Supunerea

Nenorocirea care o lovise pe Petra Maier nici nu putea fi comparată cu deziluzia ce o suferise Neculai Crăciun. Moartea, cu totul neprevăzută, a lui Cezar Maier l‑a adus cu picioarele pe pământ cu o asemenea violenţă, încât şi în timpul înmormântării şi după aceea n‑a scos un cuvânt, nici măcar să o consoleze pe femeie, aruncând doar câte o privire şi întrebându‑se cum a putut el, un om cu atâta experienţă şi cu un simţ al realităţii cu totul ieşit din comun, să‑şi închipuie că în nenorocitul ăsta de târg, Peta, s‑ar putea afla cineva care să conteze, atâta doar, să conteze, măcar cât negru sub unghie, pentru el. Intrase ca prostul într‑un joc al amăgirilor, al închipuirii, al superstiţiilor şi aiurelilor cu care nişte nefericiţi, nişte nimeni, nu în faţa istoriei, ci pur şi simplu nişte neica‑nimeni îşi păcăleau zilele. Asta era! Crezuse că va da lovitura. Un puştiulache care bâiguia ceva despre ce urmează să se petreacă cu alţii ar fi fost o resursă de noroc şi putere extraordinară, trebuia doar să‑l pricepi. El ar fi fost în stare să‑l priceapă, cu condiţia să fi fost adevărat. Să existe. Doar că darurile acestui copil nu erau decât spaime, închipuiri. Nu le puteau lua în seamă decât cei ce se temeau, care erau bântuiţi de neîncredere şi aveau motive întemeiate să se teamă. Grancea, marele şef care‑l trimisese la Peta, se temea de ceea ce se întâmplase în trecutul său. Cezar şi Petra Maier de ceea ce urma să se petreacă în viitorul lor, care, culmea, nici măcar în poveştile care circulau despre ei nu se spunea altfel, era singurul viitor pe care nu‑l puteau vedea. Neculai Crăciun ştia că el nu aparţinea nici trecutului, nici viitorului, el era omul prezentului, omul perfect, potrivit, de neînlocuit.
La înmormântare n‑a venit aproape nimeni. De fapt dacă n‑ar fi fost el şi cei câţiva cerşetori, groparii, preotul şi crâsnicul ar fi putut spune că n‑a fost nimeni. Petra Maier era cu totul singură. Mai singură decât îşi închipuia pentru că Neculai Crăciun avea deja în buzunar biletul de tren, nu voise să cheme maşina de la Timişoara pentru că avea nevoie de o zi, două, să reflecteze şi să găsească o ieşire din buimăceala în care intrase.
De la cimitir, Neculai Crăciun s‑a dus direct la gară şi nu s‑a mai întors în Peta decât peste 25 de ani. Nu credea că va mai apuca ziua, între timp dăduse şi de urma casetelor cu valori de la Poştă, nu s‑a apropiat de ele decât prin februarie 1990. A făcut apoi un drum în Austria, a vândut ce era de vândut, a cumpărat ce era de cumpărat şi şi‑a deschis un magazin cu piese de schimb, uleiuri şi maşini la mâna a doua chiar la doi paşi de ultima benzinărie spre Stamora Moraviţa. Era pensionar, dar nu‑i păsa de pensie, doar bani de ţigări. Fuma pentru că umbla mult, ba la sârbi, ba la unguri, ba în Germania. Considera că are succes şi era convins că îl merita.
Grancea fusese rănit grav, din prostie, la sfârşitul evenimentelor şi a murit în spital, acelaşi spital pe care îl închisese din precauţie când au apărut primii morţi şi răniţi. Precauţia venise din felul lui de a fi apucător, totul îl privea şi dădea socoteală pentru toate. Or răniţii şi morţii nu erau ai lui. „Să‑i ducă la spitalul militar, că sunt ai lor” a hotărât, gândindu‑se că aşa va fi mai bine. Fusese mai rău. N‑a mai ieşit din salonul în care nu cunoştea pe nimeni însă el era cunoscut de toţi, inclusiv de sora care ducea ploştile. Nu credea însă că din cauza asta urma să şi moară, din cauză că el saluta pe toată lumea şi nimeni nu voia să‑i răspundă şi atunci îl ocoleau ori se făceau că nu‑l observă. Iar când i s‑a făcut cu adevărat rău, toată lumea a crezut că se preface, aşa, ca să atragă atenţia, ca să stârnească un pic de compasiune. Când şi‑au dat seama ce se petrece, era prea târziu şi tuturor li s‑a părut stupid ceea ce s‑a întâmplat, absolut stupid. L‑au scos din salon şi în locul lui a venit un soldat cu melenă care în mod normal trebuia internat la spitalul militar însă acesta era închis din cauza anchetei privind victimele represiunii.
