Veneticii

Veneticii de Ion Lazu

Partea întâi 
ORDINUL DE EVACUARE

Căruţa cu militari intrase în sat pe la capătul dinspre Talmaz şi înainta pe uliţa mare în trap susţinut. Soldatul T.R. de pe banchetă, în loc să se arate mulţumit de râvna acestor căluţi de rechiziţie, se simţea dator să agite biciul şi să-i plesnească uneori peste crupe cu hăţurile, însă fără alt efect vizibil decât fornăielile roibului mărunt din dreapta, care de fiecare dată scutura nervos din cap şi încerca, în pofida ochelarilor, să arunce o privire înapoi, spre a-l sfida pe acest om necugetat. Trecuseră de podul lui Stahov, de Cruce şi de-acum încolo cei din şaraban, fără să spună ceva anume, începură să privească mai cu atenţie casele de pe partea dreaptă, ca în preajma unei opriri.

„Nu era vorba de şcoală?” se întoarse majurul spre fruntaş. „Ba da, aşa zicea…”, făcu cel chestionat, cu grabă. „Păi, uite primăria, urmează imediat şcoala. Să opreşti, Ioane!” i se adresă celui cu hăţurile.

Un sătean încotoşmănat ca de iarnă, tocmai coborâse treptele primăriei şi ieşise la drum. „Ptruu!” Soldatul de pe banchetă trase de hăţuri şi opri la poarta şcolii. Fruntaşul, ca om ager ce se considera, pusese mâna stângă pe loitră şi, chiar mai înainte de a auzi bine-cunoscutul „Pas alergător, că ne grăbim…”, îşi făcuse vânt şi sărise jos, încă din mers, pe vârfuri, cu faţa înainte, având grijă să amortizeze căderea pe pământul moale de pe marginea drumului. S-ar fi zis că a trecut cu brio această probă de agilitate, făcând o bună impresie camarazilor rămaşi în căruţă. Însă luându-l prin surprindere pe sătean, care ar fi preferat ca astfel de acrobaţii să se producă la o distanţă ceva mai mare, sau deloc… Dar dacă un civil îşi poate permite să facă pe buimacul, militarul, mai ales fruntaş, trebuie să fie mereu la datorie! Aşa că execută un stânga-mprejur şi, în secunda următoare îl întrebă pe civil:

„Unde stă cetăţeanul Grigore Manu?”

„Grigore Manu stă chiar aici, deasupra şcolii, pe ulicioară”, răspunse omul, ca la tablă, folosind jumătate din cuvintele întrebării, şiretlic de care-şi amintise ca prin minune, după zeci de ani. (Apropierea şcolii îl ajutase într-aceasta?) Îşi însoţi cuvintele cu un gest al mâinii: pe ulicioară şi la dreapta… Apoi tot el adăugă, cu un plus de siguranţă de sine: „Dar acum e înăuntru, la primărie…”

Fruntaşul mormăi un „mulţumesc!” şi, mai înainte ca săteanul să se fi clintit din loc (dar nu chiar asta e diferenţa?!), ţâşni pe lângă el, prin şanţ, în pas alergător, făcându-şi în gând socoteala că norocul e din nou de partea lui: n-o să se înfunde prin noroaie, n-o să gâfâie la deal… Primăria e colea! Don’ majur vrea să execuţi ordinul în doi timpi şi trei mişcări; chiar aşa o să fie, în ce-l priveşte. Odată declanşată, alergarea îşi alegea singură ritmul şi traseul, astfel că militarul se înscrise într-o curbă iscusită printre stâlpii porţii, tropăi nediferenţiat pe treptele de la intrare şi pătrunse în primăria cea nouă. Gata! Misiunea era ca şi îndeplinită. Printr-o curioasă potriveală, ca atunci când e ca lucrurile să se lege de la sine, plicul cu pricina ajunsese în mâna stângă; fruntaşul ridică dreapta, într-un salut care urmărea să atragă atenţia asupră-i. „Să trăiţi!”

Lume multă, rumoare. Trase aer în piept, ca să vorbească: mult mai cald ca afară, iar fumul amărui de tutun îi umplu instantaneu gura cu salivă. Şi-o înghiţi pe dată şi, tot în ritmul gâfâit al alergării, reuşi să articuleze: „Cine este Grigore Manu?”

I-l arătară. Dar cel căutat auzise el însuşi întrebarea şi se îndreptă spre mesager. Acestuia nu-i rămânea decât să-i întindă scrisoarea: „Aveţi un plic de la un domn din Talmaz.” „Mulţumesc, camarade!” rosti Grigore Manu.

