Psihologia apărării

Omul nu suportă cu uşurinţă aleatoriul, ireversibilul, concreteţea si încărcătura de durere a morţii. Conştiinţa înspăimântată încearcă să scape de această angoasă existenţială, ca şi de sentimentul, ce se amplifică inconştient, de vină, de a fi luat parte la cele întâmplate. Eu nu vreau să iau parte la o moarte. Conştiinţa încearcă să curme cât mai repede această situaţie excepţională şi extenuantă.

Fragment:

Întroducere
Introducerile nu încep, de regulă, cu un citat, cu atât mai puţin cu unul lung, ca citatul care va urma. Pentru noi însă, ca autori, este important să dăm acest citat dintr-o operă literară care, în altă cheie și în alt limbaj, limbajul imaginilor, concentrează problematica lucrării de faţă.

Este vorba despre Omul fără însuşiri, amplul roman al lui Robert Musil, ce pare fără sfârșit și chiar este neterminat, și care, de altfel, ar putea servi în totalitate de citat cărţii noastre.

„Era o minunată zi de august a anului 1913”. Dar situarea în timp nu are nici o importanţă: situaţia se putea și se poate petrece ieri, astăzi, mâine. Nu are importanţă nici situarea în spaţiu, deși locul este indicat cu precizie: „capitala imperială Viena”. O stradă largă, animată, pe care merg două personaje ce sunt, probabil, eroii principali ai romanului: Diotima și doctor Arnheim. De altfel, numele lor nu au importanţă. Are importanţă faptul că „în capitala imperială, ei sunt la locul lor”. În situaţia dată, totul este pus la punct, nu are hiatusuri, este raţional, verificat, măsurat, stabil. Faptul că situaţia respectivă nu este legată de spaţiu, de timp și de numele personajelor, că este impersonală, îi dă cititorului o oarecare impresie de arhetipal, de ciclicitate, de repetabilitate a ei întru totul.

Și, deodată, cei doi devin martorii unui accident: un pieton este călcat de o mașină; el este luat și dus pe trotuar, unde rămâne întins. Vom folosi chiar cuvintele lui Musil pentru a descrie continuarea scenei: „Oamenii îngenuncheau pe rând alături, în dorinţa de a face ceva pentru el, îi desfăceau larg haina și pe urmă o strângeau la loc, încercau să îl ridice puţin sau, dimpotrivă, să-l lase din nou pe spate; de fapt, nimeni nu urmărea altceva decât să umple timpul până la venirea, odată cu serviciul de salvare, a unui ajutor competent și autorizat.

O doamnă și însoţitorul ei s-au apropiat și s-au uitat pe deasupra capetelor și a spinărilor încovoiate la cel întins pe jos. După aceea s-au dat înapoi și au așteptat puţin.

Doamna a simţit în capul pieptului ceva neplăcut, ce putea fi luat foarte bine drept compasiune; era o senzaţie de derută și de încătușare. Domnul, după o oarecare tăcere, i-a spus:
– Camioanele astea grele pe care le folosesc aici au distanţa de frânare prea mare.

Doamna a simţit după aceste cuvinte o ușurare și a mulţumit cu o privire atentă. Auzise deja de câteva ori această expresie, dar nu știa ce înseamnă distanţă de frânare și nici nu voia să știe; îi era suficient faptul că cele spuse înscriau oribila situaţie într-un cadru și o transformau într-o problemă tehnică, care nu o privea direct. Dar se auzea deja sirena ascuţită a salvării și rapiditatea sosirii ei i-a umplut de mulţumire pe toţi cei care așteptau. Mare lucru, serviciile astea sociale. Victima a fost pusă pe targă și împinsă cu ea cu tot în mașină. În jur se agitau niște oameni într-un fel de uniformă, iar înăuntrul ambulanţei, cât se putea vedea, era totul la fel de curat și de corect ca într-un salon de spital. Puteai să pleci cu convingerea aproape justificată că se întâmplase ceva legic și legitim.
– Potrivit unei statistici americane – remarcă domnul – acolo mor anual în accidente de mașină o sută nouăzeci de mii și rămân infirmi patru sute cincizeci de mii de oameni.
– Credeţi că e mort? întrebă însoţitoarea sa, care mai avea încă sentimentul nejustificat că asistase la ceva ieșit din comun.
– Sper că e viu, răspunse domnul. Când l-au băgat în mașină părea viu” [38, p. 33].

