Se făcuse aproape ora douăsprezece şi aşteptam atentă prima bătaie a ceasului care îngropa definitiv anul cel vechi. Televizorul, cu sonorul redus, făcea ape de lumini în camera alăturată, cufundată altfel în întuneric.
M-am ridicat de la masa din bucătărie, am păşit în camera cu televizorul şi am apăsat butonul telecomenzii pentru a auzi mai bine glasul celui care număra împreună cu mulţimea: 5-4-3-2-1-0. O jerbă de lumini izbucni pe ecran, semăna cu un fulger globular şi vocea preşedintelui, ca şi toată făptura lui, se topi în ceaţa albă, aproape păstoasă.
Am stins televizorul. Liniştea părea casabilă în semiîntunericul camerei.
Am auzit clar un foşnet, căderea a ceva foarte uşor, lipsit de greutate, şi, fără să văd, am ştiut că a căzut o petală a florii de Crăciun. Faptul că am verificat asta, că am văzut pata ei întunecată pe tăblia închisă la culoare a comodei a contat doar ca un gest mecanic, nici măcar constatativ. Ştiam doar, cu acea parte fragilizată din mine, moale şi permeabilă ca o aripă de insectă ce şi-a pierdut vitalitatea, că asta se întâmpla. Păream programată să aud toate foşnetele dureroase ale lumii, în care, pe moment, eu eram sunetul cel mai tânguitor.
Nici măcar nu era ciudat să mă percep doar ca pe un sunet, unul grav, răguşit şi tremurat, scos de un arcuş imens alunecând haotic peste cutia spartă ce devenisem.
Puteam vedea ardoarea mâinii ce mă învârtea, simplă şi neînsemnată însăilare de coaste, lăsând la vedere imense spaţii libere, şi, apoi alungirea celei care însufleţea arcuşul cu o pricepere rece, indiferentă, dar nu mai puţin deconcertantă pentru mine. Isca un fel de muzică sfâşietoare, nearticulată, semănând mai mult cu un bocet prelungit, monoton, monocord.
Dar oare nu toţi avem, nu toţi purtăm în noi, în funcţie de starea sufletească, sunetul profund particularizator, definindu-ne, adunându-ne în simple note pe un portativ uriaş? Cum se coagulează în intimitatea cea mai profundă a trupului şi a spiritului toată sarabanda de zgomote mari şi mărunte din care e alcătuită marea tăcere interioară? Fiecare sentiment, fiecare trăire se compune conform unui diapazon nevăzut, de o fantastică întindere, dăruindu-ne vibraţia care face din fiecare o fiinţă unică. A-ţi purta şi percepe propriul sunet e o ştiinţa la care nu poţi ajunge cu uşurinţă, poate e nevoie de o natură profund muzicală, sau doar armonioasă, oricum, faptul că mă regăseam acum în acest tremolo era o mângâiere neaşteptată.
Aveam în minte, vii şi luminoase, spaţiul şi timpul căderii frunzei, percepută ca un semn subtil al unei lumi sau puteri care încerca să comunice cu mine. Aşteptarea a ceva special se instalase din timpul înserării şi depusese nestingherită în angoasa mea mici pui de nerăbdare nervoasă. Căderea petalei putuse fi auzită doar de tensiunea ce-o închideam în mine, fiară ce lupta să se elibereze. Simţurile erau treze ca acele din blana ariciului ce se apără printr-un ghem ce nu poate fi apucat. În orice clipă puteam ţâşni din mine ca piatra din praştie şi asta ar fi însemnat să mă scap din mână.
M-am dus la uşa balconului, am ferit perdeaua şi am descoperit uimită imacularea zăpezii. Nici nu ştiusem că începuse să ningă. Copacii, încovoiaţi sub greutatea pufoasă, respirau greu, captivi şi imobilizaţi între colţii marii feline albe. Mă simţeam ca un cărbune încins.
