Viaţa continuă

(Miron Licurici într‑o zi)

Am format numărul şi am aşteptat să sune de mai multe ori de cât se cuvenea, pentru că Miron la ora aceea ştiam că ori doarme, după ce a ieşit din tura de noapte de la Combinat – îl trezeam deseori când reveneam în oraş, îi spuneam că vin, el mai trăgea o repriză de somn până când ajungeam –, ori e în tura de dimineaţă – şi atunci trebuia să mai zăbovesc câteva ore bune pentru a da de el. Eram nerăbdător să‑l văd. Era prietenul meu cel mai bun, eram prieteni din copilărie, dar aşa cum se întâmplă, viaţa m‑a purtat pe mine, hăt, la câteva sute de kilometri depărtare… Nu îl mai văzusem de doi ani şi cum nu ne dădeam veşti, pentru că prietenia noastră era prea certă şi ştiam, cum se întâmplă de la o vârstă, ce face şi ce simte celălalt… Dar mai bine ştiu ceea ce simţeam eu – e greu să găseşti un ton ca să vorbeşti despre lucruri de care nu eşti prea sigur: simţeam că dacă i‑aş fi scris şi mi‑ar fi scris, asta ar fi însemnat să recunoaştem distanţa care ne desparte. Pe când aşa, ne puteam întâlni după o lungă vreme, ca şi când ne‑am fi despărţit în seara precedentă. Am văzut că de‑a lungul anilor, aproape reluam vocabularul nostru din copilărie de câte ori ne întâlneam. Doar în urmă cu doi ani ceva se schimbase. Ironiile pe care ni le aruncam în glumă, erau mai obosite şi ştiam de ce: trecuserăm amândoi de cumpăna vieţii, cum numeşte Dante vârsta de treizeci de ani, moment din care iluziile se surpă şi ştii cam ce te aşteaptă în următorii ani, fără să te mai aştepţi la vreo surpriză care să te farmece sau să te doară prea tare, darămite la una care să‑ţi schimbe viaţa. Chiar mi‑a spus Miron atunci că „uite, uneori mă gândesc dacă e într‑adevăr musai ca un om să se însoare… pentru că o nevastă… aş mânca şi eu o mâncare caldă”. Nu discutam niciodată problema asta şi nici nu l‑am ironizat pe tema celibatului său, pentru că ştiam că sunt destui care s‑o facă. Şi, la urma urmei, la asta e bun un prieten, să te înţeleagă indiferent care îţi sunt hotărârile şi faptele, pentru că nu ţi‑ar deveni prieten un om pe care din câte îl cunoşti, nu i‑ai putea da crezare pentru toate câte le‑ar face în viaţă, ale căror măsură le ştii.
Miron era cu câteva luni mai mare decât mine, dar la şcoală a fost dat cu un an înaintea mea, aşa că a rămas pentru totdeauna „mai mare”. Era unul dintre cei mai cuminţi copii şi an de an premiant cu coroniţă. Mi‑l amintesc şi acum cu diploma în mână şi coroniţa pe cap, de la un sfârşit de an şcolar, când încă nu deveniserăm prieteni. Şi dacă ar fi fost să nu ajungem prieteni mai târziu, tot mi l‑aş fi amintit aşa. De ce, dintre sutele de elevi ai şcolii, tocmai el să fie cel care să‑mi rămână în memorie, într‑o anumită ipostază, la un anumit moment? Nu cred că voi putea şti vreodată. Apar uneori clipe miraculoase şi inexplicabile, cum a fost aceea, când s‑a creat un canal de la ochiul meu spre el. Pe toţi ceilalţi copii i‑am văzut în acea clipă ca şi când ar fi fost o zi înnourată şi numai el, Miron Licurici, se afla într‑o zi însorită. Poate că emana căldura unei mari mulţumiri sufleteşti, atât de lipsită de orgoliu, încât nu puteai să nu i te aliezi, pentru a participa la bucuria lui… Nici atunci şi nici mai târziu nu am auzit vreo vorbă de ocară la adresa lui şi nici nu am constatat vreo răutate îndreptată spre el. Nici măcar cu obişnuitul „tocilarule” nu îl apelau colegii, aşa cum li se spune de obicei premianţilor, cu oarecare ciudă ce mimează dispreţul sau cruzimea. Şi era singurul pe care profesorii îl aminteau, între ei – am surprins o dată o astfel de discuţie –, cu satisfacţie. A avut o copilărie fericită, ca şi mine de altfel. Şi vârstnicii îi prevesteau un viitor aparte.
