcere a celor ce nu mai au viitor.

– Exagerezi!

Ştii bine că toată viaţa am exagerat. Am aplicat cu încăpăţânare dictonul vechilor noştri strămoşi – bucură-te de ziua de azi!

– Carpe diem!

Exact. Spune-mi tu – care ai fost un latinist cunoscut – mai ai ocazia, pe-acolo, pe unde te găseşti acum, să-i epatezi pe cei din jur, cum făceai pe aici?

– N-am voie să spun nimic.

Alte restricţii ne aşteaptă şi pe lumea cealaltă? Eu speram că acolo vom fi noi înşine, eliberaţi de invenţiile societăţii umane – politică, religie, autoritate, cenzură, despotism, tradiţii şi mai ştiu eu ce!

– Te înşeli, ca de obicei!

Bun, am notat!… Deşi toate notările mele de o viaţă n-au folosit la nimic. Dar, să revenim la obiectul scrisorii mele – prietenia noastră.

Mi-amintesc, aproape cu duioşie, de strada liniştită, cu vilişoarele ei construite la începutul crizei din 1929, pornită de la celebrul Black Thursday – Joia Neagră, de la Wall Street, din New York. Criza asta, care a durat peste trei ani, a pătruns şi în România, unde constructorii de locuinţe, zise ieftine, şi-au vândut casele aproape terminate la preţuri chiar sub „ieftine”, sperând să recupereze ceva din investiţiile făcute. Părinţii noştri au profitat de această debandadă, pentru a deveni proprietarii vilelor oferite.

– Noi eram exact în faţa voastră!

Asta ne-a şi apropiat, când am început să mergem pe propriile noastre picioare. Îmi amintesc că tu veneai mereu în curtea noastră, unde tata instalase un leagăn, marea atracţie a copiilor din cartier. În timp ce curtea voastră era tot timpul plină de butoaie de vin, băutură care nu interesa pe niciunul dintre noi… la vârsta aceea.

– Şi să ştii că vinul ăla era natural şi de bună calitate. Doar la cârciuma tatei din colţul străzii, la calea Moşilor, vinul servit era de-acum bine botezat.

Ştiu. Şi mai ştiu că tatăl tău era un mitocan cu o burtă de popă şi un arogant, pus numai pe insulte şi bătăi. Când auzeam ţipetele mamei tale, tata spunea „Conu Mitică iarăşi îşi alintă nevasta”.

– Un porc! Asta a fost întreaga lui viaţă! Teroriza pe toţi cei din jur şi, în primul rând, pe noi, familia!… Câte bătăi n-am înghiţit şi eu şi surorile mele, venite mai târziu pe lume!

Hai să revenim la noi, pentru că la vârsta noastră dorim să uităm paginile negre ale trecutului.

– Eu n-am uitat nimic… şi nu i-am iertat nimic acestui porc!

Şi pe lumea cealaltă ţi se poate urca sângele la cap?… Nu ştiam… Deci, un copil nefericit venea la noi, ca să găsească un colţ de paradis, cu nişte părinţi ca în basme. Deşi erai mai mare decât mine cu un an şi patru luni, ceea ce contează foarte mult la vârsta aia, eu te-am luat sub protecţia mea şi nu te-am mai abandonat până…

– Hei, ai uitat că m-ai părăsit în ’65?

Dar m-am întors!

– Când?… După 40 de ani!

Te-am lăsat, totuşi, pe mâini bune, trebuie să recunoşti… Dar, să lăsăm asta, că o să discutăm despre ea mai târziu.

– Noi nu mai discutăm! Tu scrii şi eu fac, din când în când, nişte remarci… asta-i tot!

Mă întrerupi, asta faci, şi-mi pierd şirul! Aşa ai făcut o viaţă întreagă… iar eu speram că acum te-ai mai ameliorat! În sfârşit, eu reiau firul. Tatăl meu era avocat, cu o vastă cultură, pe care a încercat să mi-o transmită. M-a aşezat la pianul lui, pe un scaun special făcut pentru mine, şi mi-a adus-o pe tante Charlotte, o fată bătrână căreia el îi câştigase un proces de moştenire, contra unei rude haine, care încerca s-o jefuiască. De bună familie, ea dădea ore de pian şi de franceză. Tata îmi completa educaţia, în timpul lui liber, ca să-mi implanteze pasiunea lecturilor. Pentru asta, m-a învăţat să scriu şi să citesc la vârsta de cinci ani… dar nu s-a mulţumit numai cu asta, ci a adăugat şi pasiunea pentru muzica clasică, limbile străine, artele plastice şi călătoriile, pasiuni pe care le păstrez şi astăzi. El îmi spunea „orice limbă străină este o comoară” şi m-a orientat către engleză, în paralel cu franceza.

