Aproximaţii

Steinhardt – drumul spre adevăr

„Colportor intelectual de elită” (I. Negoiţescu), N. Steinhardt reprezintă, în literatură română contemporană, cazul unui eseist ce a abordat o tematică eterogenă, de la artă, la literatură, religie sau morală. Inteligenţa şi erudiţia par să fie atuurile esenţiale ale lui N. Steinhardt, dublate însă de o generozitate care îl împiedica să dea judecăţi critice ferme sau prea severe. Incertitudini literare (1980), eseul monografic Geo Bogza (1982), Critica la persoana întîi (1983), Escale în timp si spaţiu (1987), Prin alţii spre sine (1988), Monologul polifonic (1991), Dăruind vei dobîndi. Cuvinte de credinţă (1992), Primejdia mărturisirii (1993) sunt cărţi care l‑au impus pe N. Steinhardt ca pe unul dintre cei mai înzestraţi eseişti ai literaturii române postbelice. Reputaţia lui N. Steinhardt după 1990 se datorează mai ales Jurnalului fericirii, scriere memorialistică şi eseistică derivată din experienţa carcerală a autorului. Amplitudinea tematică a spiritului critic îl încadrează pe N. Steinhardt în categoria eseiştilor, cu o capacitate sporită de a asimila în pagina proprie idei, teorii, principii şi metode de o mare diversitate, cărora le conferă, însă, acuitatea propriei sale sensibilităţi atente la nou, la inedit. Eseistul apreciază valoarea culturii, în mod paradoxal oarecum, din perspectiva energiilor vitaliste pe care le adăposteşte: „Cultura, când este adevărată şi lipsită de farfastâcuri solemne, este un imn de laudă adus vieţii. Nu este mai puţin caldă, vivace, puternică, decât viaţa însăşi”. De altfel, chiar conceptul de „trăirism” este, pentru N. Steinhardt deposedat de orice aură negativă, considerând că „prin trăirism nu s‑a înţeles şi nu trebuie să se înţeleagă decât afirmarea indisolubilităţii cuplului viaţă‑cultură”. Încercând să identifice şi să explice „misterul” operei lui N. Steinhardt, Valeriu Cristea observă că N. Steinhardt „e un anti‑purist prin excelenţă. N. Steinhardt practică o critică adevărată fără a se gândi să se oprească, să se limiteze la ea, fără a se lăsa îngrădit, ca un rob, în domeniul strict al acesteia. E un extraordinar critic care refuză (mai exact spus: nu poate) să fie numai critic. El este şi un extraordinar moralist, dar şi filosof, jurist, istoric, sfătuitor, îndrumător, aproape predicator, om care vrea să edifice”.
Critica pe care o practică N. Steinhardt este ea însăşi una vitalistă, cu inserţii ale trăirii sincere, este o formă de critică în care empatia este modalitatea fundamentală de comunicare/ comuniune cu opera literară. Pe de altă parte, prin actul critic eul contemplator se caută cu fervoare pe sine în oglinda textului, revelându‑şi adevăratele impulsuri şi elanuri („această dragoste fierbinte, această atracţie irezistibilă, această nevoie aproape fizică de libertate şi acest sacru dezgust pentru făţărnicie” sau „Neteama, dragostea de libertate, sfruntarea josniciei şi mărunţişurilor pornite să ne destrame sufletul şi să ne transforme în ceea ce Bergson, atât de plastic a definit, realul dedat după mecanic”). Reliefând principalele dominante ale eseistului, Gh. Grigurcu remarcă: „Precum un seismograf, scriitura lui N. Steinhardt divulgă un temperament romantic, curios, trepidant, viu, până la grafia însăşi a emoţiei în stare pură. Subiectivitatea e, aşadar, în floare, pe latura ei cea mai vulnerabilă, mai expusă ochiului filistin ori numai frigid, în ciuda normelor propriu‑zis critice”. Efuziunile mai mult sau mai puţin sentimentale, ca expresie nudă a emoţiei în faţa unei forme artistice abundă în eseurile lui N. Steinhardt („Aşa, emoţionat, ahtiat, nesăţios, cu sufletul la gură, ce n‑am văzut”; „Mi‑e drag de tramvaiele acestea harnice şi spilcuite: copilăreşte, nebuneşte, paradisiac”; „Parcă văd Parisul pentru întâia oară. Uimit îmi dau seama că eram de mult îndrăgostit. Îmi vine a mă opri, a săruta zidurile, a dezmierda pietrele pavajului”). Într‑un fragment în care e evocat Parisul, tonalitatea capătă un timbru euforic, de