Prieteniile se legau, în cartierul nostru, între copiii din acelaşi an şcolar, care locuiau pe aceeaşi stradă. Aşa că aveam doi prieteni, pe Titi şi pe Dan. Mai era şi Doru pe strada noastră, dar era cu un an mai mare. Am fost şi cu el prieten, dar nu ca între noi, cei de aceeaşi clasă. Noi ne împărtăşeam unul celorlalţi toate cele, împărţeam ce aveam, ne certam uneori şi ne împăcam, eram aproape toată vremea împreună, fie că mergeam la cinematograf, fie pe dealuri, fie la fabrica de cărămizi, fabrică în jurul căreia era un teren viran, peste care noaptea bântuiau liliecii. Dacă ne prindea cumva înserarea în apropierea fabricii, Titi îşi acoperea creştetul cu haina, pentru că tatăl său îi spusese că liliecii au ce au cu părul oamenilor, vin şi li se încâlcesc în el. Sau mergeam la vânătoare de guşteri de‑a lungul râpei în care curgea pârâul Nigel, învăţam să tragem fum în piept din ţigară, spunând „hiii, caii popii‑n păpuşoi”, sau vorbeam despre femei, într‑un mod foarte concret şi plin de râvna a ceea ce credeam că e dorinţa. Însă nu despre rememorarea copilăriei, ca fapt în sine, e vorba aici… Miron locuia pe altă stradă, chiar în faţa şcolii. Şi era „mai mare”. Şcoala şi curtea ei, cu terenul de sport, erau imense şi în jur străzile adunau o mulţime de case. Copii din acest perimetru, care aveau aceeaşi vârstă, erau prieteni. Îmi amintesc cum l‑am cunoscut pe Miron, iar acum, amintindu‑mi, îmi dau seama că, subiectiv, am deplasat acest timp cu câţiva ani înapoi şi credeam că l‑am cunoscut prin clasa a doua, a treia… Unul dintre colegii mei de clasă locuia în perimetrul străzilor şcolii. Într‑o bună zi i‑am spus, la o întrebare de‑a lui, că îi arăt cum se rezolvă problemele de geometrie în spaţiu şi am fost pe la el. S‑a legat o oarecare prietenie între mine şi Florin şi prin el l‑am cunoscut pe Miron. E ciudat, nu, că deşi simpatia între Florin şi mine s‑a păstrat în timp, prietenia s‑a născut între mine şi Miron. Nu îmi amintesc un timp precis, dar ieşind de câteva ori cu Florin pe acele străzi, el mi‑a făcut cunoştinţă cu Miron, ca pe un fel de recompensă. Voi doi ar trebui să vă cunoaşteţi, parcă aşa a spus. Eram în clasa a şaptea, pentru că atunci am făcut geometria în spaţiu. Şi curând am început să‑l frecventez zilnic pe Miron, care mai era înconjurat de o droaie de copii mai mici – fapt paradoxal pentru mentalitatea noastră de cartier. Mi‑l amintesc pe Sorin cel grăsuţ, pentru că mai târziu, când am început să facem drumeţii prin munţi, venea şi el cu noi. Mi‑i amintesc pe toţi, dar pe unii nu am ştiut niciodată cum îi cheamă. M‑am împrietenit doar cu Miron, încât în scurt timp mi‑am părăsit chiar vechii camarazi de pe strada mea. Avea o cămăruţă a lui, cu intrare separată, plină cu rafturi doldora de cărţi, un pat mare, o masă, un scaun sau două. Era înghesuială mare la el. Dar până să pătrund în această tainiţă a lui, o vreme am stat împreună cu ceilalţi copii adunaţi în juru‑i şi citeam fragmente umoristice din cărţi poliţiste, cum ar fi cele din Aventurile unui detectiv particular. Miron era cu iniţiativa aceasta. Îi mai plăcea Jerome K. Jerome (câţiva ani mai târziu mi‑a spus că am un umor asemănător cu al acestuia, dar mie nu îmi plăcea Jerome). Tot pe la începuturi am făcut şi un schimb de cărţi: i‑am dat Oul de cristal, un volum masiv cu povestiri de Wells, contra Douăzeci de mii de leghe sub mări a