A afla şi a înţelege

Bucuria de a trăi

În peisajul cenuşiu al Bucureştiului, printre oameni blazaţi şi mohorâţi, care se deplasează mecanic, cu ochii aţintiţi în gol sau aplecaţi în pământ, trecătorul prin perimetrul cuprins între bulevardul Magheru, Piaţa Amzei şi Calea Victoriei are uneori surpriza să întâlnească un domn distins, păşind energic, cu pieptul înainte, atent la tot ce se petrece în jurul său, cu un zâmbet optimist întipărit pe figură. De vreo treizeci de ani chipul său este acelaşi, de om în vârstă, care se ţine încă bine. Ai fi tentat să îi dai cam 70‑75 de ani. La auzul veştii că, în realitate, are 96 (i‑a împlinit la 7 noiembrie 2012), ai putea râde ca de o glumă bună.
Senin ca un patriarh şi înţelept ca un avva din pustiu, Mihai Şora este, de câteva decenii încoace, vocea de acord fin din viaţa publică românească. În dezbaterile de idei pe teme politice sau culturale, unghiurile sale de abordare a problemelor sunt mereu surprinzătoare, dar, de fiecare dată, capabile să surprindă substanţa (seva, ar spune Mihai Şora) fenomenului, atunci când majoritatea celor implicaţi în discuţie sunt incapabili să împingă analiza dincolo de scoarţă. Chiar dacă formulările lui Mihai Şora nu au darul să şocheze sau să intre în memoria noastră culturală (precum piruetele stilistice ale lui Al. Paleologu, de pildă), ele sunt de cele mai multe ori în răspăr cu punctele de vedere generalizate şi, trebuie spus, în cele mai multe dintre cazuri, nu el este cel care greşeşte. Ascultate cu mai multă atenţie de cei care au avut puterea de decizie în anii scurşi de la căderea regimului comunist, argumentele şi soluţiile lui Mihai Şora ar fi putut contribui la risipirea confuziei care caracterizează atât de bâlbâita noastră tranziţie.
Despre toate şi ceva în plus. De vorbă cu Leonid Dragomir este o carte pe care o aşteptam de mult. În decursul timpului am citit nenumărate interviuri cu Mihai Şora şi texte cu substrat memorialistic. Nici cărţile sale de filozofie nu mi‑au fost străine, în măsura în care am reuşit să le pătrund înţelesurile. Ştiam despre filozof că a fost unul dintre studenţii lui Nae Ionescu, că a luptat în rezistenţa franceză în anii celui de‑al doilea război mondial, că a publicat o carte de filozofie la celebra editură pariziană Gallimard (Du dialogue intérieur, 1947), înainte ca marile edituri occidentale să‑şi deschidă porţile pentru Cioran, Eliade şi Ionesco. Apoi, inexplicabil s‑a întors în ţară. După o tăcere de trei decenii a scos prima carte în limba română (Sarea pământului, 1978), urmată de alte cărţi de filozofie. După 1989 s‑a implicat activ în viaţa publică. A fost pentru câteva luni ministru al învăţământului, apoi s‑a manifestat ca o personalitate de prim plan a societăţii civile (este unul dintre fondatorii Alianţei Civice şi ai Grupului pentru Dialog Social). În fine, a făcut parte din grupul de iniţiativă care a dus la înfiinţarea Partidului Alianţei Civice.
Dacă toate aceste informaţii au fost risipite în volume de interviuri sau de evocări, cartea realizată de Leonid Dragomir are meritul incontestabil de a condensa sub coperţile sale elementele cele mai importante ale biografiei intelectuale a lui Mihai Şora şi de a pune în evidenţă specificitatea ideilor sale filozofice şi politice. Fără a fi un gazetar propriu‑zis, Leonid Dragomir are bunul simţ de a‑şi asuma în acest dialog rolul de modestă vioară a doua. El nu face paradă de cunoştinţe, doreşte să afle cât mai multe de la ilustrul său interlocutor, nu să se pună pe sine în evidenţă aşa cum fac, din păcate, mulţi dintre autorii de cărţi‑interviu din ultima vreme. Întrebările sale sunt scurte, la obiect, inteligente. Sunt întrebări care ar putea sta pe buzele oricărui cititor al cărţilor lui Mihai Şora sau care a aflat câte ceva despre întâlnirile fabuloase pe care viaţa le‑a hărăzit acestei istorii vii a spiritualităţii româneşti din secolul XX.
