Singura cale. Ediția a II-a

7 Iulie 2009,
Fundata (Bran)

Capitolul I

Lumea se învârtea încet în jurul meu. Uneori, părea că nu se învârte deloc. Alteori, ceva mai repede. Încât, părea că ameţesc, dar… foarte puţin. Dar, totuşi, ea se învârtea mereu şi‑mi dădea un soi de ameţeală. Sau, mai ştii, era doar o părere. Era o părere de‑a mea şi eu ţin la părerile mele; e tot ce am. Sunt ale mele şi, dacă e adevărat că omul are un adevărat instinct al posesiunii, ei bine, eu îl aveam pe acesta: al opiniilor, al… prejudecăţilor mele. Ale mele şi ale nimănui altuia.
Lumea spunea că am doar 17 ani, că nu împlinisem nici 18. Aşa era, dacă spunea lumea. Eram funcţionar la „Muncă şi salarii”, la o mică întreprindere, ce purta pomposul titlu de „Indaliment”. Una din multele firme ale unei surori‑mamă ce nu avea nume, dar acest lucru nu contează în cazul de faţă. Observaţi ce iute m‑am adaptat vieţii şi practicilor de funcţionar, dacă am început, chiar şi în gând, să formulez idei în acest spirit, nu‑i aşa, cum ar fi această întorsătură elegantă: „Acest lucru nu contează în cazul de faţă”! Ei, ce ziceţi? Mai ales acest cazul de faţă impune, nu‑i aşa? Te cred, amice, cum ar fi zis domnul Şandor, superiorul meu direct. El era, de fapt, şeful sectorului Muncă şi salarii. Am zis de fapt, când, în mod normal, ar fi trebuit să spun, pur şi simplu: el era şeful meu. Da, dar… acest de fapt, această întorsătură de frază îi dă şi ei, frazei adică, dar şi mie, umilului funcţionar, un alt soi de prestigiu. Noi, funcţionarii, chiar şi începătorii, tinerii funcţionari, da, chiar şi noi avem nevoie de puţin prestigiu. Sau prestanţă, cum se mai spune. Un fel de importanţă, ca şi drumul, calea spre aceasta. O, nu, nu spre autoritate, care se află mult mai departe pe drumul care duce undeva, spre…, spre…, mă rog, nu contează. Duce, undeva, parcă în sus, cam şerpuind, e adevărat, cu părţi, să le zicem, obscure sau întunecate, dar e un drum, totuşi. Un fel de drum şi în viaţă, spun cei bătrâni, ai nevoie de un astfel de drum, de o cale. Una din ele, dar să fie. Şi, dacă ea este, ca să zic aşa, tu însuţi vei începe să crezi în ea.
Şeful meu, dl Şandor era ceea ce se cheamă un ins zăpăcit. Aceasta nu‑l împiedica să fie inteligent. În jur de treizeci, nu prea înalt, brunet, mlădios ca o femeie şi iute ca o şopârlă. Când l‑am cunoscut şi când, cu un aer atât de plin de importanţă încât era să mă umfle râsul, mi‑a arătat cum se citeşte un ştat de salarii, mi‑am zis imediat: iată omul‑şopârlă! Noroc că gândurile noastre nu fac zgomot, căci altfel cu siguranţă m‑aş fi trezit cu o palmă, dată pe drept cuvânt de superiorul meu, ce se afla în situaţia aceasta de nici jumătate de ceas. Dar uneori, cum spuneam mai sus, lucrurile se petrec cu o viteză ameţitoare; ajunge uneori, o jumătate de ceas pentru a te transforma dintr‑un om liber în sclav. E drept că eram unul din acei oameni liberi care nu prea ştiu ce să facă cu această… virtute, să‑i zicem. Sau privilegiu. Aşa cum nici noua mea stare de