Voinţa şi puterea de creaţie. Opera lui Nicolae Breban

Voinţa şi puterea de creaţie. Opera lui Nicolae Breban de Marian Victor Buciu

I. Gândirea creatoare

Creaţia

Poate că mai presus de orice, Nicolae Breban este stăpânit de – şi ajunge să stăpânească el însuşi – voinţa de putere creatoare. Creaţia este, după Fr. Nietzsche, adevărata voinţă de putere. „Cât pot crea – atât exist”1, iată relaţia definitorie şi poate chiar sensul vieţii, raliată adânc unei ontologii a artei literare. Scriitorul se teme cel mai mult de insuficienţa voinţei. Întotdeauna a fost îngrozit de un succes de mâna a doua2. Un succes a fost faptul că în Franţa i-au fost publicate „romane dificile” (160), într-un context literar şi istoric defavorabil. Înclină spre o evaluare critică antumă şi admite că partea cea mai bună a operei sale s-a edificat între 1975-84 (368). La „ora bilanţului”, ştie că doar posteritatea decide şi speră că va învinge şi convinge prin viaţa creatoare lungă, sănătatea şi energia „şi a ideilor, după cum, sper, se vede!” (22) Pentru scriitor totul e discutabil, inclusiv el însuşi. De aceea orice scriitor adevărat este anarhist, nu revoluţionar3. Prin Lessing, Breban preia opoziţia dintre spiritul creator nordic şi sudic, englez-german şi francez, căreia la noi i-ar corespunde Maiorescu-Eminescu vs Alecsandri4. El se înseriază nordicilor, fiind atras de munţi şi nu de mare ori de câmpie. Nordic, ca Fr. Nietzsche, înseamnă „a spune da”, a nu te plânge (441).

Breban a crezut, alături de prietenii cu care s-a format, în individualitatea creatoare, aflată deasupra curentelor artistice şi chiar deasupra contextului istoric. „Noi credeam cu un fel de disperare într-un lucru absurd: literatura mare sub comunişti…”5. Într-un interviu, a numit acest gând utopie tangibilă. Crede, se înţelege, în autonomia creaţiei şi a creatorului. Libertatea creatorului este considerată trans-morală, independentă de bine şi rău.6 S-a simţit atras de Fata Morgana, care, pentru el, a fost Literatura, un ideal utopic. „…Ce m-aş fi făcut fără literatură?”7, întreabă patetic acest vitalist. De tânăr a făcut un efort uriaş şi supus („ca şi sclavii…”, Confesiuni violente, 264) pentru scris. Creaţia este, în definitiv, drumul către sine. Întârziat în creaţie, Breban s-a aflat într-o lungă căutare a vocaţiei. Solidar cu marii constructori Cantemir, Heliade, Iorga, Blaga, Călinescu. În creaţie, are „Obsesia unităţii!” (Fr. Nietzsche, 81), preluată de la, ori coincidentă cu înclinaţia lui Fr. Nietzsche: „eu creez în mod unitar” (82).8 Unitatea specificată este aceea între spirit şi instinct, exprimată exemplar de romancierul D. H. Lawrence şi psihanalistul C. G. Jung. Creaţia deplină derivă din comunicarea gândului cu instinctul şi nu din atomizarea sau antinomia lor. Instinct şi idee se integrează mutual. Această integrare a fost pierdută şi trebuie recuperată, într-o vreme, aceea modernă, a clivajului şi închiderii prin specializare; pe scurt, într-un timp al incomunicării inteligenţelor şi înţelegerilor. Breban constată „imposibilitatea de a ne înţelege între noi, creatorii ce lucrează cu instinctul şi metafora cu cei ce folosesc raţiunea sau silogismul” (11) şi reabilitează instinctul, conferindu-i nobilitate şi centralitate. Îl revoltă sintagma „joase instincte” şi crede că instinctualul „trebuie văzut, interceptat şi trăit ca o iluminare a fiinţei înseşi” (11).

Înaintea artei există artistul iar înaintea ucenicului există maestrul modelator. Între maestru şi ucenic se decide personalitatea creatoare. Breban admite relaţia, poate unicul element de context. „Scriitorul bun urmează o modă literară, nu reflectă nici măcar realitatea, ci reflectă pe maestrul de la care a învăţat.” (Confesiuni violente, 272) Artistul trece prin cele două stadii, de ucenic şi maestru, traiectul său fiind dependent de voinţa fixată, care este vocaţia sa. Esenţiale ajung autocunoaşterea fără mistificare, asumarea de sine integrală. Iată singura cale a unui creator pentru a deveni ceea ce este. Calitatea apare finală şi nu primordială. Vocaţia determină talentul şi nu acesta o descoperă. „Eu încerc să-mi fac din defectele mele un merit sau un model.” (344)

Puterile scriitorului stau în încrederea „paranoidă” în sine, în mesajul său, în voinţa de creaţie (309). A învăţat şi a observat că „nebunia” concentrează energiile. Creatorul este definit, într-un mod elementar, ca agent al unei comunicări adresate. „Un creator comunică – şi el trebuie să comunice cuiva.”9 Dar comunicarea nu se reduce la sterilizare şi formalism. Noi, (post)modernii, notează el, „acţionăm comunicarea, uitând de conţinutul ei” (Fr. Nietzsche, 16). În acest sens neagă comunicarea: la Craiova, în Sala albastră a Universităţii, „am vituperat împotriva comunicării” (Riscul în cultură, 404).

