Pachet serie de autor Aura Christi nr. 1

Pachet serie de autor Aura Christi nr. 1:

Dostoievski – Nietzsche. Elogiul suferinței
„Această carte este o capodoperă, în primul rând, prin curajul de a ataca o temă imposibilă. (…) Aura Christi atacă o temă mare – acest detaliu, în primul rând, justifică epitetul de capodoperă, în sensul curajului temei. (…) Dincolo de temele mari – amoralitatea, viul, suferința – Aura Christi se apropie de ceea ce îi leagă pe cei doi monştri: Dostoievski și Nietzsche. Este, într-adevăr, un pariu să-i pui alături pe aceşti doi uriași…”
(Nicolae Breban)

„Redeschiderea «dosarului Nietzsche» prin apropierea de suferinţa dostoievskiană este meritul principal al cercetării Aurei Christi, o cercetare care nu este doar una comparatist-livrescă (de largă erudiţie), ci una puternic trăită ca experienţă personală. (…) A fi între sau dincolo înseamnă a te lepăda de raţiunea radicală, antichristică, şi a avea drum, a avea acces către terţul, tainicul ascuns, către divinitate, către adevărata viaţă. Or, această nuanţare excepţională face, zic eu, interesul major al cărţii Aurei Christi.”
(Theodor Codreanu)

„Elogiul suferinței mi se pare un roman autobiografic, în care personajele vin în viaţa unui copil din Basarabia (…), un copil care scrie acest roman, în care se întâlneşte cu nişte personaje foarte interesante: se întâlneşte cu Dostoievski, se întâlneşte cu Nietzsche, e martor al întâlnirii dintre Tolstoi şi Gogol – o întâlnire absolut fascinantă, de o mare calitate a prozei. (…) Undeva Aura Christi îşi expune modalitatea de a lucra în aceste zone interdisciplinare: între eseu, proză și filosofie. Aura Christi are un citat uriaş, în care îşi dezvăluie ce spun eu, și anume că e un prozator. Această carte ţine, după opinia mea, de proză. (…) Elogiul suferinței e o carte extraordinară, în care e vorba nu numai despre aceste personaje, pe care le-a îndrăgit autoarea şi cu care a trăit alături, ci şi de Cartea lui Dumnezeu, de viitorul lui Dumnezeu.”
(Dumitru Radu Popescu)

„Există nume, terenuri sau lucruri, de care nu trebuie să te atingi. Între aceste nume, terenuri sfinte, fără care nu-mi imaginez viaţa, figurează, pentru mine, Dostoievski şi Nietzsche. Două spirite gemene. Doi oameni-dinamită, care au marcat istoria gândirii pătimaşului secol al XIX-lea şi, fără voia lor, istoria omenirii. Să aduci faţă în faţă doi oameni-dinamită înseamnă, de bună seamă, să fii inconştient. Unele spirite auguste, ca, de pildă, Lev Şestov, Dmitri Merejkovski sau «boierul metafizic» Berdiaev, au scris, după cum se ştie, despre aceşti argonauţi ai subteranei. Eu mi-am propus să mă apropii de aceşti coloşi intangibili dintr-un unghi diferit, căci am remarcat că una dintre temele majore, la care şi Dostoievski şi Nietzsche revin, tratând-o din perspective diferite, este suferinţa. Atitudinea lor faţă de acest animal iute, ca delfinii – atitudine în care, de altminteri, m-am regăsit nu o dată – te reduce, în primii timpi, la tăcere. În timpii secunzi te face, la fel de iute, să te întorci cu faţa spre grecii presocratici, geniali şi copilăroşi, printre care cei doi beduini ai supraomului s-ar fi simţit, în chip cert, acasă.”
(Aura Christi)