După înmormântare, Petra Maier a rămas singură, cât de mult poate fi un om singur. A început să aştepte. Întâi a aşteptat rezultatul autopsiei lui Cezar. Ea n‑a fost de acord cu autopsia însă cineva a insistat, „nu se poate muri la vârsta lui Cezar în somn, aşa, pe neaşteptate, trebuia să fie ceva, se interesează şi unii de la…, mă rog, se face autopsia şi gata”.
A aşteptat rezultatul care îi comunica un lucru deja ştiut „cauza morţii – necunoscută”. Nu avea cum să afle că la cererea unei persoane care nu putea fi refuzată se prelevaseră mostre de ţesut şi sânge, mostre care au fost arhivate la „Mina Minovici” unde au stat ani întregi, neatinse. O analiză atentă costa şi mai cu seamă trebuia cerută. Petra Maier ar fi avut întâietate, dar ea se mulţumise cu singurătatea şi cu faptul că, prin minune, şi‑a găsit de lucru la ferma Gospodăriei de partid unde se creşteau nurci şi vulpi argintii. Era un miros insuportabil pentru oricine intra acolo. Pentru ea, nu. Lucra la bucătărie şi putea jura că mâncarea pentru animale era mai bună decât la Cantină. Erau animale mofturoase, bolnăvicioase şi costau o groază de bani.
Dacă ea n‑a cerut analize legale, iar Neculai Crăciun nici atât, voia să uite cât mai repede cu putinţă de rătăcirea lui omenească „auzi, dom’le, să te iei după gura târgului în munca de informaţii, mi‑am pierdut minţile, nu alta, m‑a deocheat nebuna aia”, mai zicea din când în când, atunci când era singur şi beat, atunci numai întâmplarea a făcut ca un doctorand să citească dosarul mostrelor şi să se apuce de treabă.
Rezultatul a fost considerat o probă tipică de amatorism în cercetare şi nici măcar n‑a fost folosit în teza care avea ca subiect ceva legat de limfogranulomatoză şi anemia pernicioasă. Rezultatul la care ajunsese tânărul doctorand era scandalos – băiatul ori murise de foame ori de o boală rarisimă, prezentă la un grup etnic siberian, maladia Derrick‑Wouterman, în formă neagresivă, moştenită genetic. Simptomul caracteristic era acela că până la maturitatea sexuală copiii şi puberii îşi pot pierde cunoştinţa, altfel spus, leşină din cauza unei dificultăţi de agregare a oxigenului în hemoglobină. Fenomenul se petrece identic la subnutriţi, în restul lumii. Era evident că doctorandul greşise undeva, ori alterase probele pentru că deşi Cezar era o slăbătură nu putea fi considerat subnutrit, iar altfel, ce să caute neamul ăla siberian la Peta?
Toate acestea Petra Maier nu le‑a aflat, nu avea de unde să le afle. Neculai Crăciun putea să le afle, dar aproape că uitase cu totul şi de Cezar şi de Petra Maier. Singurul lucru care‑i rămăsese în minte din acel episod provincial era faptul că Teodor Grancea a tăcut vreo cinci minute când el a terminat raportul, încheind cu o frază la care s‑a gândit mult înainte. „Nu mai e nimeni în afară de Petra Maier în Peta care să mai ştie ce s‑a petrecut acolo după război, iar tot ce ştia ea, ştiu şi eu”.