sclavie, să‑i zicem sclavie benevolă (deşi nu era deloc aşa!) nu mă incomoda prea mult, cum avea să spună mai târziu doamna Roşu, impetuoasa dactilografă‑şefă. Mai târziu, în cursul zilei, se înţelege. Deoarece, prima zi de sclavie, chiar şi benevolentă, este încărcată de timp, ea repetă cumva viaţa copiilor: se întinde şi se multiplică ca un sandou de gumă, se încolăceşte ca un şarpe viu şi gros, lucind din toţi solzii lui metalici, aproape vorbind din sute de guri, ca şi corurile îngereşti. Cei care aduc mărire zeului, deoarece zeii sunt înfometaţi de glorie. Deşi nu au stomacul nostru, al muritorilor, dar ideea de stomac nu le lipseşte. Şi, pe acesta, vorbesc de stomacul, de foamea lor, îl sau o astâmpără cu imnuri suitoare, pline de acorduri în terţe sau cvinte sonore şi îmbătătoare, învăţându‑ne pe noi, muritorii, cu altfel de reguli şi aşa‑zise armonii. Ce nu sunt, la drept cuvânt, decât un alt fel de convenţii, uimitoare, pentru unii, inutile pentru alţii. Curiozităţi.
Evident, dl Şandor mă dispreţuia puţin, aşa cum se cădea. Eram nu numai un tinerel, dar din cauza timidităţii mele aparente, păream şi mai tânăr, mai neajutorat, decât la ceea ce te puteai aştepta din partea unuia ca mine. (Am să explic mai târziu de ce am folosit adjectivul aparentă.) Şi, această stângăcie, care lui, noului meu şef, îi apărea poate ca jucată sau doar ca o formă a politeţii, l‑ar fi speriat de‑a binelea dacă şi‑ar fi dat seamă de adâncimea ei teribilă. Aşa însă am rămas, cum se zice, în lumea aparenţelor. O lume comodă, deoarece e previzibilă: eu rămâneam în tiparul meu de tinerel sfios şi docil până la imbecilitate, el, dl Şandor, relaxat, vag dispreţuitor şi trăgând cu ochiul complice la cei doi colegi de birou, importanţii domnii Lipcsei şi Vecan. Colegi, dar şi şefii lui direcţi, aşa cum dl Şandor, printr‑o simplă mişcare a mâinii, cum se spune, ajunsese la rândul lui şef al unui tinerel, abia venit de pe stradă. Încă acoperit de praful invizibil al mulţimii ce forfotea în sus şi în jos în acei ani, care, mai târziu, se vor numii anii stalinismului. După numele unui dictator răsăritean, un adevărat potentat asiatic, unul din ultimii ai istoriei universale. Şi pentru că a ştiut să‑şi ia în serios rolul său de potentat, de stăpân al popoarelor, el era admirat de o jumătate a planetei. Şi când zicem stăpân, în acest caz, nu greşim în nici un fel – acest potentat îşi folosea deplin şi fără prejudecăţi privilegiile sale, aşa cum o făcuseră, probabil satrapii babilonieni, sau unii faraoni ai Egiptului antic. Cu aerul că i se cuvenea, numai lui, unicului, şi cu ideea că anumiţi zei, creaseră în acest fel lumea, încât ea să aibe nevoie absolută de un conducător care să ştie cum trebuie să se poarte şi să decidă. Ce mai, un adevărat potentat. Stăpân peste vieţile, destinele şi gândurile milioanelor care îi stau la picioare. Undeva, nevăzut, tălăzuind ca o magmă vie în jurul clădirii cu turle şi cupole în forma cepei, în care‑şi avea el, nevăzutul şi tiranicul, tronul.