Geniul inimii
Cartea de faţă, pe care cititorul o ţine acum în mână, reprezintă o formă – literar vorbind, foarte complexă, fiindcă ea evoluează pe mai multe voci narative, dintre care doar unele îi aparţin în mod direct autoarei – de exorcism. Geniul inimii e răspunsul unui poet la o experienţă personală plenitudinară, în care bucuria şi suferinţa se întrepătrund reciproc pentru a exprima, împreună şi tensionat, starea de graţie. Există o voce a experienţei biografice în această carte scrisă febril, o alta de martor sau de participant la istorie, tot aşa cum există o voce a puterii şi una a victimei. Deasupra tuturor stă, însă, nu neapărat triumfătoare, dar lucid-cerebrală, chemarea celor două credinţe pentru care merită să trăieşti şi să-ţi rememorezi viaţa atunci când ai ajuns cu ea la răspântie: credinţa în cultura modelelor care te-au precedat şi credinţa deloc ingenuă, ci ivită din cunoaştere, în sacralitatea profundă a celor trăite şi în transcendenţă.
(Ştefan Borbély)

A considera un text drept „carte a iluminărilor mele” și a așeza ca titlu al primei părți a volumului sintagma Povestea subteranei ne plasează sub semnul aproape imposibil al drumului către Sine, al cuprinderii, al denudării și al efortului de a înțelege un obiect al cărui adevăr se va afla întotdeauna în proximitatea peșterii lui Platon. E un demers perpetuat, dar niciodată epuizat și aproape exclus din plasma comunicării, care – în situația „romanului” Aurei Christi – nu are corespondențe, nu se apropie de experiența budhistă, nici de prerogativele ocultismului de New Age, ci ne aduce în vecinătatea îndemnului de pe frontispiciul templului lui Apollo din Delphi, preluat apoi, ca soluție între a fi și a părea, de către Socrate: „Cunoaște-te pe tine însuți!”. Poți întâlni, pe acest drum, și acel daimonion care a străjuit gândirea aceluiași înțelept atenian ca altă față a „subteranelor” ființei, acolo unde lumina se îngemănează cu întunericul, stare „poetizată” de Goethe, dar prăbușită în tragic de Dostoievski. E o coborâre spre înțelegere prin cuprindere și, implicit, prin atingerea nelimitatului.
(Mircea Braga)

Cartea Aurei Christi Geniul inimii pare o stâncă masivă, singuratică, într-un peisaj „mioritic”. Geniul inimii are originalitate şi forţă. Prima parte e lirică, a doua (într-un fel) – o comedie negru-satirică, a treia – predominant epic-narativă. Prima parte este excelentă; mi-am însemnat un număr de poezii memorabile. A doua, în centrul ei mai ales, are secţiuni, pasaje extrem de interesant-plăcute-amuzante, în pofida tonului, uneori, foiletonistic. A treia e impresionantă în ansamblu, armonios-coerentă, de o sinceritate sfâşietoare. În tot volumul, istoricul, religiosul, subiectivul se leagă foarte frumos între ele. Nu-mi plac laudele la adresa lui Nietzsche! De fapt, cum se leagă acest autor de Biblie, de Evanghelii?!

Aura Christi poate fi mândră de o realizare majoră, cu totul originală. Probabil, nu l-a citit pe romanticul britanic Wordsworth; dar el e cel care a scris (sau a început să scrie) o memorabilă autobiografie în versuri. Puţini l-au continuat. Am putea spune că Aura se numără printre cei puţini.
(Virgil Nemoianu)

Din infern, cu dragoste
E ca şi cum ai întors câteva pagini din cartea fiinţei. E ca şi când ai lăsat în urma ta ceva crucial, de răscruce, care se impune să fie valorificat, scos la suprafaţa firii, prospectat, descris, contemplat într-o linişte de dincolo de lume, de dincolo de bine şi rău, când toate lucrurile se întrevăd într-o altfel de limpezime, care nu exclude de tot nici iubirea, nici setea de viaţă, nici dorinţa de a rămâne, de a întârzia în această lume, cu deosebirea că iubirea, setea de viaţă şi dorinţa de a rămâne sunt – după acei ani, trăiţi la temperaturi imposibile – altfel, fiindcă a intervenit o schimbare radicală şi nebănuit de lentă în felul tău de a privi şi de a vedea lucrurile. Parcă eşti la fel şi, totuşi, substanţial diferit. Ceea ce numeşti viaţă e văzut de tine din alt unghi, prin ochiul cuiva înstrăinat. (…) Trăim între lumi şi rareori ne dăm seama de aceasta. Spaţiile intermediare ne sunt casă şi liman. Ce straniu e că realizăm aceasta exclusiv când suntem aduşi pe muchie de cuţit, pe buza prăpastiei, unde, pradă iluminării, înţelegi totul; şi de cum te desprinzi de exuberantele focuri de-acolo uiţi o parte din ce-ai priceput, făcând apoi efortul de a-ţi aduce aminte.
Ce zeitate şi a slobozit mierea eretică în miezul labirintului care sunt?
Carnea trecătoare a cui sunt, Doamne?