A tăcut cinci minute lungi apoi a zis „deci, tot ce ştie ea ştii şi tu, iar ce ştiţi voi amândoi ştiu şi eu. Asta‑i!”. A ieşit din biroul lui Grancea fiind sigur că niciodată nu va fi avansat cât va fi Grancea în acel birou, dar nici nu va fi pus pe liber, ca atâţia alţii. Nu avea altceva de făcut decât să aştepte. Şi a aşteptat, la fel ca Petra Maier. Numai că spre deosebire de ea, el n‑a ieşit pe stradă, în nici una din acele zile. După 25 de ani de la înmormântarea lui Cezar, Petra Maier a ieşit în stradă, nu i‑a fost frică, s‑a dus anume la Timişoara pentru asta. Atâta doar că a fost un moment când a simţit că tot sângele îi coboară din cap în picioare şi nu mai poate scoate un sunet, nu se mai poate mişca, era ca un cadavru care respira. A fost momentul în care luată de val s‑a trezit în clădirea Operei, toţi vorbeau, toţi se agitau, nimeni nu era în stare de nimic, dar toţi ştiau că au dreptate şi că se va întâmpla un lucru extraordinar – vor rămâne în viaţă cu toate că orice minte lucidă le putea spune că va fi invers, deja tancurile plecaseră din Cluj către Timişoara, vor fi făcuţi zob. Era un moment în care doar încrederea şi credinţa reuşeau să răzbată.
În acel moment a auzit o voce care i s‑a părut cunoscută, n‑o mai auzise de zeci de ani, era vocea care o trimisese de‑a dreptul în Dal’stroi, în taiga, o voce sigură pe sine, cu toate că era mai hârâită, mai lipsită de inflexiuni. Dar era aceeaşi voce metalică marcată de accentul didactic şi moale, dintotdeauna. „Dar asta ce caută, ce caută aici? Toată viaţa n‑a făcut decât să‑i slujească, ba la Garnizoana sovietică, ba la sindicate, ba la partid… o ştiu eu, e de‑a lor, nu‑i de‑a noastră. Vigilenţă domnilor, vigilenţă, să nu ne lăsăm infiltraţi, aţi auzit, tancuri, helicoptere, terorişti, să fim uniţi şi vigilenţi.”
N‑a îndrăznit să întoarcă privirea, ştia că era el, Pantelei Marcencu. Era la mare preţ, făcuse şi puşcărie în vremea lui Dej, nu mult, dar atât cât trebuia ca acum să fie ascultat cu sfinţenie.
N‑a aşteptat să‑i spună cineva să plece. A plecat singură, strecurându‑se pe lângă zidul Operei, piaţa era plină, lumea aştepta primul discurs liber într‑un oraş care dacă nu era încă, urma să fie şi el liber.
Petra Maier a ajuns cu bine în Peta unde toată lumea se uita la televizor. Era atât de cald încât s‑a aşezat pe o bancă, în grădina publică desfrunzită, aşteptând ca de la Primărie sau de la Partid să vină cineva şi să anunţe ce urmează să fie de făcut. N‑a venit nimeni. De la toate geamurile se auzeau aparatele de radio şi televizoarele date la maximum. Dacă nu participau direct, oamenii simţeau nevoia să fie cuprinşi, să li se umple urechile, să vadă şi să‑şi închipuie.
A rămas în grădina publică până dimineaţa şi în cursul nopţii i s‑a părut că aude şi vocea lui Marcencu, probabil dădea o declaraţie la televizor. „Câţi ani să aibă?” s‑a întrebat Petra Maier. N‑avea importanţă: „Îl vor înmormânta cu fanfară”.