Confesiunile lui Mihai Şora despre personalităţile pe care le‑a cunoscut în tinereţe produc fiori pe şira spinării. Omul pe care îl poţi întâlni pe stradă, în târgurile de carte sau la diverse evenimente culturale, pe care îl poţi accesa oricând cu un simplu apel telefonic, a fost studentul lui Nae Ionescu şi a plecat în Franţa la recomandarea lui Constantin Rădulescu‑Motru şi Dimitrie Gusti. I‑a mai cunoscut în perioada interbelică pe Mircea Eliade (care era asistentul lui Nae Ionescu la facultate), Mircea Vulcănescu, Tudor Vianu, Nicolae Bagdasar, Anton Golopenţia, Traian Herseni. A fost prieten cu Emil Cioran şi Eugen Ionescu. Mihai Şora, contemporanul nostru, a stat de vorbă cu toţi aceşti intelectuali, le‑a cunoscut vocea, gesticulaţia, modul în care îşi argumentau punctele de vedere, micile chichiţe de comportament sau de limbaj. Această revelaţie nu are cum să nu te înfioare. Chiar şi după ce ai citit impresionanta evocare Profesorul meu Nae Ionescu, ascultându‑l din nou pe Mihai Şora cum rememorează analitic personalitatea dascălului său, ai sentimentul că înţelegi ceva din farmecul greu de definit al omului care a sedus cele mai strălucite minţi din perioada interbelică: „Lecţiile sale erau întotdeauna provocatoare, te făceau să gândeşti tu însuţi problema o dată cu el, să simţi că terenul este alunecos. Cursurile lui Nae erau pe muchie de cuţit, exista mereu o alternativă, între braţele căreia nu ştiai pe care anume să‑l alegi. Trăgând spre unul dintre cele două, el avea o mică pauză, ce semăna cu o ezitare, şi cuvântul acela – singurul posibil! – care ne umplea aşteptarea producea o lumină nemaipomenită. Era o artă a spunerii, a oralităţii, a spontaneităţii (dar hai să mergem pe ipoteza rea, a mimării spontaneităţii) desăvârşită. Avea un efect trezitor (s.a.) incredibil” (p. 11). La mai bine de jumătate de secol de la moartea lui Nae Ionescu lecţia sa nu mai este una de filozofie, ci o metodă de abordare a oricărei chestiuni intelectuale, pe care a deprins‑o de minune fostul său student Mihai Şora. „De la Nae învăţai că problemele nu sunt bătute în cuie, că pot fi reactualizate, că dacă au fost întoarse pe cinci feţe, ele au de fapt cincizeci şi cinci de feţe şi ţie îţi mai rămân feţe pe care să le întorci” (p.11).
În acest spirit al lui Nae Ionescu îi priveşte astăzi Mihai Şora pe oamenii, deveniţi file ale istoriei culturii române, pe care i‑a cunoscut în tinereţe. Admirând ceea ce este de admirat, el nu se lasă copleşit de personalitatea lor la scara istoriei (în anumite cazuri aureolată şi de martiriul în închisorile comuniste). Cu spirit analitic le întoarce personalitatea pe toate feţele şi, de aceea, portretele pe care le realizează sunt cât se poate de nuanţate. Întrebat cum era Mircea Vulcănescu în perioada studenţiei sale, Mihai Şora răspunde: „Domnule, aş spune aşa: era un tip reactiv. Cred că era omul care ştia cea mai multă carte din toată generaţia sa, incluzându‑l şi pe Eliade. Însă aceste cunoştinţe ale lui nu erau date la iveală decât la o solicitare: nedumerirea lui X, curiozitatea lui Y, un articol pentru o revistă, o conferinţă pe care trebuia să o ţină. Atunci vedeai ce ştie din domenii de o uluitoare diversitate. La fel şi la seminarii: era un material care se organiza acolo sub ochii tăi şi prin prisma adoptată de el se creau legături cu o mulţime de zone culturale şi era o întreagă arhitectură a expunerii sale. Asta e o chestiune absolut uluitoare. De la sine era un om care‑şi vedea de treaba lui, nu era unul care voia neapărat să producă, era un om de datorie” (pp. 12‑13).
