Psihanaliza: pro şi contra

Acest scurt eseu se adresează mai puţin psihanaliştilor sau pacienţilor lor, ci mai degrabă unui public puţin special, dar totuşi din ce în ce mai numeros: cel care se întreabă cum poate efectua o terapie şi chiar de a deveni psihanalist. De fapt, ce credit are psihanliza de vreme ce oameni nicidecum ignoranţi sau naivi, pe care nu-i suspectăm a priori de aviditate sau chiar de marşăvie, continuă cu o anumită modestie (voi reveni la acest subiect) să se consacre domeniului în cauză? Deoarece astfel de întrebări, cu excepţia cazului în care ne acoperim sălbatic urechile, sunt puse, ba chiar formulate direct în contextul contemporan, nu numai în unele scrieri semivulgare oferite publicului printr-o publicitate agresivă, dar şi în sfera medicală sau în cercetarea critică cea mai sofisticată.

Cum domeniul meu de cercetare nu este doar psihanaliza, ci şi istoria şi filosofia ştiinţelor, mi se va permite, aşadar, să-mi introduc subiectul din unele motive legate de aceasta chestionare sceptică, ba chiar virulentă şi denunţătoare, să risc o stare de lucruri intelectuală în cadrul psihanalizei şi de a contura din acest domeniu un tablou de ansamblu în culori puţin crude, dar pe care intenţionez să-l fac punctul meu de plecare.