O să râdeţi poate, în această mulţime sau mulţimi tălăzuitoare eu eram cel mai mărunt, mai neînsemnat. Dar forţa mea, ca şi stângăcia mea fantastică de care am vorbit mai sus, erau formidabile. Mie însumi, proprietarului lor, ca să zic aşa, nu‑mi erau pe deplin conştiente, dar, odată ce aveam să păşesc tot mai decis pe calea mea, ele, aceste defecte momentane, urmau să‑şi schimbe culoarea, ba chiar şi calitatea, devenind stâlpi ai existenţei. Dar toate la timpul lor.
Eram elev în ultima clasă de liceu şi, dintr‑un greu de explicat sentiment de scârbă, mi‑am părăsit oraşul bănăţenesc unde‑mi urmasem până atunci studiile şi mă aflam, iată, angajat în câmpul muncii. Aşa se spunea pe vremuri şi suna frumos, erai încadrat, erai în rândul lumii. Dar, atenţie, în care lume: cea care era văzută cu ochi buni de dihania cu mii de ochi, un monstru istoric de curând apărut, şerpuind pe plaiurile noastre, care, prin multiplele sale guri şi limbi şuierătoare, ne anunţa, cu o dicţie implacabilă, că a sosit vremea unui alt timp. Şi, pentru ca acest nou timp să se îndeplinească, era nevoie de jertfe. Aici, nu‑i aşa, monstrul avea dreptatea lui, se ştie asta din basme, culese de pe multiple latitudini şi longitudini, că marii dragoni, aciuaţi pe la periferiile unor comunităţi umane, cer şi pretind jertfe. Nimic prea anormal în toate acestea, anormalitatea apare abia atunci când un astfel de monstru îşi alege lăcaşul lângă comunitatea în care se află trupurile şi fiinţele noastre. Atunci basmul prinde adevărata sa culoare, gri‑metalică sau roşu‑stacojie; culoarea sângelui închegat, cum se spune; sau, mă rog, închegat doar de puţină vreme…
Deşi mărunt şi vag dispreţuit – totuşi, luat în seamă! – eu însumi eram uimit de noua mea situaţie: de a mă afla în lumea adulţilor, cei care au dreptul la un scaun în spatele unui birou, într‑o clădire gravă, care are o firmă pe poartă, cei care au dreptul de a studia acte ce‑i privesc pe sute de semeni de‑ai noştri, uneori, cine ştie, chiar de a semna acte care vor decide pe marginea unor, nu puţine de altfel, tracasamente şi mici avantaje, surprize şi încurcături nesfârşite ce vor fi cauzate unor inşi pe care nici nu ai obligaţia de a‑i cunoaşte. Forţa teribilă şi numai în aparenţă invizibilă a birocraţiei, moştenitoarea cetelor de scribi antici ai faraonilor sau satrapilor babilonieni, cei care ţin socoteala recoltelor, a birurilor, a datoriilor şi pagubelor, a eventualelor venituri, ca şi a obligatoarelor şi eternelor obligaţii către acel stăpân abstract: statul. Sau Faraonul, sau dictatorul sau, mă rog, preşedintele. Sau şeful.
Eram, cum spuneam, puţin uimit, foarte puţin speriat, dar şi emoţionat: Doamne, îmi spuneam, iată unde mi‑am ancorat barca mea clătinătoare, oare, totul este o simplă întâmplare sau, mai ştii, poziţia mea actuală, oricât de neînsemnată, are totuşi un sens? Unul pentru mine, dar şi pentru umanitate. Deoarece, da, e adevărat, eu voiam să salvez umanitatea. Şi, la urma‑urmelor, de ce nu? Au mai făcut‑o şi alţii!… Încă de tânăr – o să râdeţi, la nici optsprezece ani împliniţi – eu mă consideram, dacă nu bătrân, oricum, binişor îmbătrânit; sfiiciunea mea se explica şi prin aceasta! – am observat că lumea, lumea din jurul meu, dar şi aşa, lumea, societatea în general, se baza pe o idee greşită: cea a căutării adevărului. Şi, încă din antichitatea greacă, mi se pare, oamenii, filosofii, mă rog, nu au găsit o altă cale de a ajunge la adevăr decât aceea de a… spune adevărul. Dar, mă iertaţi dacă o să vă par ridicol: da, cum să‑l defineşti pe X, necunoscuta din ecuaţie, cu însuşi X?