Dincolo de aceste portrete pe care le‑am citat in extenso tocmai pentru a stârni apetitul pentru carte, în Despre toate şi ceva în plus, Mihai Şora analizează cu luciditatea sa bine ştiută teme dintre cele mai diverse, multe dintre ele adevărate obsesii ale dezbaterilor de idei din perioada tranziţiei: legionarismul lui Cioran, Eliade şi Noica, comparaţia între cele două totalitarisme ale secolului XX (fascismul şi comunismul), imposibilitatea alcătuirii unei istorii a filozofiei româneşti, rolul imaginaţiei în filozofie, importanţa ecumenismului în ziua de azi, rolul poeziei şi al literaturii în secolul XXI, înţelepciunea „locului comun”. O bună parte din volum este dedicată explicării schemei sistemice care stă la baza lucrărilor filozofice ale lui Mihai Şora şi influenţei decisive pe care au avut‑o asupra modelării gândirii sale operele filozofice ale unor Pascal, Husserl, Heidegger, Péguy ori Gabriel Marcel.
Despre toate şi ceva în plus. De vorbă cu Leonid Dragomir este o carte utilă pentru cunoaşterea personalităţii şi operei unui foarte important gânditor al vremii noastre. Dincolo de informaţiile punctuale despre Mihai Şora, oamenii pe care i‑a cunoscut şi cărţile care i‑au marcat profilul intelectual, volumul este important şi pentru acel „ceva în plus”: un mod de a trăi viaţa cu ochii larg deschişi, cu bucuria de a înţelege, de a observa miracolele care se petrec în jurul nostru şi de a oferi un zâmbet necunoscutului care îţi întretaie drumul. Seninătate, luciditate şi bucuria vieţii. Simplă, frumoasă şi veche de când lumea, aceasta este formula magică menită să descifreze personalitatea lui Mihai Şora.

►   Mihai Şora, Despre toate şi ceva în plus. De vorbă cu Leonid Dragomir, Paralela 45, 2005

Mintea şi inima lui Mihai Şora

S‑a vorbit deseori despre logica impecabilă (chiar excesivă) a unor idei ale marxismului şi catastrofa umanitară produsă din încercarea de punere a lor în practică de către regimurile de orientare comunistă. În scrisul lui Mihai Şora este exact invers. Stufoasele sale texte filosofice sunt aproape imposibil de citit integral de către un nespecialist, dar transpunerea lor în modelul de viaţă pe care îl reprezintă existenţa autorului lor poate fi îmbrăţişată de aproape oricine are un dram de inteligenţă, sensibilitate şi generozitate pentru a se putea bucura de frumuseţea lumii înconjurătoare. De‑a lungul timpului m‑am străduit să citesc aproape fiecare carte a lui Mihai Şora, cu creionul în mână. La cele de confesiuni, interviuri, atitudini sociale nu am avut fireşte, nicio problemă. Au fost neuitate lecţii de înţelepciune. La cele de filosofie am încercat să descifrez sensurile aflate dincolo de o platoşă de cuvinte care uneori mi s‑a părut inexpugnabilă. Uneori, am reuşit, alteori am mers pe mâna proprie‑mi intuiţii, dar au fost şi destule cazuri în care a trebuit să mă recunosc învins. Posibilele complexe generate de mărturisirea publică a proprie‑mi incompetenţe (în condiţiile în care Mihai Şora este unul dintre oamenii la care ţin cel mai mult) s‑au mai risipit în momentul în care am constatat că mă aflu în companii cât se poate de onorabile.