lui Jules Verne. Eu îl iubeam pe atunci pe Jules Verne, dar înainte de cărţile acestuia, am devorat cam doi ani cărţi poliţiste şi de aventuri, de la Sir Arthur Connan Doyle, la Dashiell Hammet şi Agatha Christie, Poştaşul sună întotdeauna de două ori, Arcaşul verde şi multe altele, din care mai îmi amintesc doar de Sherlock Holmes, de Rouletabil (dacă aşa îi spunea) din Misterul camerei galbene, dar cel mai bine îmi amintesc romanele lui A.J. Cronin, care, paradoxal, mi‑au plăcut cel mai mult. Însă bibliotecara mi l‑a interzis curând pe Cronin, spunând că nu e pentru copii. Păcat, pentru că mai târziu mi‑a pierit interesul pentru acest autor. Citeam aproape întreaga noapte… Şi, într‑o zi, Miron m‑a invitat în cămăruţa lui şi mi‑a dat testul de inteligenţă. Avea un caiet în care îşi nota coeficienţii QI ai prietenilor lui. M‑am aflat curând pe locul al treilea, după Miron, care era al doilea, iar primul era un băiat dintr‑o familie cu numeroşi copii, care a devenit mai târziu ofiţer de marină şi a murit într‑un accident pe navă, aproape adolescent încă. Era cu un an „mai mic” decât mine… De ce erau atraşi copii de Miron şi de ce îi aduna în jurul lui, nu ştiam prea bine. A avut mereu enorm de mulţi prieteni, iar eu eram prieten cu ei, pentru că erau prietenii lui Miron, dar nu a existat între noi altă legătură decât aceea dintre oamenii care se cunosc şi atunci când se întâlnesc întâmplător pe stradă, schimbă câteva vorbe… Când am terminat clasa a opta, părinţii mei s‑au mutat din cartier, la bloc. Nu eram însă la mai mult de douăzeci de minute de casa lui Miron. Îi dădeam telefon şi ne întâlneam zilnic la el. În una din zile, într‑o vară, după ce revenisem dintr‑o tabără, băieţii erau adunaţi în jurul unei mese, sub bolta de viţă. Jucau un joc nou, pe care Miron îl învăţase dintr‑o carte: bridge. Îndată ce am ajuns la el, mi‑a explicat regulile, a făcut echipă cu mine şi, aşa cum se întâmplă cu începătorii, am primit cărţi foarte bune, am licitat binişor şi cum el era „mâna moartă”, am jucat jocul de levată, chiar dacă era prima dată când o făceam. Cum cărţile noastre se îmbinau bine, am intuit ideea „şicanei” şi nu a fost nici o problemă să câştig toate mâinile. Îmi amintesc că Miron, pe când era „mână moartă”, se retrăsese spre un colţ al mesei, îşi ridicase un picior pe scaun şi cu bărbia sprijinită pe genunchi, urmărea jocul şi din când în când se uita la mine. În toată atitudinea lui se citea un interes aparte faţă de mine, era ca şi când mi‑ar fi dat un test, al cărui înţeles îl ştia doar el. Miron a ajuns pasionat de bridge, dar eu începusem să joc şah de performanţă, aşa că bridge‑ul nu prea m‑a interesat. Când a terminat liceul, Miron a dat examen la Iaşi, apoi a plecat în armată, iar eu un an mai târziu am dat examen la Bucureşti şi am făcut armata când Miron era în anul întâi de facultate. Pe vremea aceea ne scriam destul de des şi Miron era cucerit de limbajele calculatorului. Am învăţat de la el, prin corespondenţă, FORTRAN. Îi trimiteam mici programe făcute de mine, el le rula pe calculator şi îmi expedia rezultatele… Mai târziu, când mă aflam la facultate, în ultima lună a celui de al doilea an universitar, trebuia să fac practică de specialitate la Huşi. Trebuia să schimb câteva personale. Pe bilet casieriţa scrisese neglijent cu pixul HUŞI… Dar după o vreme de mers, cu ultima legătură, am văzut un