extremă autenticitate a scriiturii, prin care e surprinsă dialectica rezumativă a camuflării şi dezvăluirii, a redării sugestive şi a simbolisticii suave a unui spaţiu geografic încărcat de conotaţii culturale şi livreşti incontestabile: „Nu se mai ascunde, nu se mai fereşte; cu mărinimie îmi acordă totul. Se despoaie pentru nevrednicul şi ticălosul de mine, mă fericeşte şi mă înalţă dăruindu‑mi să desprind cu ochi tâmpi incomparabile privelişti de natură a entuziasma, a răpi, a înnebuni sufletul şi mintea şi inima şi cugetul şi «persoana» şi fantezia şi rărunchii şi toate colţurile şi cotloanele din trupul şi psihia alesului”. Vigoarea vitalistă cu care sunt percepute valorile culturale este, însă, temperată de anumite criterii şi norme etice subiacente, neconvenţionale, deloc rigide, care au, la rândul lor, un fundament afectiv riguros determinat. Sinceritatea, de pildă, este limitată de conturul fragil al personalităţii individuale, de diversitatea afectelor singularizate la nivelul individualităţii creatoare: „Excesiva pedalare a sincerităţii, darea cu voracitate pe faţă a tuturor nevolniciilor şi turpitudinilor personale sau înconjurătoare mi s‑a părut o caracteristică puţin îmbietoare a literaturii contemporane”. Referindu‑se la „şcoala de la Păltiniş” şi la elitismul cultural care se practica acolo şi care condamna la nefiinţă tot ceea ce nu cade sub spectrul filosofiei celei mai elevate, N. Steinhardt e drastic în formulări, chiar dacă acestea camuflează sancţiunea sub faldurile unui stil ceremonios‑ecleziastic: „Aşa‑i şi la Păltiniş, la 1600 m. altitudine, întocmai ca pe vârfurile crestelor unde se înălţau castelele nobililor cathari convinşi că doar ei – ştiutorii, curăţiţii – deţin cheile tainelor şi nu‑s orbi şi prisoselnici. Iar ceilalţi toţi, băcanii şi gloatele de nefilosofi care, mutatis mutandis, nici măcar Fenomenologia spiritului nu o cunosc şi desigur nici pe Kant din scoarţă‑n scoarţă nu l‑au citit în ediţia (de nădejde) a lui E. Cassirer? Vor vedea. Pierduţi, fatalmente pierduţi, sortiţi pieirii şi morţii veşnice, iremediabilului întuneric”.
Stilul eseurilor lui N. Steinhardt e structurat din perspectiva unei dualităţi funciare, care pune în cumpănă, pe de o parte, aspiraţia spre frumos, cultul formelor apolinice, reveria livrescă şi, pe de altă parte, sensibilitatea romantică, elementarismul, avânturile dionisiace spre cuprinderea vitalistă a culturii şi a naturii depotrivă. Structuraliştii sunt, de pildă, sancţionaţi în cuvinte cu sonuri arhaizante, în tonalităţi aspre, în care timbrul elegiac şi cel biblic fuzionează („Au înviat Oronte şi Trissotin, mai înfipţi, mai intransigenţi ca altădată! Şi invocând vocabule ştiinţifice de care prietenii şi mentorii femeilor savante, nenorociţii de ei, nu dispuneau. Acum să vezi ţâfnă, zăvorâtă într‑un lexic sacrosanct! Şi toţi cei care nu aderă la el sunt deîndată meniţi anatemei, desconsiderării şi prăvălirii într‑un secol aşezat sub semnul batjocurii. Să nu gândiţi că vorbesc în deşert”. Pe de altă parte, eseistul îşi exprimă, în termeni fără echivoc, disponibilitatea la nou, la inovaţiile modernităţii, refuzând orice prejudecăţi estetice, ca şi ancorarea în convenţii, în tipare constrângătoare, lipsite de orice valoare epistemologică: „Iaca nu judec să fie aşa. Am adeverit, cred, că îndrăgesc din toată inima literatura şi arta vremii pe care mi‑a fost dat a o apuca; nu am prejudecăţi estetice, cu poezia cea mai nouă mă împac de minune, cu pictura, cu muzica aşijderea. Dar de preţiozitate, de savantlâc, de adoptarea obligatorie a unui limbaj ritual (socotit ca singur deţinător al unei exprimări elegante şi cu drept de ieşire în lume) nu mă las impresionat, intimidat, băgat în sperieţi. Vorba ceea, pe unde a strâns necuratul surcele, eu am tăiat lemne şi de orice fel de newspeak (a fost o Sorbonă pozitivistă şi sociologică, acum e una fenomenologică şi structuralistă) – oricât de neiertătoare şi dichisită – nu mă tem. Şi nu‑s gata să bat metanie la orice altar”.