Așadar, ce se întâmplase? Un trecător este lovit de o mașină. În niște circumstanţe pașnice, măsurate și verificate, în „nesfârșitul imperial” al propriei vieţi și, în general, al oricărei vieţi, apare, neavenit, brusc și sfredelitor, ceva „ieșit din comun”, irumpe o moarte străină, ca un mesaj care să-ţi amintească: Memento mori!

Și chiar dacă este o moarte străină, moartea altuia, a unui străin, a unui necunoscut, ea ţi se vâră în suflet, îţi invocă fără să vrei faptul că și tu ești pieritor, că existenţa ta e vremelnică (când îmi vine și mie sorocul?), că ai un sfârșit.

Și moartea străină, întâmplătoare, e un avertisment nedorit că și propria existenţă, propria viaţă este marcată, atinsă de suflul morţii, este, după expresia lui Heidegger, „existenţă spre moarte”. Moartea altuia „a declanșat” angoasa existenţială, manifestată la Diotima aproape fiziologic, ca un gol în coșul pieptului, iar psihic – ca un disconfort, o dezagreabilă „senzaţie de derută și încătușare”.

Mai e ceva aici. În esenţă, nimeni nu are nici o vină că cineva a fost lovit de o mașină, cel puţin, pietonii.

„I s-a întâmplat din cauza propriei neatenţii”. Nimeni nu e vinovat… dar, într-un mod absurd, dintr-o întâmplare, ia sfârșit o viaţă, moare un om concret. Moartea a scos din rândurile noastre, din întâmplare, pe unul dintre noi.

Puteam să fiu eu acela. Dar uite că eu am avut noroc, iar el nu. Nu eu sunt vinovat că el n-a avut noroc, că nu a fost atent. Nimeni nu e vinovat… Atunci de unde această „senzaţie de încătușare”?

Omul nu suportă cu ușurinţă aleatoriul, ireversibilul, concreteţea și încărcătura de durere a morţii. Conștiinţa înspăimântată încearcă să scape de această angoasă existenţială, ca și de sentimentul, ce se amplifică inconștient, de vină, de a fi luat parte la cele întâmplate. Eu nu vreau să iau parte la o moarte. Conștiinţa încearcă să curme cât mai repede această situaţie excepţională și extenuantă.

Și iată prima salvare: „A păţit-o din cauza propriei neatenţii”. Moartea lui nu este întâmplătoare, e o consecinţă a neatenţiei, acestei morţi i s-a găsit o cauză.

Sigur că da, moartea lui este un eveniment firesc. Ce-ar mai trebui pentru a explica moartea unui om ca pe „ceva legic și firesc”? Când conștiinţa Diotimei nu reușește să-și dea un răspuns, își oferă imediat și cu amabilitate serviciile o altă conștiinţă, conștiinţa însoţitorului ei ocazional, Arnheim, care ridică (sau coboară?) această moarte singulară, întâmplătoare, la rangul de problemă pur tehnică – „Camioanele grele au o distanţă de frânare prea mare” – și de statistică impersonală – 190.000, ceea ce înseamnă deja cifre mari, ceva semnificativ statistic vorbind, deci o legitate. La acestea se adaugă agitaţia competentă a sanitarilor de la salvare, a unui serviciu social chemat să rezolve, să pună capăt unei asemenea situaţii neplăcute. Să nu mai vedem, să nu ne mai afecteze.
Ceea ce s-a petrecut este, desigur, „ceva legic și firesc”.