cartier cam mare şi trenul a ajuns la Iaşi. Acel HUŞI scris cu pixul, putea fi luat şi drept IAŞI, aşa încât controlorul nu a sesizat că am luat trenul în direcţia opusă. Nici nu m‑am gândit să‑mi continui călătoria spre destinaţie, ci am devenit nerăbdător să‑l văd pe Miron. Îi ştiam adresa din Tudor, unde se aflau căminele studenţeşti. Am ajuns cu uşurinţă la el şi am rămas câteva zile. Era prins într‑o partidă de bridge competiţional, pe echipe, ce se juca în două camere. În zilele acelea am tot jucat bridge. Se duceau şi se tot aduceau cărţile împărţite, ca să joace fiecare masă cu ele. Miron mi‑a făcut rost şi de câteva bonuri la cantină. Nu se mai interesa de învăţătură, aşa cum o făcuse în şcoală şi liceu. Dar, bineînţeles, se descurca uşor… În vacanţe, ne întâlneam zilnic… Apoi am absolvit fiecare, iar Miron a găsit loc în oraşul nostru, la un Combinat chimic, pe care îl numea „institutul pentru cercetarea tainelor universului”, iar eu am ajuns dincolo de munţi, într‑un orăşel dintr‑o depresiune intramontană, în Transilvania. Ajungeam rar pe acasă, aşa că mă întâlneam rar cu el. Eu mă însurasem de mult, aveam şi un copil… Când am trecut o dată în vizită, el primise o garsonieră, în cealaltă parte a oraşului faţă de cartierul nostru. Nu îmi amintesc ceva anume despre noi din perioada aceea. Îmi amintesc însă de perioada de după mutarea mea în Dobrogea, unde am ajuns chiar în anul al cărui sfârşit avea să fie revoluţia din decembrie. Începând de atunci, am reuşit să‑mi vizitez aproape în fiecare an părinţii, aşa că îl vedeam mai des pe Miron. Îşi mobilase sumar garsoniera şi pasiunea lui erau acum calculatoarele HC. „HC‑urile sunt copii mei”, îmi spunea. Avea trei sute de casete cu jocuri. „Iniţial credeam că voi avea mii”, mi‑a spus. Şi visa un PC. De câte ori l‑am vizitat în aceşti ani, se perindau pe la el zeci de oameni, cu vârste între cincisprezece şi şaizeci de ani (toţi tineri, căci acesta era numitorul lor comun). Când mergeam la el, porneam dimineaţa şi stăteam până seara târziu. Uneori se întâmpla ca în prima săptămână pe care mi‑o petreceam în oraş, el să fie în tura de noapte. Atunci, după ce ajungeam la el, dormea câteva ore epuizat, chircit în patul său scurt. Pe dulapuri erau vrafuri de cărţi, ca şi pe jos, sau la căpătâiul dormezei. Avea suporturi pline de casete audio cu jocuri, răspândite prin toată odaia. Pe masă erau televizorul, calculatorul şi componente electronice, care se revărsau şi alături de masă. Încercase în ’90 să se lanseze oarecum în afaceri, adică vroia să deschidă cu un asociat o sală de jocuri pe calculator, ceea ce m‑a mirat, pentru că în privinţa aptitudinilor practice îmi semăna: îi lipseau cu desăvârşire. Însă de aici s‑a ales cu unele cunoştinţe de electronică şi o vreme a depanat televizoare, mai mult pe la amici, la un pahar. Umblând după calculatoare, şi‑a făcut cunoscuţi la o fabrică de piese electronice în Bucureşti şi o vreme s‑a ocupat cu vânzarea pieselor cumpărate la negru. Nu ştiu prea multe despre afacerile lui, pentru că nu m‑au interesat şi nu le‑am luat în serios, mai ales că avea un salariu cu mult mai mare ca al meu, care eram sigur că îi ajunge fără probleme, cum nu avea de întreţinut o familie. Fratele lui făcuse o afacere bună cu un butic, unde vindea produse alimentare şi mai ales vin, dar nu cred că Miron s‑a apucat de afaceri ca să dovedească faptul că