Peste două săptămâni ferma a fost cumpărată, iar Petra Maier a fost scoasă la pensie. Avea şi vârsta. Când vulpile şi nurcile au început să moară pe capete, cineva a emis părerea că s‑ar putea să fie din cauza hranei, nimeni nu ştia ce şi cât să le dea de mâncare la lighioanele care aproape că turbaseră, se sfâşiau între ele. Au căutat ce au căutat în hârtii şi până la urmă cineva, poate aceeaşi persoană, şi‑a adus aminte de Petra Maier, bucătăreasa de la Cantina partidului, de la Casa de oaspeţi şi de la fermă. Au căutat‑o în toată Peta. Nici urmă. Culmea era că n‑au găsit pe nimeni care să‑şi aducă măcar aminte de ea. De la Casa de pensii li s‑a răspuns oficial că nu şi‑a ridicat nici un leu din suma cuvenită, iar între timp leii s‑au cam dus de‑a dura. Singurul semn că Petra Maier a existat era faptul că uneori cineva mormăia „cine, mama lui Cezar?”. Iar cei de la fermă, nou‑veniţi în Peta, întrebau „dar cine‑i Cezar ăsta?”. Omul ridica din umeri, „ei, cine, copilul ei, din flori cum ar veni. Dar avea un dar. Păcat că a murit, putea să facă bine la toată lumea. Lui nu, dar la toată lumea da. Cum s‑ar zice, putea să mântuiască pe oricine, pe toţi. Se spune că aflase regulile, cum poţi să salvezi lumea. Dar chiar merită?”. Cu toate că erau oameni diferiţi, toţi spuneau aceleaşi cuvinte. Acest lucru făcea pe oricine să se îndoiască profund de darul acelui băiat, de multă vreme dus întru cei drepţi, ba chiar şi de banala lui existenţă. În câteva luni ferma a dat faliment şi în locul ei s‑a deschis un depozit de piese auto şi maşini de mâna a doua, o filială a unei mari firme din Timişoara.
Era singura dovadă că băiatul Petrei Maier ştia ce spune când vorbea de viitorul altora. Era o dovadă despre care proprietarul firmei n‑avea nici chef şi nici interes să vorbească.
Tot ce se întâmplase până atunci fusese previzibil. Tot ce urma, nu mai putea fi prevăzut. La început n‑au fost decât nişte cuvinte, despre care cei mai mulţi dintre oameni credeau că sunt simple zvonuri, iar dacă nu erau aşa, oricum n‑aveau nici o putere. Se înşelaseră şi stă în firea oamenilor să se înşele.

I

Zvonul că totuşi mai există o cale de scăpare înnebunise lagărul. În 10 august 1945, 3762 de femei între 18 şi 45 de ani nu aveau altceva în cap decât să verifice dacă este adevărat ceea ce se spunea; şi anume că gravidele, cele ce pot dovedi că sunt gravide, vor fi eliberate şi trimise acasă. Cheltuielile drumului vor fi suportate de persoanele în cauză, dar cine se mai gândea să obiecteze la asta. Acest amănunt dădea zvonului o aură de credibilitate, nu cine ştie ce, dar atât cât trebuia să le scoată din minţi pe deţinutele unităţii 27, Dal’stroi, Direcţia Generală a Lagărelor, GULAG.
Unde se afla propriu‑zis lagărul, nici una dintre deţinute nu ştia cu precizie. După două săptămâni de mers cu trenul, mereu către răsărit, cu halte scurte în care primeau apă şi fiertură la marmită – pe care o împărţeau cu grijă, gest supravegheat de ochi flămânzi – cu bucăţi de sfeclă nefiartă, coji de cartofi şi pătlăgele murate, sărate până peste poate, setea chinuitoare şi ţăcănitul roţilor le dusese la o stare de halucinaţie colectivă. Ajunse în lagăr după acest drum, muriseră cam un sfert din cauza epuizării ori a dorinţei de a muri, se încolonau în tăcere, munceau în tăcere, mâncau în tăcere şi tot aşa, pe neştiute una sau alta se retrăgea în colţul cel mai întunecat al barăcii ca să moară. Le găseau a doua zi doar pentru că nu se mai prezentau la apel, se făcea numărătoarea de două ori, spre a se evita greşeala, apoi patru din fiecare baracă, în fiecare zi altele, era un fel de a schimba monotonia, „echipa sanitară”, sau „sanitarka” intrau în baracă şi scoteau în dreptul flancului stâng, cadavrele. Numărătoarea începea din nou şi când se ajungea la ultima din şir – o unguroaică roşcată şi pistruiată de ai fi putut crede că e evreică, dar nu era, asta era şi cauza pentru care ajunsese la Dal’stroi 27, la trei sute de kilometri de mlaştina Tiumenului mai la sud şi mai spre răsărit – şi aceasta striga în ruseşte, stâlcit, noul număr al efectivului, cea mai tânără dintre „sanitarke” continua numărătoarea arătând cu degetul fiecare dintre cadavre.