Noaptea străinului
Văd în Aura Christi scriitoarea româncă exponenţială la nivel înalt pentru era globalismului (mondialismului), pentru europenismul multinaţional, întrucât, asemenea unui arbore simbolic, axial, are rădăcinile în Basarabia (fostă componentă a Uniunii Sovietice, actuală Republica Moldova) şi coroana în România, ţară membră a Uniunii Europene din 2007. Scrisul său integral devine în mod constant o expresie a unui dramatic destin personal şi colectiv. Prin identitatea sa creatoare, acest scris dobândeşte o inconfundabilă expresivitate literară. El poartă marca certă a anvergurii canonice.
(Marian Victor Buciu)

Aura Christi a găsit limbajul în care să toarne experienţe ce păreau să se afle dincolo de posibilitatea articulării discursive: prăbuşirea umanităţii până la nivelul la care cineva ucide cu aprobarea deplină a conştiinţei în numele unei idei, procesul de înlocuire a omului din om printr-un monstru. Nu statistica crimei, impresionantă aşa cum e ea, o interesează pe Aura Christi. Ea îl toarnă pe Dostoievski în Nietzsche pentru a face anatomia răului absolut. Răul din inima omului. Titlurile cărţilor sale sunt grăitoare în privinţa geografiei lor morale: Casa din întuneric, Sfera frigului, Cercul sălbatic.

În Vest, filosoful Nietzsce a fost cel care a influenţat epistemologia postmodernă prin deconstrucţia logocentrismului. În România, Nietzsche al moralei demistificate e cel care a influenţat două minţi strălucite ale literaturii contemporane: Nicolae Breban şi Aura Christi. Romancierul Nicolae Breban l-a ales pe un Nietzsche masculin, al voinţei de putere şi al sufletelor de stăpâni. Aura Christi a fost atrasă de un Nietzsche al aporiilor, cel care, în Ecce homo, îi suprapune pe Christ şi Dionysos. După cum spune Aura Christi, „blândeţea sfârşind în gheare”. Ea este o scriitoare a unui Est căzut, care îi mai include pe Ismail Kundera, Bashkim Shehu, sau pe Fraţii Strugatski, deoarece la toţi o realitate coşmarescă e redată prin frânturi de suflet omenesc.
(Maria-Ana Tupan)

Acasă – în exil
Am căutat timp să citesc cartea ta cu atenție, deși unele dintre fragmente mi-erau cunoscute. Te exprimă foarte bine: este polemică, are energia de care am mai zis și pe care ai contestat-o, este o asumare sinceră și urmând chemarea ta, felul tău de a vedea lucrurile, de a fi alături de „oamenii mari” și de a duce împreună lupta pentru valorile în care crezi. Este vitală și, ca la Marino, repetiția este motivată de (și exprimă) intensitate. A o citi în afara caracterului ei polemic și a sensului de afirmare a solidarității cu comunitatea de care te simți atașată înseamnă a o rata. Cred că a fost foarte bine să începi cu cazul Marino, căci este exponențial, dar și mai clar decât altele.
(Gabriel Andreescu)