Necunoscuta trebuie dibuită cu orice altceva, cu excepţia propriei ei identităţi, cred eu. Cum să ajungi la adevăr, exprimând ca să zic aşa, adevărul? Dincolo de ridicola tautologie, operaţia în cauză e sortită unui mizerabil, aproape ridicol, eşec. Nimic mai umilitor decât eşecul.
Ei bine, o să mă întrebaţi atunci: bine, tinere, care faci pe filosoful şi îi contrazici pe bărboşii filosofi antici, care e atunci soluţia dumitale? După cum vezi, deşi tinerel şi uşor insolent, noi te luăm în serios! Ei bine, am să răspund eu, neclătinat de ironia adulţilor care se vrea dintotdeauna strivitoare faţă de noi, cei aflaţi pe pragul vieţii civile, răspunsul meu e simplu: dacă ne arde cu adevărat această problemă a celor din antichitate, adevărul, axion, nu avem decât să operăm cu orice altceva decât cu adevărul însuşi. Să zicem, cu… minciuna.
Aha, ai zis cu minciuna! Dar, ia spune, stimabile, ce înţelegi mata prin această noţiune, recunoaşte, destul de vagă, de minciună?
Ştiu eu…? Să zicem că minciuna este însuşi adevărul, dar spus sub o altă formă. Ce ziceţi?
Aha, băieţele, se vede că ai stofă de sofist; dar cu noi nu‑ţi merge, deoarece nu numai că noi deţinem adevărul, cel de azi şi de acum, dar deţinem şi parafa lui, ştampila, semnătura olografă, dreptul de a‑l afirma şi susţine. Tot vorbeai adineaori de birocraţia nouă şi de cea străveche; ei bine, noi suntem o faţă, o gură a ei şi încă una dintre cele mai stimabile. Noi certificăm adevărul, ceea ce trebuie acceptat ca atare. În afară de ceea ce decretăm noi sub numele de adevăr sau valori, nu există altceva. Clar?!
Ba da, am să răspund eu cu sfiiciunea mea ce ia o coloratură clară a unei îndrăzneli cu care eu însumi nu sunt încă obişnuit, există… neadevărul. Minciuna. Mitul, dacă… insistaţi.
Pauză. Aşa, ca la teatru sau la concerte. Apoi se aude din nou vocea adulţilor, a stăpânilor momentani ai existenţei:
– Şiii… vrei să‑ţi croieşti drum în viaţă cu… minciuna, cu neadevărul, cu fantasmagoriile minţii tale încă crude, tu, care încă n‑ai experienţă, eşti abia ieşit din coconul cald al familiei tale… mic‑burgheze probabil? Hai?
– Da, am să răspund eu fără şovăire, este singura mea şansă. Am şi eu dreptul la o şansă şi, în loc să joc la loterie ca atâţia visători imbecili, îmi voi încerca şansa. Este ideea mea, am dreptul la ea şi am s‑o pun în practică. Cine să mă împiedice? Oricât aţi fi de experimentaţi, după cum vă lăudaţi, oricâte aparate şi organe vă stau la dispoziţie, n‑o să mă puteţi împiedica să afirm despre un lucru că e fals, dacă altcineva sau un organism îl decretează ca valabil sau adevărat.
– A, vasăzică tinere, te revolţi…?
– Da, posibil. Dar o fac singur, fără să cer ajutorul nimănui. Şi fără arme sau petarde: doar în marginile cuvântului. La care, au drept, nu‑i aşa, şi cei pe care voi îi numiţi nebuni. Sau rătăciţi cu mintea. Cei care nu se prind în jocul vostru, cam obositor, trebuie să recunoaşteţi.