Căutând printre hârtiile mele am dat peste copia xerox a manuscrisului unei scrisori pe care Mircea Eliade i‑a scris‑o de la Paris Marianei Şora, la 8 iulie, 1979. Mi‑a dat‑o bunul meu prieten Marius Ghica, pe vremea când lucra la volumul omagial Şora, iar eu am păstrat‑o ca pe o mostră a scrisului de mână al istoricului religiilor. Recitind‑o am dat peste un pasaj cu rol de balsam pentru sufletul meu de cunoscător foarte relativ al cărţilor de filosofie ale lui Mihai Şora. Îi scrie Mircea Eliade Marianei Şora: „Aş fi vrut să‑ţi spun mai mult despre Sarea pământului. Am început lectura o jumătate de ceas după ce am primit cartea. Am citit 19 pagini, apoi m‑am întrerupt dându‑mi seama că nu mai urmăream ideea (cum învăţasem să spunem în liceu când nu înţelegeam un text). Am reluat lectura a doua zi şi m‑am poticnit la pagina 30… Sunt pasagii pe care «le înţeleg» pe loc şi altele care mi se par scrise de «ultimul» Heidegger şi trebuiesc reluate, «meditate» şi chiar murmurate ca un descântec sau ca anumite paragrafe din Une Saison en Enfer. Până acum îndrăznesc a pretinde că am asimilat doar A treia zi (mă refer, evident, la întreg pentru că sunt multe alte fragmente pe care cred că le‑am înţeles…). (…) În orice caz, nu‑i spune nimic lui Mihai! Deocamdată. Voi încerca din nou, după o scurtă vacanţă în Provence…” (este inutil să spun că în transcriere am păstrat caracteristicile grafice ale originalului). Şase ani mai târziu, în 1985, Nicolae Manolescu mărturisea că a citit de două ori A fi, a face, a avea, fără să fie convins că a înţeles‑o.
Cu totul altfel stau lucrurile când cititorii lui Mihai Şora sunt filosofi de meserie. Într‑un interviu din volumul de faţă, Leonid Dragomir, Mihai Şora . O filosofie a bucuriei şi a speranţei este rememorat momentul apariţiei volumului Du dialogue intérieur la Editura Gallimard, în anul 1947. Îşi aminteşte astăzi autorul: „A apărut o recenzie elogioasă, semnată de Émile Bréhier în Revue de métaphysique et de morale. Am primit o scrisoare de la Maritain, de la Gilson, de la un profesor universitar din Lyon, care mă ruga să vin acolo, căci voia să facă un curs despre problemele dezbătute în cartea mea. Am avut o mulţime de ecouri” (p. 107). Mai mult decât atât, aflând de problemele materiale cu care tânărul filosof român se confrunta la Paris, Étienne Gilson i‑a făcut o călduroasă scrisoare de recomandare către CNRS (Centre National de la Recherche Scientifique), care se încheia cu o formulă ce nu mai necesită comentarii: „După părerea mea, un asemenea filosof se naşte o dată la o sută de ani”.