Aşa începea fiecare zi. Iar cu fiecare zi care trecea, numărul era tot mai mic şi la ora apelului era din ce în ce mai întuneric. Petra Maier din baraca numărul şase considera că avusese noroc. Ea a fost aceea care, făcând parte din echipa de „sanitarke” cu o zi în urmă, aflase de la tiotia Saşa – o basarabeancă mobilizată încă din ’40 ca felceriţă în Armata Roşie, ajunsă nu se ştie de ce în lagăr, e drept, ca şefă a sanitpunktului, care nu avea altceva de făcut decât să constate decesele şi să completeze hârtiile necesare de scoatere a persoanelor din subzistenţa lagărului – în cele câteva secunde cât au fost faţă în faţă i‑a murmurat că „femeile însărcinate” pleacă. „Nu‑s bune la lucru, îi faci control”. Tiotia Saşa vorbea româneşte şi nu ştia dacă a fost înţeleasă de cineva din cele patru sanitare. Nici nu ştia dacă a fost înţeleasă, nici nu ştia de ce o făcuse. Diferenţa dintre ea şi restul deţinutelor era minimă, dar hotărâtoare. Ştia că ea nu va fi culeasă niciodată dintr‑o baracă de o asemenea echipă. În rest, totul era la fel. Nu ieşea cu deţinutele încolonate, la pădure, să taie cu beschia trunchiurile doborâte de nu se ştie cine. Toate ştiau că fuseseră tăiate de bărbaţi, deţinuţi şi ei, dar distanţa dintre cei ce doborâseră copacii şi cele ce îi secţionau se măsura în zeci de kilometri sau zile de mers. Femeile veneau pe urmele deţinuţilor şi singurul semn că ei existau era faptul că uneori pe trunchiuri găseau nume scrijelite în scoarţă ori cuvinte porcoase. Mângâiau cu vârful degetelor literele săpate în grabă în coaja aspră, acoperită de muşchi, uneori abia se ghiceau şi nu‑şi dădeau seama dacă e un bine sau un rău ceea ce li se întâmpla, simţeau doar că le străbate o undă de căldură, că ochii lor se umezeau şi era secretul unei zile întregi pentru cea care găsea o astfel de urmă bărbătească. Apoi, seara, înainte de a adormi, norocoasa zilei se hotăra să împărtăşească barăcii descoperirea. Aproape în fiecare zi măcar una dintre ele socotea că avea ceva de zis. Petra Maier nu găsise niciodată o urmă a tăietorilor de arbori, nici un cuvânt, nici un nume, nici o scrijelitură. Şi fusese foarte atentă în fiecare zi cu fiecare copac. Desigur, nu era dat oricui să găsească o astfel de urmă. Tăierea unui arbore „pe picior” are regulile sale, puteai să‑ţi scrii numele sau să zgârii vreun cuvânt porcos doar în puţinele momente când se făcea în trunchi crestătura opusă tăieturii principale. Acolo, în crăpătura mică se introduceau pene, bucăţi de creangă pentru contrabalans şi în acele câteva clipe de moşmondeală puteai să zgârii câteva litere. Unii, mai iuţi de mână, după spusele norocoaselor, îşi treceau şi data naşterii ori locul, aşa se întâmplase de câteva ori ca în baracă să se audă strigăte bucuros‑disperate, cineva îşi recunoscuse în numele şi data scrisă soţul sau fratele, sau tatăl ori logodnicul.
Petra Maier nu găsise niciodată o astfel de inscripţie şi credea că asta se datorează faptului că foarte rar ajungea să taie la baza copacilor, acolo unde trunchiul e mai gros. De obicei o puneau la retezatul crengilor ori la părţile superioare. S‑ar fi părut că e mai uşor, dar nu era, capătul trunchiului era întotdeauna pe loc bătut, uscat, curăţat. Vârful şi crengile se găseau în mlaştina care răzbătea, mirosind greu, la orice denivelare ori în hăţişuri ghimpoase care năpădiseră locurile mai uscate ale taigalei nesfârşite. Nu găsise niciodată nici o zgârietură care să aibă vreun înţeles şi destul de repede intrase la bănuieli – ceva nu era în regulă. Cele care găseau astfel de inscripţii erau întotdeauna aceleaşi, nişte şvăboaice din Ungaria, toate din aceleaşi părţi, câteva sate dinspre graniţa austriacă, se cunoşteau bine şi Petrei i se părea a fi chiar înţelese între ele spre a‑şi da curaj ori iluzia unei veşti bune. Nu putea jura, dar descoperirile şi strigătele veneau fără excepţie din paturile dinspre uşă ale barăcii, exact de acolo de unde se auzeau din când în când frânturi din cântece bisericeşti în nemţeşte.