A, vasăzică eşti nici mai mult, nici mai puţin decât un anarhist?
Dacă vreţi dumneavoastră aşa, să fie cum spuneţi. Fie anarhist, numai că un anarhist în interiorul unui castel construit de mine, singur, un castel de sticlă, aproape invizibil. Un castel, o fortăreaţă, o redută de care numai eu am nevoie. Ha, ha, cum îşi fac copiii castele semeţe de nisip pe malul mărilor sau oceanelor. Iată, v‑am dat şi un comod prilej să mă ironizaţi, sunt un fals copil sau unul îmbătrânit sau, pur şi simplu, un puber care nu se poate despărţi de lumea sa. Care întârzie să păşească în lumea voastră. Dacă aveam talent, mă făceam poet sau navigator; aşa, rămân un… anarhist. Ce mai!

2

Mărunta rotiţă umană ce eram se mişca în vastul univers a trei oameni: Fredy Şandor, „licheaua”, cum îl categoriseau cei doi colegi ai săi de birou, Traian Vecan, şeful comercial, nevrotic şi aspru, veşnic neliniştit de spaime mărturisite sau nu şi Frederic Lipcsei, „seniorul”, şeful biroului care se ocupa de treburi administrative „mai înalte”, din câte am reuşit să deduc, şi era totodată secretarul de partid. Funcţie aproape fioroasă în acele vremuri în care pivniţele gemeau de capete luminate şi total zăpăcite de istorie. Eu eram a patra roată la căruţă şi eram atât de nou şi de infim, încât mă bucuram încă de libertatea nefiinţelor. Pentru a sublinia mai ferm importanţa mea derizorie, dl Şandor m‑a pus să copiez, pur şi simplu, un vechi ştat de salarii şi când, uneori, din cauza plictiselii sau a căldurii maxime a lunii August, eu mai aţipeam pe tăblia îngustului birou care‑mi fusese alocat, mă trezea izbind cu palma în lemn şi râzând în hohote de mutra mea, atât de uimită încât păream speriat ca un viţeluş. Apoi, cei trei m‑au uitat şi eu, robotizat, am continuat să copiez ştate vechi de salarii zile în şir. Nu se găsea, probabil, o sarcină potrivită lipsei mele totale de profesionalism, de pricepere în treburile birocraţiei, lucru explicabil prin faptul că fusesem angajat, acceptat deci, în acea instituţie la pila contabilului şef, dl.Tempfli, fost preot catolic, care trecea marţial, elegant, din birou în birou, lăsând să i se admire costumele tăiate dintr‑o excelentă stofă englezească, vestele închise până la gât şi mâinile albe, fine, binişor transparente, de prelat roman.
Adeseori, cu maxilarul în pumn, nostalgic după nimic, visam – în plină zi, într‑un birou încărcat de hârtii, paşi, voci şi telefoane ce pârâiau cu o anume regularitate. De la acele prime zile, probabil, mi s‑a tras porecla de visătorul, cu notaţia cea mai abjectă; adică… om de nimic, un fel de fătălău, mai mult gelatină decât bărbat şi mai mult femeie indecisă, care nu are curajul să‑şi poarte fustele. Pe acest suport, care era şi a devenit această poreclă, apoi, ideile, ca să zic aşa, ca şi numeroasele teorii pe care le expectoram aproape, obosindu‑i pe toţi cu verbiozitatea mea inflamată, s‑au potrivit binişor. În sensul că aproape orice afirmam sau emiteam nu stârnea prea mare uimire. Şi nici consternare, cum uneori ar fi fost cazul.