Leonid Dragomir este autorul unui excelent volum de convorbiri cu Mihai Şora, Despre toate şi ceva în plus (Editura Paralela 45, 2005). Dacă acel volum rememora experienţele de viaţă ale lui Mihai Şora, fixând portretele unor oameni pe care filosoful i‑a cunoscut nemijlocit în nouăzeci de ani de viaţă (Nae Ionescu, Mircea Eliade, Constantin Rădulescu‑Motru, Emil Cioran, Eugen Ionescu etc.), actuala carte se doreşte să fie o incursiune în universul filosofic al scriitorului. Autorul, el însuşi doctor în filosofie cu o teză despre Nietzsche şi Freud îşi propune să analizeze cronologic fiecare dintre volumele filosofului, cu scopul declarat de a oferi „o introducere în gândirea filosofică a lui Mihai Şora”. Eseurile lui Leonid Dragomir nu‑şi propun interpretarea şi/sau explicitarea operei filosofului, ci o resistematizare a problematicii sale filosofice din perspectivă cronologică. Este limpede, de aceea că demersul său nu este unul adresat neofiţilor. Mai interesante decât analizele propriu‑zise – mai degrabă o sintetizare a problematicii fiecărui volum – sunt informaţiile pe care Mihai Şora însuşi le oferă despre contextul operelor sale în interviurile care completează sumarul. În ce priveşte calea de acces a cititorilor care nu sunt doctori în filosofie, companionul ideal spre spre gândirea lui Mihai Şora, rămâne un personaj inventat chiar de autor: D(evotatul) A(mic). Acesta are într‑un fel menirea de a traduce în limbaj accesibil gândurile Mai Ştiutorului şi de a‑i adresa întrebări din perspectiva unei clase filosofice inferioare. Aliat al Mai Ştiutorului în disputele cu Tânărul Prieten, Devotatul Amic este cel care trage mereu cu ochiul spre public, oferindu‑i câteva chei pentru a pătrunde în inima ideilor dezbătute. De altfel, Leonid Dragomir recunoaşte într‑o confesiune făcută la începutul textului despre cartea Eu & tu & el & ea… sau dialogul generalizat, de Mihai Şora, că nici pentru el lectura din opera filosofului nu a fost chiar floare la ureche: „Pentru mine, această carte citită atunci (în 1990 – n.m.) a fost, ca să spun aşa, poarta de intrare în filosofia lui Mihai Şora. Încercasem să citesc Sarea pământului sau A fi, a face, a avea, dar a trebuit să mă las păgubaş. Limbajul, deşi mă seducea, mi se părea extrem de greu şi nu înţelegeam deloc miza gândirii filosofului” (p. 49).
La Mihai Şora filosofia şi viaţa sunt indestructibil legate. Povestite din perspectiva vieţii, ideile sale prind nu doar consistenţă, ci şi o formidabilă frumuseţe estetică. Prima carte publicată de Mihai Şora, Du dialogue intérieur are un motto pe care mintea neofitului îl cuprinde cu greu: „Problema omului: cum să trăiască asemenea unui arbore, fără a înceta prin aceasta să fie om”. După mai bine de 60 de ani, filosoful oferă „povestea” acestui motto, a cărui valabilitate a fost integral confirmată de timpul care s‑a scurs. Îşi aminteşte nonagenarul de azi despre plimbarea făcută cu soţia sa, pe când aveau 19‑20 de ani. „Nu eram cu nimic mai deştept decât ea, nici mai cultivat. Lecturile mele în materie de literatură nu se puteau compara cu ale ei. Aveam 19‑20 de ani, eram foarte tineri şi ea îmi vorbea de o multitudine de proiecte extraordinare. O întrebam: de ce nu le faci? Spunea: e prea târziu. Şi atunci ştiu că i‑am spus aşa: ştii care e deosebirea dintre noi doi? Tu eşti ca un râu care curge, pe când eu sunt ca un copac care stă cu rădăcinile în pământ şi creşte. Râul acela care curge devine imens, se umflă, e formidabil, dar la un moment dat se pierde în mare şi nu mai este. Vorbele acestea mi‑au rămas vii în minte, împreună cu locul exact unde le spusesem” (pp. 94‑95). La douăzeci de ani Mihai Şora era deja un mare înţelept.
Orice întâlnire cu spiritul mereu tânăr al lui Mihai Şora este un motiv de bucurie şi speranţă. De aceea, chiar dacă nu aveţi habar de filosofie, merită să citiţi cartea lui Leonid Dragomir. Veţi găsi în ea lecţii de viaţă greu de uitat, mai ales în această perioadă de haos universal.

►   Leonid Dragomir, Mihai Şora. O filosofie a bucuriei şi a speranţei, Cartea Românească, 2009

Un om norocos?

