Nesfârşitule…
Între cenuşă şi cântec te aduni
la capătul labirinturilor savant eliberate
dintr-o pâlnie nevăzută
– zi de zi – de acelaşi Străin,
căruia nu-i cunoşti numele,
nici mirosul, nici culoarea ochilor,
nici chipul şi – oho – nici căderile.
Doar puterea-i neagră o presimţi
din ce în ce mai des.
Nu e nici înger, nici arhanghel.
Oho, nu e nici om!
Are ceva din vechea muzică
sălbatică, auzită în somn
nopţile mai ales.
Nu are graniţe. (Îi spui Nesfârşitule.)
Dacă ar fi avut,
s-ar fi apropiat de iarbă sau ar fi fost
chiar iarba zeilor de la început.
L-ai fi confundat – poate – cu aştrii somnoşi
sau cu fulgerele însemnând
abisurile negre fără reproş…
Nu are nici rude. Dacă ar fi avut,
s-ar fi identificat cu vulturoaica
ori cu rudele ei, purtând în viscere
foamea de zbor peste culmile
unde prinzi veşnicia.
Dar nu. El e ceva înşurubat
cu precizie nelumească
între lumi, între planete,
între regnuri, între ere.
El nu seamănă cu nimeni.
Nu e născut din femeie. Nici mama
suferinţă nu i-a dat viaţă; are în schimb
atâta viu, încât pe toţi în existenţă ne ţine.
Însoţitor îi este Linos cel luat la timp de Caron.
Dar nu numai dinspre moarte vine.
Nu e cules din aerul
orizontului, deşi se hrăneşte
uneori din otrava depărtărilor
şi mierea albă a împlinirilor mari
le-o redă neostenit lor.
El nu seamănă cu nimic. Absolut.
Probabil cândva se trezea în arborii
în care eu serile – uneori-adeseori – apun,
ca şi când aş pleca spre nebănuite imperii atice,
potolindu-mi setea din întunecimi de negăsit.
Poate pe vremuri am vânat împreună lei. Da.
Dar dacă am prins vreodată unul – nu mai
ţin minte. Şi, totuşi, îl cunosc, îl cunosc, îmi spun.
Nu se poate să fie altminteri.
Tot ce este legat de el, de mine însumi
violent mă apropie, smulgându-mă
din sclipitoarele cercuri mărunte ale lumii
spre lăuntricele ziduri magmatice.
…Vecinătăţi îmboldind vitala moarte
– fără-de-care-nu-se-poate –
sporind singurătatea şi viul
aşa cum se învolbură,
cresc izvoarele mânate de cineva
spre adâncimile fluviului matern
împroşcate cu iubire
şi cea mai atroce ură…
Înfipt între excesul de viaţă
şi excesul de moarte – stai;
urmăreşti saltimbancii, regele, cerşetorul,
propria-ţi umbră, abia la sfârşit,
încetul cu încetul, dispărând.
Apoi – marea amiază, ca o cetate de nevăzut,
dreaptă, subţire, înaltă. Ameţitor de curată.
Sub soarele-i negru pândeşti, până străinul
– da, el, Nesfârşitul –
prin pieptul tău respiră, respiră,
respiră. Şi vezi prin ochii lui…
Şi totul creşte, se umflă, se umflă.
Uruie, uruie, uruie ceva indistinct
lucrurile dimprejur, într-o limbă
de care îţi aduci vag aminte.
Poate de aceea apariţia lui
naşte spaimă; şi încă ceva
nedefinit. Altfel nu l-ai aştepta,
absenţele lui azvârlindu-te
în gura spaimelor mai mari.
Şi dacă timpul este masca lui?
Şi dacă – fiind dat la o parte
printr-un magistral gest hotărât – timpul
ne-ar dezveli esenţa nesfârşitului,
de origine mitică?!
Cine este el şi de unde vine
fără să se anunţe barem o dată?
În aşteptarea-i senin disperată,
te răsuceşti între scâncet, cânturi negre,
cădere, mătănii, risipă şi cenuşa vie,
rugându-te să ţi se arate o dată
din arbori, cenuşă, muzică,
din pâlnia aceea de nevăzut,
ţinută de marele nimeni,
prin care eşti sorbit de el
cel care în viaţă – dormind adânc –
te întârzie.
Puterea neagră
Nu, puterea neagră din sufletul meu
nu este, nu poate fi a mea.
Ea întoarce corăbiile din drum
drept spre matca zeilor.
Ea ridică arborii la ei înşişi
şi aştrii nesiguri îi desprinde
din pomul dumnezeiesc de pe cer,
azvârlindu-i în gura marelui nimeni.
Ea locuieşte absenţa ca pe sine însăşi,
dându-i un mister negru şi nesfârşit,
ca o fântână
din care nici o suflare
n-a băut vreodată
şi nici nu va bea.
Puterea aceea neagră locuieşte iubirea
aidoma cucului – lăcaşul
celorlalte păsări.
Puterea neagră a sufletului meu
se înfruptă din carnea lui niciodată
şi se revarsă în negre, prea negre mătănii.
Între timp, zeii răvăşesc realitatea
şi ne-aruncă în cuibul meşterit
în grabă în marginea ei
muşcată de ape, prea stranii hotare
spre care cineva, iar şi iar, ne mână
să ne adape: pământ
adunat din soarele negru,
din luturi şi ape,
sfintele ape murdare…
Puterea neagră din sufletul meu
îmi arde gura
şi-mi arde sufletul
şi-mi arde ochii.
Stau şi tremur în miezul torţei atroce.
Mi-e frig. Din ce în ce mai frig.
Mi-e-ntuneric; sau poate la mijloc nu e
decât un soi de aspră lumină fără de nume…
Frigul creşte, se învolbură, se adună
aşa cum – toamna târziu –
din sângele ţăranilor
se adună – ca dintr-un surâs –
Dumnezeu.
Cădere
Cad. Din ce în ce mai repede cad.
Mă răsucesc dinspre trecut.
Totul nu-i decât magmă
sau poate ceva mai puţin decât
o respirare a cuiva fără nume.
Copii ai abisului,
ne smulgem din noi
către un lucru nedefinit:
matcă a viului, Domine.
Creştem spre altceva,
ca un râu de munte nemaivăzut,
ca o flămândă mireasmă
muşcând – iar şi iar – din tine,
ca începutul nopţii irumpt
din cel mai tiranic zeu,
din carnea naivă a rozelor
sau poate din secunda aceea neagră,
din secunda aceea neagră,
aidoma unui teribil abis părăsit,
când totul pare străin şi sfârşit
sau nici atât, sau nici atât,
şi tremuri în raza marelui frig;
eşti viu, şi-alături nu-i nimeni.
Recenzii
Nu există încă recenzii.