Atuul scriiturii eseistice a lui N. Steinhardt este, în fapt, şi elementul său de vulnerabilitate: patosul, transformat uneori în retorism, conduce la o scriitură inflamată, în care jocul afectelor preface subiectul ce urmează a fi tratat în simplu pretext pentru efuziuni exaltate, precum în fragmentul care urmează, în care eseistul îşi exprimă satisfacţia reeditării operelor lui Mircea Eliade: „Bucuria, desigur, nu a fost numai a mea, ci a tuturor criticilor sau simplilor cititori (mai ales tineri) dornici (ahtiaţi ar fi mai corect) de literatura autentică, de scrieri nefalsificate, nedecolorate, nespălăcite, neîndobitocite, nedezonorate de legea imitaţiei, legea servilităţii, legea conformismului, legea prudentei închideri a ochilor şi grijuliei astupări a urechilor, legea supraconştiinciozităţii în aplicarea unor directive plecate de la organe inferioare, precum şi de alte aprige şi nemuritoare legi şi principii înzestrate cu stăpânire în conurile de umbră prin care – asemenea sistemului solar când străbate spaţii galactice avute în pulbere cosmică – istoria, vai, trece”. E limpede că tentaţia eticismului, a moralizării sfătoase, pe care o întâlnim în nu puţine dintre paginile lui N. Steinhardt se concretizează într‑un ton extrem de plastic, ce adună în sine şi imageria apocaliptică, şi recursul la austeritate, şi dinamica unei reflexivităţi ce cultivă cu obstinaţie echilibrul metodologic, punând accentul asupra ideii deontologiei scrisului: „Vai de omul de cultură care nu e întrucâtva şi înţelept – şi cărturar, în sensul dat cuvântului de vechile noastre texte. Deîndată îl pasc monomania şi ticăloasa răceală a scribului şi fariseului! Iar informaţia şi necesitatea nu‑s totuna cu libertatea. Sărac de maica ăluia de judecă aşa. Informaţia e auxiliar, unealtă de lucru, slujnică (…). Fiţi deci tare pe avantajoasa poziţie adoptată. Nu vă lăsaţi amăgit şi tulburat de enunţări tăioase. Obrăznicia nu‑i recomandabilă în viaţa de toate zilele. Acolo‑s bune respectul, cuviinţa, amabilitatea. În domeniul ideilor nu‑i tot aşa: aici rostirile şi sloganele găunoase va să fie – cu hotărâre şi necruţare – înfruntate, ba, de este trebuinţă, demascate, despicate, spintecate, ca balaurii: pulverizate. Praful şi cenuşa să se aleagă de ele!”. Spiritualizate, eseurile lui N. Steinhardt se impun mereu prin nevoia de a dimensiona exact o calitate, o însuşire umană, un ţel, dar şi prin recursul la spiritul metodic, capabil să disocieze, să impună limite, să sugereze diferenţe („Simpla claritate sprinţară şi trufaşă, îndărătnică, acaparatoare e o utopie, iar întunericul de care pomeneşte Thomas More se poate să fie un ţel ştiinţific, adică o strădanie omenească dură şi modestă în drumul spre adevăr, drum în cursul căruia uşor te poţi rătăci prin desişuri şi te pierde ori de câte ori nu iei aminte la înşelătoarele aparenţe, la curse şi momeli”).