Puţine dintre personalităţile diasporei revenite în ţară după decembrie 1989 au dobândit notorietatea şi popularitatea lui Neagu Djuvara. Prin eleganţa apariţiilor sale publice, jovialitatea sa naturală, incitantele cărţi de istorie pe care le‑a scris (amestec original de rigoare ştiinţifică şi accesibilitate, dusă, uneori, până la limita familiarităţii depline cu cititorul) şi volubilitatea înnăscută (mană cerească pentru realizatorii de emisiuni radio şi tv, precum şi pentru autorii de interviuri ai publicaţiilor de tot felul), nonagenarul profesor a fost repede adoptat de societatea românească, fiind astăzi una dintre vedetele incontestabile ale mass‑media de la noi. Chipul său mereu surâzător ne‑a devenit atât de familiar încât avem impresia că îl ştim de când lumea şi pare astăzi aproape neverosimil faptul că simpaticul nostru contemporan a stat departe de ţară vreme de mai bine de jumătate de secol.
Privit de la înălţime, destinul lui Neagu Djuvara este de‑a dreptul fabulos. Descendent al unei vechi familii boiereşti, tânărul diplomat Neagu Djuvara este trimis la Stockholm de Mihai Antonescu, în chiar dimineaţa zilei de 23 august 1944, pentru a‑i transmite ambasadorului român în Suedia indicaţiile privind negocierile de capitulare a României în faţa Uniunii Sovietice. Surprins de dramaticele schimbări politice din ţară, – urmând îndemnul mamei sale – „mai bine să te faci hamal la Paris, decât să te întorci în ţară” – se hotărăşte să rămână în Occident şi se stabileşte în capitala Franţei. Aici se află în centrul frământărilor legate de organizarea şi ajutorarea românilor care, într‑un fel sau altul, au reuşit să scape din iadul comunist. Mai mult chiar, ajunge la conducerea unei celule de informaţii, aflată în legătură cu serviciile secrete ale marilor puteri occidentale care se ocupă, printre altele cu paraşutări de oameni în România. Lucrează la Radio „Europa liberă”, pregăteşte un doctorat cu Raymond Aron, îi cunoaşte îndeaproape pe mai toţi românii cu nume din diaspora, inclusiv – sau mai cu seamă – cei trei mari, Eliade, Cioran, Ionesco. Pleacă în Africa tropicală şi rămâne vreme de 23 de ani în Republica Niger (a nu se confunda cu Nigeria!), abia ieşită de sub ocupaţia colonială franceză. Se reîntoarce în Franţa, la mijlocul anilor ‘80, unde cunoaşte noile generaţii de emigranţi români, redevine student – la 68 de ani! – şi ţine la BBC un ciclu de emisiuni privind istoria românilor. Graţie acestuia, numele său devine cunoscut românilor din ţară. După 1990 revine în România cu un convoi de ajutoare umanitare şi este şocat de mizeria fizică şi morală întâlnită în aceste prime luni de tranziţie, totul culminând cu barbaria „mineriadei” din 13‑15 iunie 1990. Cu toate acestea ia hotărârea eroică de a se stabili în ţară, după o absenţă de 56 de ani. 56 de ani: o viaţă de om, în care Neagu Djuvara a întâlnit chipuri şi nume pe care le ştim doar din cărţi şi manuale, a vizitat locuri despre care mulţi dintre noi nici nu ştiam că există, a trăit experienţe de viaţă extrase parcă din paginile unui roman de aventuri.