Rămâne un ultim demers al conștiinţei pentru a alunga moartea: să nu lași să se înstăpânească certitudinea că ea chiar s-a produs, să rămâi în neștiinţă: „Sper că e viu. Când l-au băgat în mașină, părea viu”. Și, în general, „era un băiat?”

Cititorul care a parcurs atent această mizanscenă din romanul lui Robert Musil și interpretarea ei de către autorii cărţii de faţă poate și trebuie să simtă că în acest dificil și febril demers al unei conștiinţe speriate, menit să o scoată din astfel de situaţii excepţionale, există o oarecare ambiguitate.

Pe de o parte, conștiinţa reduce disconfortul psihologic, dezamorsează angoasa existenţială, atenuează sentimentul de vină, descătușează „senzaţia de încătușare”.

Pe de altă parte, bănuim vag că o astfel de ieșire salvatoare nu merge până la capăt, situaţia rămâne în cel în cauză, continuă, tocmai pentru că nu s-a rezolvat, nu a fost trăită până la capăt, ci se produce o substituire a rezolvării reale totale, oricât de chinuitoare ar fi aceasta, deci a trăirii situaţiei, tocmai pentru că are loc o ieșire din ea. În aceste condiţii, situaţia se depune ca o piatră, există inconștient în individul respectiv.

În cele ce urmează ne vom ocupa tocmai de un astfel de proces de conștientizare, de acel nivel de reglare psihologică numit în psihologie și în psihoterapie apărare psihologică. Îl sfătuim pe cititorul care nu este de profesie psiholog să-și mai amâne puţin prima reacţie, întru totul firească, faţă de sensul cuvântului „apărare”: „Apărare – asta nu presupune și ceva rău, cu dublu înţeles?!”. Reţineţi-vă o astfel de reacţie până veţi ajunge, dacă veţi avea răbdarea necesară, la sfârșitul acestei cărţi.

Cititorul care este de profesie psiholog va trebui să remarce un fapt surprinzător, și anume că în limbajul profesional al psihologilor, termeni precum „apărare psihologică”, „mecanisme de apărare”, „tehnici de psihoapărare” s-au încetăţenit încă de mult, chiar dacă nu au avut poate statut de termeni știinţifici riguroși, ci numai de termeni ai unui limbaj de specialitate. Psihologii vor mai remarca și faptul că, atunci când vorbesc în limba lor „păsărească” și folosesc aceste cuvinte, ei se înţeleg, dar, atunci când le citesc, devine evident faptul că literatura de specialitate din ţara noastră este extrem de deficitară în ceea ce privește abordarea știinţifică a acestei problematici.

În literatura străină de specialitate este cunoscut și recunoscut faptul că apărarea psihologică se bucură de interes atât în planul știinţei, cât și în afara ei. O înţelegere profesională a acestui interes presupune o analiză a literaturii consacrate acestei problematici. De foarte multe ori, istoria unei probleme constituie începutul rezolvării ei.

În prima parte a cărţii noastre (primele două capitole) vom încerca să urmărim evoluţia înţelegerii știinţifice (nicidecum univoce) a apărării psihologice, precum și ariile de manifestare a ei, așa-numitele situaţii excepţionale. Vom remarca mai întâi că fenomenul apărării psihologice a fost stabilit și descris ca fapt știinţific în literatura psihanalitică.

Cu toate acestea, numeroși metodologi și istorici ai literaturii de specialitate nu îi recunosc statutul știinţific.

Atitudinea precaută a psihologiei naţionale faţă de psihanaliză a determinat și o atitudine destul de negativă faţă de numeroasele ei concepte. Din fericire, această atitudine s-a manifestat în principal în literatură. În practică însă, psihologii și psihoterapeuţii folosesc de mult noţiunea
de apărare psihologică.