Dacă m-aş fi aruncat în moliciunea ei vătoasă, aş fi sfârâit la atingerea rece. Asta putea fi un fel de alinare.
În lumina lămpii de neon din vârful stâlpului de la capătul parcării, am distins cernerea precipitată şi abundentă a cerului alburiu şi jos. O respiraţie prelungă m-a pus în contact direct şi subit cu această dezlănţuire a naturii, m-a pulverizat în sute şi mii de ace şi fulgi, m-a îndesat toată într-un hohot despre care nu ştiam dacă e de râs sau de plâns. Nici nu mai conta.
Anul Nou venise, zăpada neaşteptată îi pregătise un pat pur, eu eram singură ca un urs polar pe o banchiză desprinsă din marile sloiuri, puteam să urlu, să scot acele sunete neajutorate ce fac până şi dintr-o fiară o fiinţă demnă de compasiune.
Puteam să urăsc toată lumea, dar nu puteam să nu iubesc această clipă, modelată în propria forţă, în vitalitatea aspră, de nedominat a sângelui ticăind în artere.
Ceva nedomolit, neciobit îşi regăsea suflul în mine, se aşeza cu precauţia şi meticulozitatea unui animal ce-şi caută locul viitorului bârlog, folosindu-şi din plin toate instinctele pentru a se preda nu doar locului, ci lui însuşi, acelei părţi din sine care-l trădase până nu de mult. Revigorat de ritmul ascuns al vieţii, de măsura secretă, imposibil de smintit a ciclurilor acesteia ce-şi văd în tihnă de evoluţia lor imperturbabilă.
Eram parte a unui ceas uriaş care punea lumea în mişcare, n-o mai măsura doar, n-o mai contabiliza ca pe o materie amorfă. O mobiliza, îi destina acţiuni prin care să se reconfigureze în formaţiuni despre care nu luase nimeni cunoştinţă, nici chiar eu. Simţeam doar suflul nou, freamătul eliberator al materiei ce mă bântuia iar după o lungă perioadă de stagnare.
Ninsoarea curgea afară, avea consistenţa unui râu ceresc, grăbit, gâlgâitor, de-o puritate nelumească, curgea în noaptea alburie, se vărsa în mine, cea lipită din interior de geamul uşii balconului, rostogolind în trecutul nu prea îndepărtat miezul eului răvăşit, desfăcând încâlceala firelor unei poveşti şi frumoase şi dureroase care făcuse din fiinţa mea un terci incapabil să închege ceva, nici măcar coconul protector pentru puiul meu.
Nu fusesem în stare să-l apăr, să-l revendic ca pe o parte esenţială din mine, să-l predau vieţii cum a-i transfera un trofeu. Ceea ce pe mine doar mă rănise, pe el îl ucisese. Avortasem, lepădasem aidoma unei plante, precum Crăciuniţa îşi pierduse petala. Mă pierdusem pe mine şi pe pruncul meu în durerea însângerată şi acolo rămăsesem ca o tulpină goală. Uneori aveam senzaţia că din pântecul meu lătra un câine. Sau poate scheuna?
Dar lui Matei cine şi ce-i bântuia insomniile?
Viaţa mea semăna cu o stalactită retezată, o picătură mare, densă, făcuse prăpădul, se smulsese cu o parte din ea, mă asurzise, iar eu priveam la toţi cei din jur cum scot sunete pe care nu le aud. Gurile lor luau forme ciudate în strădania de a emite sunete fără sonor, ca dintr-o altă realitate, din care nu mai eram sigură că aş fi făcut parte. În marea aceea mută, adăpostind năvala de voci ce-şi pierduseră tonalitatea, culoarea, substanţa, eu rămăsesem singurul sunet, reiterând la nesfârşit dezarticularea tânguielii zadarnice. Aveam douăzeci şi patru de ani, dar era ca şi cum aş fi trăit un veac.
Recenzii
Nu există recenzii până acum.