Scriitura eseistului nu e deloc ocolită de morbul ironiei, o ironie ceremonioasă şi delicată, întoarsă uneori asupră‑şi, sau, alteori, mordantă, casantă, putându‑se bănui, sub masca cerebralităţii reticente, incisivitatea („Să fie bucuroşi cei în cauză de binele pe care‑l fac, din minunatele cunoştinţe pe care le‑au deprins, de talanţii lor puşi la dispoziţie şi nerămaşi strânşi în ştergare, dar să nu le fie străină nici smerenia şi nici compasiunea (o cât mai largă, binevoitoare, mărinimoasă compasiune) pentru mai puţin dăruiţii decât ei, pentru acei care‑şi petrec găunoasa lor existenţă întru superficialitate, eseistică, literatură şi alte diverse forme de amăgire”). Textele cu caracter teologic ale lui N. Steinhardt (Dăruind vei dobândi, Cartea împărtăşirii etc.) se impun printr‑o anume austeritate a frazării, prin recursul – cu măsură şi echilibru – la alegorie, simbol şi metaforă în desemnarea unor figuri biblice sau a unor trepte ritualice în devenirea spiritual‑religioasă a fiinţei umane. Raportarea la Iisus Hristos e transcrisă în registrul gravităţii şi al solemnului: „Hristos este întotdeauna paradoxal şi acţionează fără greş în mod neaşteptat. Pascal spune că dacă Dumnezeu există, El nu poate fi decât straniu. Fapt este că Hristos în viaţa pământească a acţio-nat întotdeauna altfel decât ne‑am fi aşteptat. Unde noi credeam că nu are ce căuta, acolo se află. Cu cine credeam că n‑are să stea de vorbă, cu acela stă. Parcă dinadins, spre a ne scandaliza, a ne trezi din orbire, din obişnuinţă, din tabieturi spirituale, pentru a ne şoca (aşa cum şi zenul concepe procedeul satori spre trezirea insului din somnolenţă la cunoaşterea adevărului)”. Problematica teologică este pentru eseistul N. Steinhardt una fundamentală. Cu precizarea că ea este percepută dintr‑o perspectivă cu totul atipică, operele sale cu caracter religios fiind confesiuni de un autentic patos al apropierii de sacralitate. Pentru N. Steinhardt centralitatea este reprezentată de Divin, de transcendent, de spaţiul sacru la care fiinţa umană aderă prin cuminecare. În concepţia lui N. Steinhardt între etic şi estetic relaţia este de consubstanţialitate. În acest fel, denunţarea „pactului cu diavolul” la care s‑au dedat unii scriitori ce au slujit regimul comunist are, pentru eseist, calitatea unei detente morale purificatoare, capabilă să ofere un remediu eficient amneziei vinovate de care mai suferă mulţi scriitori de ieri şi de azi.

Emil Botta şi măştile poeziei

Privirea abulică aruncată asupra unei lumi în derivă, scepticismul şi dezabuzarea provocate de un univers ce poartă în carnea sa de abur semnele extincţiei, toate acestea se aliază, în cazul lui Emil Botta cu un anume „alexandrinism”, pe care îl remarca Eugen Ionescu, alexandrinism materializat în cultul expresiei furmoase, în rafinamentul dicţiunii lirice şi fastul imagistic. Tot Eugen Ionescu făcea referire la teatralitatea funciară a poemelor lui Emil Botta, poeme în care eul e într‑un perpetuu dialog cu sine, asumându‑şi un rol, o mască lirică, totuşi de inexprimabilă autenticitate.
Hamletianismul lui Botta, de care s‑a făcut atâta caz, nu e neapărat o poză. E, în ipostaza aceasta, naturaleţe şi adevăr al fiinţei şi al rostirii, o doză de îndoială şi de scepticism, este şi livresc, dar, în acelaşi timp, şi expresivitate studiată, toate acestea într‑un amestec în care elementele componente sunt destul de greu de disociat. O tristeţe iremediabilă, cu ecouri metafizice, pluteşte deasupra acestor versuri, în ciuda caracterului lor teatralizant, ori a aspectului de farsă al unor înscenări, fapt observat şi de criticul Ion Pop, care subliniază modernitatea unei asemenea poezii: „Conştiinţă acut modernă, Emil Botta face poezie „convenţională” împotriva convenţionalului, insinuând, încă de la debutul din 1937 cu Întunecatul April, necesitatea unei maxime libertăţi de mişcare a actului creator. Transformată în spectacol, lumea e pentru el o imensă magazie de recuzită la dispoziţie – decoruri, ipostaze, costume, gesturi; mod de a rosti o anume neîncredere în real, expresie a unui particular scepticism. Cele mai multe din vechile sale poeme ascund parcă, în adânc, ca pe o invizibilă coloană vertebrală, versul Glossei eminesciene: «Alte măşti – aceeaşi piesă». Consumându‑şi lucid drama, pusă sub semnul tristeţii de a nu mai putea participa fără cenzură la dinamica existenţei, poetul îi conferă o marcantă notă spectaculară, supralicitând efectele scenice, dilatând cu bună ştiinţă gesticulaţia, conferind tonului discursiv un patetism care se anulează doar parţial în excesul său: caricatură a unei vieţi desfăşurate pe coordonate tragice – dar dintr‑o asemenea expresie rezultă tocmai jocul dublu făcut de poet, între tragedia reală şi cea exprimată – distanţă a îndoielii, traiect al fundamentalei melancolii?.