Publicarea „memoriilor” lui Neagu Djuvara reprezintă, fără îndoială, unul dintre cele mai aşteptate evenimente editoriale ale ultimilor ani. Un destin excepţional relatat de cel mai şarmant povestitor al vremii noastre nu poate duce decât la o carte care are, a priori, toate datele unui best‑seller. Se poate spune de aceea că, prin publicarea volumului Amintiri din pribegie. 1948‑1990, Editura Albatros a dat lovitura. Dovada cea mai clară este faptul că în pofida tirajelor succesive, trecerea cărţii prin librării este meteorică. Cu toate acestea, la sfârşitul lecturii am încercat – şi înţeleg că nu sunt singurul – un vag sentiment de dezamăgire. Poate pentru că aşteptările legate de această carte au fost uriaşe, iar volumul editat la Albatros nu este chiar ceea ce se numeşte în mod curent o carte de memorii. De altfel, primul care atrage atenţia asupra acestui fapt este chiar autorul: „Repet, nu sunt Memorii construite, chibzuite, cizelate, logic organizate, ci doar amintiri răzleţe, impresii fugare, mărturii şi mărturisiri. Să rămână ca o oglindă – o oglindă spartă, o oglindă tulbure, brumată – a unei îndelungi trăiri departe de ţară” (p. 5). Aşa cum mărturiseşte, autorul se mulţumeşte, cu modestie, să reproducă în stilul său liber‑jovial fapte pe care le‑a trăit sau la care a fost martor, fără însă a coborî în analiză spre cauze sau a se arăta atras de tentaţii comparatiste. în absenţa problematizării, a unui foarte important nivel de (auto)reflexivitate, cartea dobândeşte un pronunţat caracter anecdotic, uneori chiar la limita frivolităţii. Într‑un fel, Neagu Djuvara suferă în această carte „autoportret” de o deformaţie profesională a istoricului care prezintă faptele cu rigoare ştiinţifică lăsând în seama cititorului libertatea de a le interpreta aşa cum crede de cuviinţă. Pe de altă parte, la nivelul anilor francezi, Neagu Djuvara descrie în detaliu activităţile pe care le‑a urmat şi oamenii pe care i‑a cunoscut fără a încerca însă să facă o judecată de ansamblu a societăţii franceze (marile dezbateri de idei, viaţa culturală, disputele din mass‑media) şi să comenteze modul în care diaspora română s‑a adaptat la această nouă realitate politică. Puţinele excepţii, paginile în care autorul se încumetă să facă trecerea de la particular la general, sunt de interes maxim şi ar fi păcat dacă această mină de aur nu ar fi fructificată, eventual la nivelul unor lucrări de specialitate. Formidabila analiză comparativă a situaţiei emigraţiilor în Franţa, din 1848, respectiv 1948 oferă germenii unei viitoare lucrări ştiinţifice: „…se cuvine să luăm în seamă şi chiar să subliniem faptul că emigraţiile din 1948, în contrast cu cele din 1848, par să nu fi avut nici o influenţă asupra politicii occidentale. […] în anii 1830, Ion Câmpineanu, cu toată slăbiciunea şi lipsa de pondere politică a ţării ale cărei interese le apăra, beneficia, ca persoană, de sprijinul a două „internaţionale”, discrete sau nemărturisite, dar foarte prezente şi puternice, aristocraţia şi franc‑masoneria. […] Dar în vremea noastră prima „internaţională” era de mult eliminată de pe scena politică, iar masoneria nu se mai bucura de aceeaşi favoare şi nu mai deţinea aceleaşi pârghii de putere ca înainte de primul război mondial sau chiar de perioada interbelică” (pp. 23‑24). Pe cât de simplă, pe atât de convingătoare este şi explicaţia pe care Neagu Djuvara o dă abandonării de către Occident, imediat după război, a statelor din Europa Centrală şi de Est, în pofida uriaşelor speranţe pe care locuitorii din aceste ţări şi le puseseră într‑o eventuală intervenţie armată americano‑britanică: „Slăbiciunea Aliaţilor a apărut abia atunci când sovieticii au impus guverne nereprezentative în România şi Polonia, apoi alegeri măsluite, trucate şi când anglo‑americanii n‑au avut curajul să pună piciorul în prag – cu riscul provocării unui al treilea război mondial. Dar noi trebuie să ne dăm seama că o asemenea slăbiciune este inerentă unor regimuri democratice, unde există Parlament şi opinie publică. Cine‑şi poate închipui că după şase ani de război cumplit, cu milioane de morţi, de invalizi şi de văduve, şi cu pierderi materiale incalculabile, opiniile publice din Anglia şi America ar fi putut fi convinse că trebuia pornit război împotriva fostului aliat sovietic, fiindcă nu făcuse alegeri libere în Polonia şi România? E de neconceput” (pp. 24‑25).