Concluzia centrală care ascunde chiar miza întregii cărți: „Nu cred că fenomenul globalizării, răspândit pe mapamond, a clătinat identitatea francezilor, a nemților, spaniolilor sau rădăcinile altor națiuni. Oricât de straniu ori deplasat ar suna pentru urechile unor comentatori români, adepți ai politicii corecte, voi spune un adevăr familiar națiunilor mari ale lumii. Există lucruri ce nu pot fi negociate. Între acestea sunt țara, familia, limba, identitatea și neamul”. Or, în România aceste dimensiuni ale ființării noastre se „negociază” de peste două decenii, în condiții mistificatorii de intimidare, amenințare că nu poți fi „în rândul lumii“, „european“ și globalist, dacă nu renunți la propria identitate, la propriile resurse umane, naturale, spirituale. Or, scriitorul român, de la cronicari la Școala Ardeleană, pașoptiști, marii clasici, generația Marii Uniri, cea interbelică au fost păzitori ai ființei românești prin forța creației și a ethosului lor, cu întrerupere în deceniul proletcultist, pentru a se revigora cu generațiile lui Nicolae Labiș, a lui Nichita Stănescu, a lui Nicolae Breban, Ioan Alexandru, a lui Cezar Ivănescu și a Aurei Christi, de îndată ce o parte dintre optzeciști s-a trezit din torpoarea simulacrelor postmoderniste. Sintagma din expresia trădarea scriitorului are, acum, o dublă trimitere: scriitorul român a fost trădat de elitele politice postdecembriste, după cum scriitorul, la rându-i, și-a uitat menirea de păzitor al ființei naționale. Soluția, crede Aura Christi, este, pe de o parte, heideggeriana păzire a ființei de către poeți, pe de alta, întoarcerea la vechea tablă a valorilor europene și românești, toate abandonate de mentalitatea postmodernistă.
(Theodor Codreanu)

Ce sunt aceste polemice? O seamă de arabescuri exce­sive, radiografia patetică și lucidă a unei sfâșieri, o serie de tentative de a înțelege, eșuate în neînțelegere, reportajul unor revolte aneantizate în albia deznădejdii și a refuzu­lui de a accepta să asiști – redus la muțenie, deci, vinovat din start – la comercializarea, trivializarea infernului co­munist. Proces culminat, incredibil, cu un masacru al ino­cenților regizat într-un stil de extracție neostalinistă. Cum să califici altfel vânătoarea de oameni mari, prin care s-a perpetuat europenitatea culturii române în anii dictaturii stalinisto-dejiste? Vânătoare organizată sub ochii noștri, în sărmana noastră democrație.

Ce sunt aceste polemice? Poate, un semn al speranței că nu e vândut chiar totul. Nu e terfelit chiar totul. Nu e pierdut chiar totul.
(Aura Christi)

Orbita zeului
„Cu Orbita zeului – volum compact, ce-şi deschide străveziile-i aripi sau porţi sub motto-ul bacovian (care mi-a purtat şi mie paşii în arta şi mitul romanului cu doar o jumătate de secol în urmă!) – Aura Christi îşi afirmă, cu un calm magistral, trebuie s-o spunem, pecetea-i lirică: o viziune de o dureroasă limpiditate asupra naturii, complice şi oglindă a întregului vagabondaj imagistic, o surprinzătoare revizitare a zeilor, ce conferă o patină clasică, unitară, volumului, cu nu puţine semne, poate chiar şi un fel de abur liric, venite din intima depărtare a unor poeţi ca Hölderlin, Rilke, Blaga sau Nichita, celebrându-i şi pe Brodski sau Ahmatova.

Iată, foarte succint, o mostră admirabilă a unui singular curaj poetic şi iniţiatic: re-instalarea unei poete, oficiind în limba lui Eminescu, în marile teme ale poeziei europene – etern moderne, fertile oricui posedă ingenium –, dar şi în acel curaj, profetic aş spune, de a se descoperi pe sine.”
(Nicolae Breban)