În plus, sperăm că această parte a lucrării va îndeplini și o funcţie metodologică. În primul rând, studiul apărării psihologice trebuie să prezinte situaţia dificilă și contradictorie a edificării acestui concept psihologic. În al doilea rând, înţelegerea actuală a unui fenomen psihologic, oricât de amplă și de profundă ar fi, nu este finalizată, rămâne deschisă unei noi înţelegeri și aprofundări. În al treilea rând, orice definiţii, chiar cele care se exclud reciproc, completează, într-un final, înţelegerea profesională a unui fenomen cognoscibil. Dar cunoașterea, oricât de genială, nu poate pretinde că se află în posesia adevărului definitiv. Adevărul se află în fenomenul însuși.

În fine, rezolvarea unei probleme nu este rezolvarea unei ghicitori, la care se poate da un răspuns definitiv. Odată rezolvată, problema va continua să apară.

Cititorului care va găsi excursul nostru literar prea complicat și plictisitor, îi recomandăm să treacă direct la cea de-a doua parte a cărţii, cea principală.

În această a doua parte prezentăm fenomenologia apărării psihologice, condiţiile apariţiei ei, manifestarea ei în comportament, consecinţele recurgerii la ea asupra dezvoltării personalităţii. Vom încerca să ilustrăm descrierea și definirea fiecărui mecanism de apărare psihologică din trei puncte de vedere: la nivelul unor situaţii ale vieţii de zi cu zi, prin exemple din opere literare și artistice și cu analize ale unor cazuri din practica psihanalitică și psihoterapeutică. Fiecare capitol se încheie cu recomandări pentru învingerea apărării psihologice.

Aceste recomandări sunt menite să-l ajute pe cititor să-și răspundă la o serie de întrebări: Recurg la apărarea psihologică? Care sunt tehnicile de apărare pe care le folosesc mai des și care sunt cele pe care le folosesc mai rar? Cum se manifestă apărarea pe care o practic? Cât de eficient s-au rezolvat situaţiile conflictuale în care am folosit apărarea psihologică? Ce pot face ca să reduc la minimum acest mod de a mă apăra? Răspunsurile la aceste întrebări, ca și la altele de acest fel, necesită probabil curajul de a te vedea într-un alt fel, de a da o altă apreciere, mai adecvată, propriului comportament și, în fine, de a încerca să te schimbi.

Vom sublinia de la bun început că analiza propriului comportament prin prisma existenţei în el a apărării psihologice generează de multe ori apariţia unei apărări, a apărării împotriva unei astfel de analize. Când este confruntat cu cunoașterea psihologică știinţifică reală a propriului comportament, a caracterului, a posibilităţilor sale, psihologul „naiv” rămâne prizonierul unei apărări psihologice originale: dacă această cunoaștere știinţifică despre el coincide cu propria imagine despre sine, mai ales dacă această cunoaștere are o coloratură pozitivă, el acceptă această informaţie, îi acordă încredere. Dacă ea nu corespunde însă propriilor reprezentări, apare o rezistenţă la acceptarea acestei cunoașteri. Deseori, bariera care i se opune contribuie la formarea unei atitudini negative faţă de purtătorul acestei cunoașteri, faţă de psiholog, iar apoi faţă de orice cunoaștere psihologică știinţifică în general, faţă de întreaga știinţă a psihologiei.

Cea de-a treia parte este o încercare de a extrage niște legităţi în ceea ce privește apariţia și dezvoltarea apărării psihologice. După opinia noastră, ea îi va interesa mai mult pe specialiști.

Dragă cititorule, cunoașterea în exces, inclusiv cunoașterea de sine, este uneori, potrivit unui precept al înţelepciunii populare, dăunătoare. Dacă rămâi un adept al acestui precept, este mai bine să nu citești cele ce urmează. Și vom fi de acord că o cunoaștere excesivă e împovărătoare, că „unde e multă înţelepciune e multă durere” [Ecleziastul I, 18].

Dar ne poţi citi la fel de bine cu intenţia de a ne critica. Și chiar dacă nu suntem convinși că din dispută se naște adevărul, ne vom strădui să fim deschiși la critică, așa încât îţi vom primi cu recunoștinţă toate sugestiile și observaţiile.