În mişcarea generală a celor care se întrerupseseră din vorbă ca să afle ce e cu noul venit, nu era timp pentru mai mult de atât, şi pentru o scurtă privire. Aşa că Mesagerul, ignorând într-aceasta tocmai conţinutul mesajului adus, ca de altfel şi pe adresant, mai spuse doar un: „Să trăiţi!” cu dreapta la bonetă şi cu cealaltă mână uitată goală, cu degetele desfăcute, la semiînălţime, după care execută un stânga-mprejur din seria lui nou-nouţă, repezindu-se afară, pe scări, exact în secunda când, după numărătoarea lui care continua să se desfăşoare în gând, ar fi trebuit să apară în raza de observaţie a majurului; Grigore, la rându-i, tresări: Ce-i cu aista? Care dintre ai noştri…? În timp ce întindea mâna după plic, orbit de albul hârtiei, asupra căreia i se concentrase toată atenţia, îşi dădu seama că mai bine ar fi dus-o la faţă, ca să ascundă paloarea care-l lovise… Militar înseamnă veste, auzi o voce anapoda, dinăuntrul cugetului şi, dându-şi seama că firea lui îi joacă o festă, se sperie, abia acum, de-a binelea: Ce e, domnule, cu plicul aista? Dar înţelegând un lucru simplu: că plicul îi este adresat anume lui şi nicidecum vreunuia dintre consătenii adunaţi la primărie, îl trase la sine şi, cu el încleştat între degete, se duse către fereastră, mai la lumină, de fapt ca să rămână singur. Îl ţinu o clipă în aer, cu amândouă mâinile, cum ar fi luat de piept un duşman, scrutându-i faţa. Apoi strivi plicul la un colţ, în felul ştiut, iar prin dezlipitură băgă degetul mare şi îl sfâşie până la celălalt capăt. Scoase conţinutul – erau două foi separate, asupra cărora nu se putea decide: un dreptunghi tipărit – ăsta era cel mai important, dar nefiind vorba de bine cunoscuta Foaie de mobilizare, Grigore îl puse instinctiv dedesubt, procedând fără să-şi dea seama ca la pocher când, la împărţirea cărţilor, zăreşti din zbor una dintre ele şi o pui ultima, înainte de a începe să le filezi. Biletul rămas deasupra, la vedere, scris de mână, cuprindea următorul mesaj:

„Grigore, Ruşii au rupt frontul la Nicolaev şi vin încoace, spre Nistru. Ţi-am făcut rost de un Ordin de evacuare pentru întreaga familie. Caută să plecaţi chiar în astă seară. Dumnezeu să vă aibă în pază! Inginer Ion Giuglea.”

În primul moment nu simţi nimic, decât căldura din încăpere şi tăcerea nefirească, de parcă sufletul i-ar fi fost pecetluit. Altfel, biletul glăsuia clar: Ruşii au spart frontul, vin încoace… Şi abia acum simţi izbitura – şi o decomprimare: spărtura prin care nedreptatea pătrundea în forţă, sfâşiindu-l până la celălalt capăt al durerii.

Pe când cerceta Ordinul de evacuare, dintre cei care îl priveau s-a apropiat cumătrul Cozma Bălan, notarul. Un prieten adevărat simte primejdia şi vine să-ţi stea în preajmă, cu persoana lui, cu un cuvânt. „Grişa, ce s-a întâmplat? E ceva grav, spune?!” Da, era ceva atât de grav încât nici nu ştiai dacă e bine să spui despre ce e vorba, sau să pleci acasă, pe muteşte şi să nu ai decât grija ta şi-a alor tăi. Pe de altă parte, biletul de la Giuglea, deşi nu o făcea explicit, îndemna la discreţie. Se părea că Ordinul de evacuare fusese obţinut prin influenţă, direct din mâna vreunui sus-pus, ca un hatâr făcut domnului inspector de la Gospodărirea Apelor, pentru un protejat de-al dumisale, tocmai ca acesta să nu mai aştepte primirea pe filiera normală, la timpul hotărât de autorităţi. E tot ce-am putut să fac pentru voi, părea să spună biletul; plecaţi cât mai repede şi fără să bateţi toba, până să înceapă marea îmbulzeală a evacuării…

„Nici că se poate mai rău! răspunse. Ruşii au spart frontul… Uite ce-mi scrie domnul Giuglea.