De exemplu, la nici o lună de la aşa‑zisa angajare, deoarece încă nu făceam nimic precis, de la şapte la patru după-amiaza (cu o oră pentru pauza de prânz, moment în care deveneam, în sfârşit, activ, deoarece mergeam la masă, la cantină, cel mai des, purtându‑i servieta, cum se zice, şefului cel mare, dlui sau, mai exact, tovarăşului Lipcsei) i‑am uimit pe cei trei salariaţi, elogiind comunismul. Nu‑mi ceruse nimeni acest lucru şi nici nu eram membru al vreunei organizaţii politice a vremii. UTM sau UTC, nu contează, cu care, oricum, vârsta mea s‑ar fi potrivit şi unde fuseseră cazaţi, ca să nu zic înghesuiţi, turmele de tineri de prin şcoli şi fabrici. Cum ne aflam în plin stalinism, deci, comunism luptător, necruţător, după marele model sovietic, elogiul meu nu ar fi părut în nici un fel deplasat, dacă nu ar fi fost făcut cu o prea mare dezinvoltură. Aproape entuziasm, ceea ce, în secret, i‑a mirat pe cei trei colegi ai mei de birou. Lipcsei şi Vecan erau membri de partid, Lipcsei chiar secretar, dar ei credeau la modul aproape impersonal, deoarece aşa se cădea. Să fii pe linie! Iar vioiul şi inteligentul Şandor, care după câteva luni a fost dat afară, eu urmând să‑i preiau locul şi vagile atribuţii, Şandor el însuşi se pare că avea, cum se spune, o pată la dosar, fusese legionar sau frate de legionar sau… avea o rudă în puşcărie sau vreunul fugit în Vest cu nume de rezonanţă, mai ştiu eu ce avea, în orice caz, ditirambii mei la adresa „farului umanităţii” care era tov. Stalin, l‑au umplut de nelinişte. Până acolo încât şi‑a uitat şi atitudinea vag dispreţuitoare la adresa neofitului, în toate privinţele, la gângania umană, vag amuzantă, ce i se oferise ca subaltern absolut. Nebănuind că, după noua şi aspra modă a vremii, gângania, visătorul ridicol, vorbăreţul confuz şi aprins urma să‑i ia locul. Şi, probabil, când după nici şase luni se va vedea pus pe liber, amuzat şi năuc în faţa marii porţi de stejar a instituţiei, va fi înţeles că dacă un terchea‑berchea ca subsemnatul a fost pus să‑i ia locul în instituţie, tot ce însemnase el câţiva ani la rând se reducea la zero. Prin faptul că eu puteam să‑l înlocuiesc de pe o zi pe alta, ghilotina realei sale lipse de valoare a căzut fără cruţare. Dar, noroc cu firea sa de „lichea”, de je m’enfişist, de Donjuan al zilei de ieri, cum îi strigase odată doamna Roşu, înţepând cu tocurile ei la fel de roşii parchetul vechi şi lustruit al fostului conac al unui grof maghiar, unde ne aveam sediul, ca şi altele. Deoarece, la nici câţiva paşi după ce s‑a văzut depus pe trotuar, cum i‑a aruncat, placid, din urmă, dl. Vecan, firea sa dezordonată şi laxă l‑a ajutat să‑şi recapete, dacă nu încrederea în sine, în viaţă oricum. Căci, cu flerul său imbatabil, Şandor a simţit că pentru inşi subţiri, inventivi, de teapa lui, viaţa, viaţa socială va fi întotdeauna înţelegătoare. Şi încăpătoare. Nu, marile disperări nu erau făcute pentru indivizi a căror filosofie se reazemă în primul rând pe ironie. Nu, în nici un caz.
