Stradivarius

Stradivarius de Mihail Gălăţanu

VIOARA/(STRADIVARIOUS)

Aţi făcut vreodată dragoste cu o vioară? Sau cu un instrument muzical? Ei bine, poate fi oarecare. Am ales vioara doar pentru că îmi place foarte mult. Dar ar putea fi, la fel de bine, ar putea fi chitara. Sigur, alţii ar putea avea oarece obiecţii: să spunem că unii ar întreba: de ce să nu spunem „să facem sex cu o vioară”? OK, se pot crea infinite precauţiuni. La urma urmei, nu vorbim de un lucru însufleţit, ar pretinde unii. E vorba doar de o biată vioară. De o nenorocită de vioară, nene. Ce vrei să zici? Că, dragă doamne, chestia asta ar fi însufleţită? Ei, aş! E o prostie. O stupizenie absolută. Cum să faci dragoste cu un obiect?
Aduceţi degrabă obiectul şi puneţi-l în faţa voastră şi a noastră. Aşa.
E o chitară?
O vioară?
Un contrabas?
Cam tot chestia aia e, diferă doar lungimea corzilor, dimensiunea cheilor, a grifului etc. Nu e aceeaşi cantitate de lemn. OK, man!
Pot fi de acord cu toate astea.
Pot fi de acord că e vorba de un sunet diferit.
De diferite tipuri de lacuri.
De rezonanţe diferite, deoarece sunetul e captat, cetluit, ca şi vinul, în incinte diferite. Era să zic în recipiente diferite.Şi, totuşi, n-aş fi avut dreptate? Ce e sunetul? Un efluviu. Ca sperma, sudoarea, iubirea. Ca toate secreţiile noastre. Secrete. Că, altfel, de ce le spune SECREŢII? Pentru că sînt secrete, nu? Sînt secretele corpului nostru. O, da, secreţiile sunt secretele, adevăratele secrete ale corpului nostru. Mici mizerabilităţi. Permise. Unanim acceptate.
Mă gândesc la o sticlă de vin – şi cu vin înăuntru.
Corpul nostrum secret.
Şi vinul e sângele.
Reciepientul mântuirii noastre.
SECREŢII MINUNATE, CARE NE FAC FERICIŢI!
Da. Mărturisesc. Sînt un obsedat.
Visez, întotdeauna, că fac dragoste cu un instrument muzical.
Cred că asta e mania mea.
Obsesia mea.
Nu contează ce instrument e.
Nu contează atât de mult instrumentul.
Contează, mai degrabă, sunetele.
Înalte, invoalte, terifiante.
Ce e muzica?
Chestia aia care ne încântă urechile într-un mod plăcut?
Fals.
Definiţie pentru comozi.
Armonie pură. Asta e muzica. Mai degrabă. Armonie pură.
Muzica e excitaţie.
Excitaţie pură. Căci oare ce altceva ar putea să te excite în acelaşi grad?
Poate că vă gândiţi la un alt instrument decât mine.
Flaut. Să faci dragoste cu un flaut. Almudena Grandes, prozatoare spaniolă, are un personaj, Susana, în LAS EDADES DE LULU, o puştoaică tandră, care face dragoste cu un flaut.
Nu ni se spune mai mult.
Din păcate, nu ni se spune mai mult.
Şi atunci, ce să facem? Haideţi să ne imaginăm. Să ne facem proiecţii. Viaţa, ah, viaţa! Ea te obligă la orice. Şi, în primul rând, te obligă să visezi. Trăieşti ca să visezi. Visarea obligatorie. Visarea. Visătoria.
Dar, poate, şi reciproca funcţionează.
Visezi ca să trăieşti.
Visează, prietene, cu ochi deschişi.
Cum alţii îşi cresc păducheria. Şi-o cultivă. Noi ne cultivăm visătoria.
Să îţi scrii o scrisoare către un descendent al tău.
Cum o scrii?
Tot cu secreţii.
Tot cu sudoare.
Cu gene.
Cu spermatozoizi.
Anunţul sămînţei tale ar suna cam aşa:
SPERMATOZOID, DISCRET, BUN ALERGĂTOR,
AJUNG ÎNTOTDEAUNA DIRECT LA ŢINTĂ. ROG SERIOZITATE
Îmi amintesc cum face dragoste cu ea însăşi şi cu flautul, de fapt, nu cu ea, ci, mai curînd, cu flautul, Susana, sora naratoarei.
Vă puteţi închipui şi dumneavoastră.
Flautul este numit flaut dulce.
Nu are legătură cu gustul, ci cu voluptatea.
Cu partea care se suflă. Sau cu cealaltă.
Capătul este plimbat, încet, aproape imperceptibil, peste labii.
Peste abis.
Abisul roz. Poate violaceu.
Lemn dulce. Minunat. Lăcuit. Uscat.
Care atinge buze. Dar alte buze. La fel de vii, de fremătătoare. La fel de pline de dorinţă. Năclăite de dorinţă. Şi ce dacă e Crăciun? E săr-bătoare. Ei şi. Pentru oamenii singuri, e întot-deauna la fel. Pentru cei care au vocaţia singu-rătăţii. Crăciunul nu schimbă nimic, deşi, neîndoios, e cea mai mare sărbătoare a creştinităţii.
Susana cânta la flaut cu efluviile păsăricii ei, evadate gata din rai.
Păsărica aceea care locuieşte paradisul.
Şi care, pentru noi, bărbaţii, e cel mai adesea paradisul.
Ce, vreţi să spuneţi, labiile nu vorbesc? Nu gînguresc? Nu şopotesc? Nu ne rostesc, nu ne suflă şoapte de dragoste? Nu ne încîntă, toată noaptea, cu susure subterane, secrete, de amor?
Dar, bine, OK, să revenim la Susana noas-tră, draga de ea, copilandră minunată.
Susana era o vestală.
Îşi trecea flautul peste părul pubian.
Şi-l introducea, uşor, în orificiu.
Ar fi putut cânta cu efluviile ei personale, cu lichidele plăcerii, cu tentaţia orgasmului, aflat la îndemână oricînd.
Susana aştepta, de fapt, Zburătorul.
Şi el venea pe aripile muzicii. Numai pe aripile muzicii. Întotdeauna şi-ntotdeauna pe aripile muzicii.