e un bun afacerist şi, sper, nu a simţit ca pe un eşec nereuşita lui în acest sens… Dar, în orice caz, marea surpriză a anului ’90 nu a fost aceasta. De fapt nici eu nu am considerat‑o ca pe o surpriză, însă el mi‑a comunicat‑o ca şi când aşa ar fi trebuit să fie, pentru că astfel au considerat‑o toţi prietenii lui vechi, pe care îi vedea rar. (Florin se mutase de câţiva ani în Israel şi venea doar din când în când în România). De fapt, prima „surpriză” cred că a fost prin ’86, când Miron mi‑a spus: „O să rămâi paf, ca toţi ceilalţi: m‑am apucat de fumat!”. Cum persoana sa era asociată cuminţeniei însăşi, probabil că mai toţi prietenii lui au rămas perplecşi când au aflat. Cred că pentru fiecare dintre ei Miron reprezenta ceva de care oamenii au nevoie în lumea noastră: să vadă un om bun, cuminte şi pur, pe care să îl poată iubi, fără ca el să ceară vreun lucru în schimb, un om care nu trezeşte invidii în nimeni, care are mereu ceva de oferit. Un astfel de om, mereu neschimbat, e imaginea enorm mărită a părţii bune din noi. O vedeam toţi în Miron – şi nu mulţi au şansa să cunoască o astfel de persoană. Eu am ignorat surpriza, pur şi simplu pentru că fumatul nu degrada în nici un fel, pentru mine, acea esenţă a lui, de a rămâne acelaşi om pe care îl îndrăgeşti şi despre care să simţi că e partea ta bună. Exact din aceleaşi motive nu am fost surprins în ’90, când mi‑a spus că se apucase şi de băut – şi că fumează două pachete de Carpaţi şi bea două sticle de albitură (vodcă) pe zi… Ceea ce ştiu sigur e că nu anturajul l‑a făcut pe Miron să bea şi să fumeze, pentru că nimeni nu i‑ar fi pretins aşa ceva tocmai lui. Din contra, cred că toţi apropiaţii săi au încercat să‑l „îndrepte”. Ceea ce înseamnă că a făcut‑o dintr‑o nevoie interioară – şi aceasta nu apare decât ca urmare a unei nemulţumiri, a unei deziluzii, venite din sentimentul că în viaţa ta s‑a produs un eşec. Care să‑l fi considerat Miron că a fost al său – nu mi‑a vorbit niciodată despre el. A spus o dată, în treacăt, că în comunism oamenii nu se pot realiza. Poate neîntemeierea unui cămin – şi aici abureşte o taină, ce arată cât de puţin îl cunosc şi cât de puţin ştie un om despre el însuşi ce reprezintă. Pentru mine şi pentru mulţi alţii încă el este Prietenul şi asta e de ajuns pentru a justifica o viaţă. Însă Miron poate considera că altfel trebuie să arate viaţa lui privată – şi neobţinând‑o, poate să fi resimţit o mare nemulţumire şi, cine ştie cât şi în ce fel s‑a învinovăţit pentru acest fapt. Trebuie că şi‑a pus în cârcă şi un alt eşec, cel al promisiunii pe care o făcuse când era şcolar: aceea de a fi, să zicem, un mare savant. Însă eu am crezut mereu că e fericit cu prietenii săi şi că aceasta trebuie să fie viaţa lui… Când dormea, dimineaţă, după tură şi mă aflam la el, jucam un joc pe calculator, aşteptând să se trezească. Uneori îmi întorceam ochii de la ecran şi îl vedeam dormind chinuit, somnul unui om epuizat de serviciul de peste noapte, chircit şi mic cum era, în aşternuturile strânse sub el, în patul acela atât de scurt, încât parcă era al unui copil… Cum am ajuns la bănuiala că se învinovăţea, pentru toate câte le considera „eşecurile” sale, pentru practica solitară adolescentină, care în conştiinţa lui sfioasă, trebuie să fi căpătat proporţii apocaliptice? S‑a întâmplat chiar printr‑o relatare a lui Miron, care mi‑a povestit ceva ce îi spusese