Nu putea spune că nu‑i făceau bine strigătele acelea ori cântecele care începeau întotdeauna imediat după stingere şi durau cel mult zece minute, nu ştia dacă sunt de înmormântare ori din acelea de la slujba de duminică, oricum aveau un fior înălţător în ele, chiar dacă nu pricepea o boabă, se descurca în graiul vorbit în părţile ei de şvabii maghiarizaţi, familia se refugiase din Carei în Banat, la Peta, la un văr al mamei care avea o prăvălie, la cedarea Ardealului de Nord, iar şvăboaicele astea de lângă Györ parcă vorbeau cu totul altă limbă. Sau poate ea deprinsese o cu totul altă limbă pe uliţă, de la copii nemţilor din partea Sătmarului.
O chinuise mult dorinţa să găsească şi ea măcar o dată un nume, un cuvânt, porcos să fie, n‑avea nici o importanţă, important era să‑l fi găsit scris de mână omenească şi asta să dovedească, să aducă aminte că totuşi în afară de deţinute şi gardieni mai existau şi alţi oameni pe lume. Poate şi din cauză că nu găsise niciodată nimic începuse să se îndoiască de adevărul acestor descoperiri. Începuse să se îndoiască şi să fie convinsă că nemţoaicele alea afurisite meritaseră să fie deportate – prea se ţineau între ele, prea puţin le păsa de restul barăcii, niciodată altcineva decât o şvăboaică din Györ nu şi‑a găsit o cunoştinţă, logodnicul, un frate ori tatăl, deci n‑a putut să aibă o clipă de bucurie, de speranţă, de încredere că nu a rămas singură pe lume. Faptul că şi aici, în Lagărul Dal’stroi 27, nemţoaicele reuşiseră, reuşiseră să‑şi organizeze nenorocirea, te putea face să le urăşti. Petra Maier nu le ura, dar începuse să creadă că‑şi meritau soarta. Ele şi‑o meritau, dar ea nu. Era o nedreptate strigătoare la cer că se găsea acolo pentru că acolo trebuiau să se găsească nemţoaice, şvăboaice, săsoaice, zipzere, poate şi ceva unguroaice, oricum nu ea Petra Maier care era româncă.
Ajunsese în lagăr pentru că întârziase să‑şi ridice actul de identitate. Pe subcomisarul Telescu, şeful circumscripţiei de poliţie Peta îl cunoştea bine, era unul dintre clienţii statornici ai crâşmei care era lipită de băcănia pe care o ţinea vărul mamei, Niculae Scurtu. De fapt şi crâşma era mai toată proprietatea lui Niculae, în afară de o parte în care îşi băgase toţi banii familia Maier când s‑a refugiat de la Carei. Odată cu ei mai veniseră de la Carei doi doctori, un funcţionar de la impozite, un avocat şi profesorul de fizică al Petrei, profesor care şi‑a găsit imediat post la liceul din Peta, cât şi posibilitatea de a o persecuta în continuare, ameninţând‑o că n‑o să o lase să se prezinte la bacalaureat dacă „nu‑şi pune mintea la contribuţie şi pricepe în sfârşit ce‑i aia lucru mecanic”. Din cauza profesorului de fizică, domnul Silviu Moldovan, a neglijat să treacă pe la poliţie unde domnul Telescu o aştepta să‑i dea actele de identitate, după cum o atenţionase, mai în glumă, mai în serios, pe când îşi sorbea şpriţul aburit la masa plină de muşte şi pete din faţa stabilimentului. Era felul său de a recompensa amabilitatea unchiului Niculae care i‑ar fi oferit gratuit oricâte şpriţuri ar fi voit să bea. Domnul subcomisar Telescu ar fi băut destule, nu ca să‑i facă pagubă, ci pentru că îi plăceau, dar cum era gras şi în vara aceea se lăsase seceta, una‑două transpira. Şi nu se cădea să umble pe stradă cu vestonul umed de sudoare la subsuori şi pe piept. Aşa că, mai mult se odihnea decât bea şi mai în fiecare zi îi spunea „Domnişoară Petra, să treci matale pe la mine să fii în regulă cu starea civilă că, he, he, matale eşti majoră de‑acuma, he, he…”.