„Aura Christi îndrăznește, prin acest nou volum, cel mai reușit din tot ce a scris până acum, să readucă în poezia contemporană modelul clasic. Versul este perfect tăiat, de o muzicalitate lăuntrică sobră, fără sincope, de un firesc necăznit, care nu le iese decât poeților de anvergură. Sunt «atacate» teme mari, dar nu sub formă de lozinci, cum procedează naivii și începătorii, ci fin sugerate, ținute în suspans. Confesiunea discretă, care nu se coboară la înregistrarea lipsită de imaginație a unor senzații ori furnicături sentimentale, a unor evenimente relatate în nuditatea lor austeră – reprezintă o situare polemică față de biografismul neretușat al unei mari hălci din poezia ultimelor două decenii. E o poezie clasică, a neliniștii, dar a unei neliniști rodnice, împăcate cu sine. Totul pare scris cu tonul celui care știe, care a traversat «drama lucidității», care a atins acel punct al înțelegerii de unde realitatea, deși nu poate fi controlată, nu mai are cute, nișe obscure; o asemenea perspectivă este foarte exigentă, dură, așa că totul pare a fi scris cu cuțitul la os, dar transmite echilibru, nu derută. Deși totul e zbucium și căutare și convulsie, «totul e», cum spune un foarte frumos poem, «liniștit». Din suma unor neliniști grele iese o liniște-sinteză, care le împacă pe toate și te împacă pe tine cu tine. Pe tine ca poet și pe tine ca cititor. Am definit, astfel, discret, atitudinea clasică, adevărata atitudine clasică. Un fel de echilibru de ansamblu, prin nimic strident: de fond, de formă, de muzicalitate, de atitudine și de viziune, în cele din urmă. Prin Orbita zeului, Aura Christi a dat unul dintre cele mai substanțiale volume din poezia, atât de aplatizată retoric, a ultimilor ani.”
(Bogdan Creţu)

„Poetul nu disociază, ci aduce nume și lucruri într-o relație inteligibilă. Versurile structurate de antonomasia (figură care descrie în loc să numească: «Dați-mi un nume pentru cel care…») indică relația omului cu divinitatea ca prototip al logicii prin care lucrul este atașat unei semnificații. Nu este așadar o estetică a aparențelor/ veșmintelor frumoase, ci una semiotică, a iluminării fenomenului printr-un sens profund. Fruct al unei imaginații religioase, Orbita zeului s-a așternut în tiparele marii poezii.”
(Maria-Ana Tupan)

Psalmi
Iată, în cuvintele Aurei Christi, curgând abundent, din surse ascunse, fluidul vivifiant al poeziei, să nu ne temem de retorica  majusculelor, al marii Poezii.
(Nicolae Balotă)

Aura Christi a uimit critica de specialitate prin ample volute metaforice, calde, îndrăzneţe, abordând, în câteva volume, printr-o splendidă frondă, clasicul sonet poetic și dovedind o excelentă stăpânire a limbii, a mijloacelor specifice, într-o lirică a meditaţiei grave, adânci, exprimată în metafore, în care modernitatea şi sensibilitatea secolului se confundă, cu vigoare clară, de o marcată originalitate, tumultuos şi muzical aproape, într-o subtilă rezonanţă eufonică, cu trimiteri, accente şi imagini simbolice, cu marele torent al liricii europene de înalt nivel, de la Rimbaud şi Baudelaire, la Rilke şi Blaga. Şi, încă odată, la Țvetaieva şi Nichita Stănescu.
(Nicolae Breban)

Mă auzi tu, oare, înstrăinato? Am citit poeziile tale la ceas de seară, pe o terasă, având în faţă colinele Ierusalimului. Eu nu sunt un bun comentator de poezie, cei care au scris despre poezia ta te-au „prins” foarte bine, ai forţă, un simţ rar al tragicului şi antene pentru transcendenţă…
(Leon Volovici)

Ignorând retorica unei poezii postmoderniste intolerante, metonimice – balizându-se în criteriul retoricului, un trop ajunge, iată, să impună un model poetic – Aura Christi continuă să ofere un ospăţ metaforic. Psalmul coexistă cu viziunea aspră, expresionistă. Universul şi limbajul au torsiuni tragice, în naraţiuni poematice deopotrivă fruste şi fabuloase, cvasimitice. Moartea e o prezenţă familiară, ca privirea şi olfacţia însăşi. Mitul e prezent ca joc automodelator. Calea spre mit ajunge o traversare a suferinţei.
(Marian Victor Buciu)