Florin, de unde am dedus că acesta de aşa ceva l‑a învinovăţit. Iar Florin, îmi închipuiam eu, îl cunoaşte pe Miron mai bine decât mine, pentru că erau prieteni mai vechi. Nu ştiu însă dacă Florin gândea aşa, nici dacă i‑a dat lui Miron de înţeles aşa ceva. Se poate ca totul să nu fi fost decât rodul unei serii de asociaţii greşite, pe care le‑am făcut eu. Din păcate, faţă de oameni în general şi faţă de cei apropiaţi în special, refuzăm să le acceptăm taina propriului fel de a fi şi vulgarizăm misterul lor, dându‑i o dezlegare biologică. În plus, lui Miron îi apăruseră pe faţă câteva pete de albinos: pe frunte, cuprinzându‑i şi o parte dintr‑o sprânceană, care se albise, pe o parte de obraz şi nas. Dar oricum ar fi fost, rămânea el însuşi, acelaşi, ba chiar am observat că orice defect fizic al lui Miron îi făcea pe ceilalţi să ţină şi mai mult la el, deoarece parcă orice mutilare, îl consacra numai şi numai pentru ei, era garanţia că Miron rămâne veşnic acelaşi, că nu‑şi va trăda condiţia de prieten, la care, cel ce vrea să evadeze de acasă, poate descinde oricând. Să trădeze pentru o nevastă, să zicem. Există uneori multă cruzime în oameni, pentru a‑şi păstra ceea ce le e drag.
Din ce alte motive mai este bun un prieten? Lui îi poţi împărtăşi tot ce ai adunat bun în timpul în care nu v‑aţi întâlnit. Eu aveam în minte, în ziua aceea în care l‑am sunat, să fac un „apel la memorie”, să‑i spun, când aveam să ajung la el: aici zace wubbul? Şi speram să‑şi amintească povestirea lui Philip K. Dick, în care wubbul era o fiinţă raţională, căreia îi plăcea să istorisească mituri, dar care avea aspect porcin, astfel că echipajul navei pe care călătorea l‑a mâncat (căpitanul cu vădită plăcere). Era o poveste care îl distrase enorm pe Miron, îmi aduc perfect aminte. Dar acum doream o aluzie la timpurile pe care le trăiam, la condiţia noastră în aceste timpuri ale schimbărilor de identitate şi o ironie la adresa noastră înşine. Ironia e o creaţie spirituală – nu se poate naşte decât între oamenii care se cunosc bine şi care s‑au împărtăşit din valori culturale similare… Aproape întotdeauna, primul moment al întâlnirilor noastre, a stat sub semnul unei ironii, care avea darul să ne apropie instantaneu. O întâmpinare sentimental‑duioasă, ar fi arătat cu certitudine că ne‑am distanţat unul de altul iremediabil, că nu mai vorbim aceeaşi limbă. Dar mai ales doream să‑i spun despre cartea pe care o publicasem, pe care anume nu i‑am trimis‑o, ca să‑i pot spune de ea prin viu grai şi să‑i arăt prima cronică, elogioasă… Am sunat, am sunat, prelung, mai mult decât se cuvenea, dar sunam la Miron, prietenul meu şi îmi era permis şi, până la urmă, mi‑a răspuns o voce necunoscută, aproape de copil, dar putea fi şi a unei femei tinere. „Iată că inevitabilul s‑a produs: s‑a însurat Miron”, m‑am gândit, fără să reuşesc să‑mi reprim un sentiment de regret. Sigur, nevasta ni‑l va răpi. Însurat… Ar fi, de data asta, într‑adevăr, o mare surpriză, de care încercam totuşi să mă bucur, spunându‑mi că aveam să cunosc o persoană care îi va fi lui Miron cel mai bun prieten ani mulţi de aici înainte, soţia lui – şi merită să cunoşti un asemenea om. „Cu Mironică”, am cerut eu. „De unde sunaţi?”, a întrebat vocea, care îmi păru obosită, sau ca a unui om trezit din somn, dar o voce aproape de copil. „Din oraş”, am răspuns. „Dar Miron a murit”, a spus vocea.