Creatorul dă seama doar de arta pe care şi-o însuşeşte şi o posedă. Se supune legilor estetice, care sunt şi critice, axiologice, nu acelora morale. Justiţia şi morala afectează creaţia. Creatorul este stăpân şi responsabil de capacitatea de creaţie, de operă, imparţial ca Dumnezeu faţă de creaţia universului. Creaţia adevărată este liberă, dar se controlează prin responsabilitatea artistică.  „Creaţia nu se poate elibera de orice cenzură.” (Confesiuni violente, 244) N. Breban discută aici şase nivele ale cenzurii în literatură. Prin exerciţiul vocaţional mediat de lectură, Breban a ajuns o natură culturală, livrescă, estetă. „Literatura se naşte din pasiunea lecturii. (…) Viaţa poate fi uneori un reper, un criteriu pentru literatură, dar niciodată o hrană, o sursă directă.” (311) A vorbit undeva despre „foamea maladivă de cărţi” (Memorii III, 180). Şi-a indus voinţa de a fi printre „vârfurile” creatoare, iar creaţia a considerat-o condiţionată doar prin ea însăşi.  La el, voinţa de putere creatoare devine destin: „reuşeam, cu eforturi inimaginabile, să ofer limbii şi literaturii în care m-am născut, eu şi antecesorii mei pe linie masculină, mostre de proză modernă sau înnoitoare, cum vreţi, lărgind binişor aria tematică şi mai ales problematică a romanului românesc…” (219), notează cu un orgoliu repetat, care devine o atitudine etică, privind „totul în stricta şi ampla dimensiune umană, a Creaţiei şi a Demnităţii” (467).

Creaţia genială este posibilă doar în social, a susţinut într-o dezbatere în „România literară”, atacată la Radio „Europa Liberă” (Memorii II, 122). Riscul fundamental al creatorului şi al creaţiei – atât în sens particular, cât şi general – este acela de a ajunge sub nivelul de proiecţie al concepţiei. Altfel spus: eşecul pragmatic. „Nu cumva suntem condamnaţi la o victorie de mâna a doua, la o izbândă acceptată şi nu visată, la un compromis şi nu la o veritabilă creaţie?!” (Riscul în cultură, 35) Creaţia presupune şi asumarea ratării: „nu ratează de fapt decât cei care se realizează într-o zonă majoră sau alta a creaţiei artistice sau ştiinţifice” (Memorii III, 155). E mefient faţă de talent, redus la condiţia unui ornament, definit ca o „podoabă” (Fr. Nietzsche, 24) sau geniu, „maimuţăreala unui ideal”, potrivit lui Nietzsche (34). Refuză originalitatea, aşa cum a fost înţeleasă prin avangardism ca „o panică a formelor.” (93). Nu crede în talent, ci în vocaţie. Iar vocaţia nu înseamnă să ai talent, cât teamă de ratare (Riscul în cultură, 58). Talentul şi mitul sunt antinomice (55). N-a fost, ca alţii, un talent precoce: „eram convins că nu am talent, că nu sunt vizitat de geniu” (59). Ce s-a petrecut cu el până la descoperirea vocaţiei ca teamă de ratare? „Sunt nebun, îmi spuneam cu un fel de uşurare crispată, sunt steril, dizgraţios, impostor şi nebun! Sunt un simplu maniac, un grafoman care nu face rău nimănui, doar lui însuşi!” (59). Experienţa l-a încredinţat de ceea ce numeşte valoarea de cantitate (120). N. Breban este atras de gândirea de dreapta, nu progresistă, dar ciclică (dinamica eului, nu gândirea în spirală, dialectica, devenirea, transformarea), Heraclit, Hegel, Nietzsche. Nu vede nici o opoziţie între gândirea ciclică şi cea în spirală (Fr. Nietzsche, 80).

Curente şi poetici

Cum înţelege Breban şi cum îşi programează opera în raport cu unele curente sau poetici moderne? Aş răspunde că într-un mod ferm şi flexibil.  Temperament artistic romantic, scriitorul recunoaşte că s-a „format esenţialmente în spiritul clasicismului şi romantismului german” (Memorii III, 59). Refuză insistent naturalismul. Înnoirile pe care le crede – nu fără unele ezitări – nefertile sunt: avangardism, textualism, experimentalism, postmodernism. Se distanţează adesea de suprarealism şi chiar de postmodernism, curente pe care le circumscrie în decadenţa anunţată de Nietzsche. Dar F. M. Dostoievski, modelul său esenţial de romancier, este afirmat şi pentru că anticipează estetic modernismul sau „avangardismul” expresionist. În paralel, Dostoievski a reciclat şi romanul foileton, de consum, suportând influenţa lui Eugène Sue cu Misterele Parisului. Are, deci, o mobilitate admirabilă, firească, naturală. Ea este proprie şi altor ruşi. Şi la Gogol, primitivismul „este un tip de expresionism literar” (Confesiuni violente, 278). Ruralii noştri mari au „o incapacitate” şi ratează citadinul. Expresionismul pare agreat de N. Breban care mai remarcă „ironia aceea păstoasă, pe care o dă expresionismul” (270) în romanul  Profesorul Unrat de Heinrich Mann.