Eram cumva deplasat, fără discuţie, elogiind noul regim şi, mai ales, în afara unei structuri organizatorice, cum se spunea, adică în afara şedinţelor politice. În acest sens cred că m‑a înţeles şi dl Lipcsei, ca şi dl Tempfli, care fusese probabil informat de vacarmul stârnit cu teoriile mele, deoarece mi‑au propus să particip în calitate de invitat la şedinţele UTM care se ţineau la centrală. Şi, se pare, duceau lipsă de vorbitori, şi unde entuziasmul meu s‑ar fi potrivit mai bine, confundându‑se, ca şi al altora, cu firescul carierism. Dar eu, în spaima mea de a nu fi confundat cu masele, cu mulţimea, am refuzat, declarând, că încă nu sunt pregătit ideologic. Şi am cerut broşuri, pentru a părea convingător. Ceea ce atrăgea, mai ales, atenţia asupra mea era, se pare, felul în care trădam faptul că aveam lecturi. Că citisem cărţi, multe cărţi, amestecate, multe dintre ele adevărate gunoaie tipărite, dar oricum rămăseseră ca un stigmat, o frazeologie exagerat de pitorească şi unele epitete, adjective sau termeni pe care nu le găseai în ziarele vremii. Asupra acestor aspecte mi‑a atras atenţia binevoitor, ceva mai târziu, tovarăşul Lipcsei, de ele trebuie să mă debarasez în primul rând. S‑ar fi interpretat că fac caz de orgoliu, nepotrivit cu spiritul clasei muncitoare, care, se ştie, munceşte pe brânci, dar nu se laudă cu nimic. Şi, mai ales, nu iese în evidenţă, lăsând această sarcină pe umerii iubiţilor ei conducători. Nu atât conţinutul contează, în cazul meu, mi‑a explicat dânsul, ci forma. Foarte bine dacă vreau să laud Uniunea Sovietică, chiar şi pe tovarăşul Stalin, dacă vreau neapărat, dar trebuie s‑o fac în termeni cât de cât moderaţi şi, mai ales, într‑un limbaj pe înţelesul tuturor.
Odată, în una din după‑amiezile târzii, calde şi pustietoare, după ce fusese tot el extrem de amabil, aproape cald, cu mine, tovarăşul Lipcsei, era cât pe ce să‑i fac o confesiune şi să‑i spun că puţin mă interesează Uniunea Sovietică şi Stalin al ei, că o fac mai ales din exerciţiu de contrazicere, deoarece totul mi se părea cusut cu aţă albă. O mascaradă pe care numai marea ei originalitate o salvează de ridicol etc., etc. M‑am abţinut însă şi bine am făcut, omul nu era în situaţia să primească astfel de efuziuni de sinceritate. Mai târziu am păţit acelaşi lucru, peste ani, când, nu ştiu cum se făcu, dar trăind, culcându‑mă, cum se zice, cu nevasta altuia, era cât pe ce să‑i fac, la o mică beţie, acestuia, soţului adică, o confesiune completă. M‑a oprit atunci doar privirea mirată, aproape speriată a încornoratului, care, înţelept sau voind să‑şi păstreze liniştea, a schimbat iute vorba şi‑apoi a plecat aproape în fugă, deşi gustase cu plăcere din ţuica oferită de mine, adusă de acasă. Oamenii se feresc de inşii prea limbuţi şi bine fac, noi, vorbăreţii, ca să zic aşa, ca şi cei care sunt numiţi nebuni, putem foarte bine să ne adresăm pereţilor abia văruiţi sau arborilor sau zveltelor balcoane, singuratice şi părăsite, dacă vrem neapărat să facem confesiuni. Un adult este, în primul rând, un om decent, iar decent nu poţi fi şi nici rămâne dacă aluneci prea uşor pe panta a tot felul de sincerităţi. Una e ce învăţăm la şcoală, de la unii profesori plictisiţi, una e ce ne îndeamnă părinţii în unele momente când se simt cu conştiinţa încărcată că ne dedică prea puţin din timpul lor, altfel rezervat pokerului sau jocului de rummy, şi alta e uzanţa în societate. Şi, după cum se vede, nici stalinismul nu a adus ceva nou, sinceritatea e una, şi credinţa cu totul altceva. Chiar şi credinţa într‑un sistem, un sistem care face eforturi teribile, binişor barbare, de a‑i înlocui pe vechii zei.