Cum avusese de furcă din greu cu fizica lui Moldovan neglijase, mai bine spus nici nu băgase în seamă spusele subcomisarului. Dar cu două săptămâni înainte de examen a văzut la avizierul liceului – un panou din scândură galbenă, o fostă panoplie adusă din castelul contelui von Kollwitz, o clădire de acum părăsită cu totul, jefuită şi încercată chiar de un incendiu – anunţul că toţi elevii majori trebuie să se prezinte la comisie cu actul de identitate eliberat de Poliţie. Ceilalţi cu certificatul de botez. Nu era scăpare. După ce‑şi încărcase mintea cu fizica lui Moldovan asta i‑ar mai fi trebuit, să aibă încurcături cu actele şi să nu se poată prezenta la comisie. Aşa că, a doua zi după ce a văzut anunţul, s‑a dus drept la Poliţie. Mai erau exact 13 zile până la examenul de bacalaureat.
Poliţia din Peta se găsea într‑o casă şvăbească, părăsită de proprietari îndată după luptele de la sfârşitul lui august din anul trecut, când germanii împreună cu câteva unităţi călare ungureşti încercaseră o ofensivă către Timişoara. Atunci clădirea veche a Poliţiei a fost distrusă cu lovituri de tun, trase de pe un tanc oprit exact în via contelui Kollwitz. Ea n‑a văzut cum a ars Poliţia şi arhiva adusă aici din mai multe localităţi din nordul Ardealului pentru că a stat o săptămână întreagă ascunsă într‑o pivniţă, în spatele unui zid fals. Era acolo împreună cu alte fete de liceu care erau la fel de înspăimântate ca părinţii lor de eventualitatea unei întâlniri cu soldăţimea aflată în mişcare. Auziseră, doar auziseră, nimeni nu traversase nici un fel de experienţă de front, că soldaţii care se află în acţiune de război, adică atunci când se omoară între ei, devin nişte animale. Şi au şi pofte animalice. În săptămâna pe care au petrecut‑o în spatele peretelui fals, fetele de liceu au făcut tot felul de presupuneri, dar în afară de câţiva şoareci nimeni altcineva nu le‑a speriat. Când au ieşit, aproape că le‑a părut rău de vremea pierdută. Dar zidurile înnegrite, acoperişul spart, geamurile ca nişte ochi întunecaţi, prevestitori de rău, au reuşit să le dea cât de cât dimensiunea reală a pericolului prin care trecuseră. De fapt soldaţii nici n‑au intrat în Peta. S‑au mulţumit cu bombardarea Poliţiei pentru că acolo se vedea atârnând steagul românesc regulamentar. Apoi au luat alt drum unde cei mai mulţi şi‑au găsit moartea, ori au căzut prizonieri. Dar asta n‑a însemnat că pentru locuitorii Petei săptămâna cât au fost în apropiere unităţile germane şi ungureşti n‑a fost o lungă perioadă de spaimă. Această spaimă s‑a văzut în toată deplinătatea ei mai târziu, la aproape un an de la întâmplările militare, la câteva săptămâni de la sfârşitul războiului, care la Peta a însemnat spargerea cramei cu vinuri şi şampanie de la castelul lui Kollwitz, în definitiv un ofiţer superior, un general, al unei armate învinse, puţin spus, făcută zob, strivită pentru totdeauna, s‑a văzut atunci, când cu două săptămâni înainte de bacalaureat, Petra Maier a fost oprită la Poliţie şi împreună cu alte persoane, pe care nu le cunoştea, a fost suită întâi în camion şi apoi într‑un tren de marfă. Un tren care a mers aproape fără opriri, în afara celor necesare schimbării locomotivei şi scoaterii morţilor din vagoane, vreme în care se introducea prin acelaşi oblon marmita cu apă ori cea cu zeamă îngheţată în care puteai găsi cu un pic de noroc chiar şi câte un nap întreg.