A scrie căderea apocaliptică nu e uşor. E un merit al Aurei Christi faptul de a găsi singura soluţie la această cădere fatală, dată din pornire: cel care o scrie o şi „opreşte”, „incitând rigoarea/ celui din urmă frig”. Doar un fel de zeu al poeziei, o divinitate descoperită cu greu, conştientă de destrămarea mitului, poate să impună din nou mitul: instituirea „mai viului” este cu putinţă doar datorită morţii. Învierea nu e posibilă decât datorită ei. Sensul celei mai mari dintre taine se dezleagă, astfel, paradoxal, prin răsturnarea negativităţii generale a sensului. (…) Descoperirea făcută de poetă este că realul însuşi are origine poetică (nu reală!), prin căderea în „emisfera cealaltă”, de parcă Dante însuşi ar fi acum reeditat în altă semantică: „Ah, calul e fiu al pegaşilor dintotdeauna”. Fiinţele existente îşi au obârşia în himere, iar realitatea ia fiinţă din metaforă. (…) Altă „descoperire” poetică: întreg mitul temporal al omenirii poate fi ranversat. (…) Iată, deci, cum se poate recupera mitul într-o epocă în care toată lumea postmodernă a visat la demitizare şi dez-iluzionare pentru a se apropia de realul ca atare.
(Ștefania Mincu)

Tragicul visător
„Lirica Aurei Christi s-a format şi s-a modelat iute, ferm, cu o îndrăzneală şi o gravitate rară a tonului, mai ales în jurul poeziei de meditaţie post-romantică, de la Rilke la Țvetaieva, de la Blaga la Nichita Stănescu. Necăzând pradă ispitelor culturale şi mondene post-decembriste, între care aşa-zisul post-modernism românesc, ce afişa cu o anume suficienţă refuzul valorilor clasice şi moderne în favoarea unei lirici descompuse şi uneori barbar improvizate sub scuza autenticismului, poeta noastră a uimit critica de specialitate prin ample volute metaforice, calde, îndrăzneţe, abordând, în câteva volume, printr-o splendidă frondă, clasicul sonet poetic și dovedind o excelentă stăpânire a limbii, a mijloacelor specifice, într-o lirică a meditaţiei grave, adânci, exprimată în metafore, în care modernitatea şi sensibilitatea secolului se confundă, cu vigoare clară, de o marcată originalitate, tumultuos şi muzical aproape, într-o subtilă rezonanţă eufonică, cu trimiteri, accente şi imagini simbolice, cu marele torent al liricii europene de înalt nivel, de la Rimbaud şi Baudelaire, la Rilke şi Blaga. Şi, încă odată, la Țvetaieva şi Nichita Stănescu.”
(Nicolae Breban)

„A scrie căderea apocaliptică nu e uşor. E un merit al Aurei Christi faptul de a găsi singura soluţie la această cădere fatală, dată din pornire: cel care o scrie o şi «opreşte», «incitând rigoarea/ celui din urmă frig». Doar un fel de zeu al poeziei, o divinitate descoperită cu greu, conştientă de destrămarea mitului, poate să impună din nou mitul: instituirea «mai viului» este cu putinţă doar datorită morţii. Învierea nu e posibilă decât datorită ei. Sensul celei mai mari dintre taine se dezleagă, astfel, paradoxal, prin răsturnarea negativităţii generale a sensului. (…) Descoperirea făcută de poetă este că realul însuşi are origine poetică (nu reală!), prin căderea în «emisfera cealaltă», de parcă Dante însuşi ar fi acum reeditat în altă semantică: «Ah, calul e fiu al pegaşilor dintotdeauna». Fiinţele existente îşi au obârşia în himere, iar realitatea ia fiinţă din metaforă. (…) Altă «descoperire» poetică: întreg mitul temporal al omenirii poate fi ranversat. (…) Iată, deci, cum se poate recupera mitul într-o epocă în care toată lumea postmodernă a visat la demitizare şi dez-iluzionare pentru a se apropia de realul ca atare.”
(Ștefania Mincu)

Preț individual cumulat în librării: 342,90 lei;
Preț individual cumulat în librăria Ideea Europeană: 279,00 lei;
Preț Pachet promoțional: 231,00 lei;
Transport gratuit.