– Aşa te-am considerat şi eu, pe atunci – un geniu!

Pe atunci numai? Şi mai târziu, nu?

– Bineînţeles că nu! Mi-am schimbat părerea atunci când am constatat că eu eram un geniu!

Când veneai la noi, şi asta se petrecea aproape zilnic, şi mă găseai ocupat cu vreuna din activităţile de mai sus, făceai bot şi te duceai, bosumflat, la mama, ca să-ţi citească din cărţile mele de poveşti, pe care eu le abandonasem de mult. Iar când eu terminam şi veneam să te invit la joacă, te răzbunai, spunându-mi „acum sunt ocupat”.

– Nu mă răzbunam, ci încercam să te imit!

Văzând cât erai de arierat, m-am decis să-ţi dau o educaţie.

– Mersi.

Pentru puţin. Deci, aşa cum a procedat tata cu mine, te-am încurajat să-ţi citeşti singur poveştile şi s-o laşi pe mama să-şi vadă liniştită de problemele ei, de care nu ducea lipsă. Mulţumit de rezultate, ţi-am deschis porţile Parisului şi ale Londrei. La vârsta noastră de atunci, creierul era un disc virgin, pe care se înregistrau toate noutăţile care îl interesau. Şi la tine discul a funcţionat tot aşa de bine ca la mine, pentru că, atunci când am intrat în şcoala primară, amândoi scriam şi citeam nu numai în limba română, dar şi în franceză şi engleză… Doar cu pianul am eşuat, pentru că urechea ta muzicală era mai curând absentă.

– Infamie!

Ştiu mai bine! Nu numai că melodiile nu se fixau pe creierul tău subdezvoltat, dar tu nu reuşeai să fixezi do-re-mi pe clapele pianului şi să deosebeşti clapele albe de cele negre. Degetele tale borcănate atingeau cele două clape împreună, într-o cacofonie care-l speria şi pe Cezar.

– Cezar?

Câinele casei, un superb exemplar de berger allemand, pe care-l adusese tata direct de la maică-sa. Eu am fost însărcinat să o înlocuiesc şi, luni de zile, l-am hrănit cu biberonul, pe care-l golea într-un timp record. El avea culcuşul în camera mea, dar când a crescut mai mult de două palme, a descoperit că patul meu era suficient de mare pentru a suporta două persoane. Cu multă greutate l-a convins tata că locul lui era în grădină, că misiunea lui era să ne păzească pe noi toţi şi că laptele trebuia înlocuit cu o strachină cu carne şi cu nu mai ştiu ce, dar pe care Florica, fata noastră de casă, o ştia de la ea, de la ţară. Cezar n-a acceptat decât ultima schimbare, refuzându-le cu indignare pe celelalte două. De multe ori, seara, când mă duceam la culcare, îl găseam în patul meu, cu nasul lipit de perna mea. Cât despre paza casei şi a ocupanţilor ei, Cezar a considerat-o non-conformă cu caracterul lui. Pentru el, orice biped care intra în curte era bine venit şi avea dreptul la o primire călduroasă, cu coada care devenea evantai şi cu mici lătrături prietenoase. Uneori, dacă nou-venitul era receptiv, avea dreptul şi la două labe pe piept şi la câteva lipăituri afectuoase pe obraji.

– Pe mine m-a răsturnat de vreo două ori.

Dar te-a şi lins, conştiincios… Deci, ăsta era Cezar, care m-a obligat să dorm câteva nopţi cu el, în coteţul comandat de tata, ca să-l obişnuiesc cu noua lui reşedinţă. Ah, şi să-i las şi perna mea, în care-şi înfunda nasul, ca să adoarmă! Ăsta a fost marele Cezar… şi spun mare, pentru că, atunci când îmi punea labele pe umeri, era mai înalt decât mine.