Blândeţea scorpionului

Argument
Literatura – o iniţiere?

Scorpionul este o insectă dezagreabilă şi temută, simbol al unei zodii enigmatice, reputată prin cruzime: scorpionul astrologic e făptura pasională predestinată asasinatului – Pluto, care‑l guvernează şi‑i transmite pulsiunile întunecate, corp ceresc degradat, de altfel, de curând, din rândul planetelor, este înfăţişat ca un gardian, un Cerber. Prin telescop, constelaţia Scorpionului se vede doar ca o pată neagră, înconjurată de stele strălucitoare. Norii de praf cosmic acoperă astrele aflate acolo şi nu permit ochiului să pătrundă mai departe, unde Scorpionul păzeşte centrul galaxiei, inima Căii Lactee. Acest punct nu este cel mai atrăgător din univers. În el se înregistrează cel mai ridicat nivel al radiaţiilor, iar la mijloc se află una dintre cele mai mari „găuri negre”, ce nu îngăduie nici măcar luminii să‑i părăsească suprafaţa. Totuşi, în chip surprinzător, scorpionul este şi simbolul criticului literar, în toată plenitudinea autorităţii sale. Poate pentru că această biată fiinţă dezgustătoare şi enervantă, insaţiabilă şi întruna pusă pe atac, are şi, dincolo de clocotul marţian al manifestărilor ei, o candoare şi un sentimentalism foarte aproape de iubire: căci, oare, nu iubire ar trebui să se cheme disponibilitatea nicicând ofilită spre altul, oferită, e drept, sub formă plasmatică post‑digestivă ?
Conştiincios în crimă (din rândul scorpionilor sau al celor cu un scorpion puternic în astrogramă, se pare, se „recrutează” majoritatea criminalilor), tocător entuziast, neobosit, al trupului literar şi, în cele din urmă, lacom îngurgitator al lui, scorpionul‑critic se înnobilează prin redutabilul său efort de segmentare, căci, finalmente, el reuşeşte să ofere, din nou, un întreg emanând discret un nimb astral (auriu sau nu). Rapacitatea şi agresivitatea lui cad, la sfârşit, asemenea unei izbutite măşti, funcţională pe timpul unui joc. Otrava scorpionului, se vede, n‑a durut prea tare şi n‑a ucis. Actor de excepţie, scorpionul‑critic se trage de la stânga noastră (dreapta lui) şi dispare în culise, spre a lăsa, să ne orbească prin strălucire, opera, trup încă o dată născut, entitate atent şi subtil distilată de malaxorul răutăcios şi otrăvitor care a fost el.
Pe scenă va rămâne, aşadar, redigerată, opera, învăluită în licărul exigent şi scăzut al iubirii sale. Ori însăşi iubirea sa, cu trup de operă. El însuşi‑altul. În acest proces de mărunţire‑digestie, scorpionul‑critic a dizolvat orice idee de alteritate. Să nu ne supărăm, deci, pe acerba lui îndeletnicire de măcelar – brutală, distrugătoare. În toate operaţiunile de hăcuire el s‑a dăruit, s‑a cheltuit, şi‑a introdus viaţa. Identic, în esenţă, cu sine, dar numai în structura tenebrelor sale, la capătul efortului său el nu mai este cel ce a fost, ci un altul, născut din toată materia înglobată, prin lectură şi meditaţie, în sine. Transmutată, după crima sa meditativă – analiza sa.
Nu mă pot închipui altfel decât citind, dintotdeauna, scrierile altora, în paralel cu faptul de a scrie eu însămi (îndeosebi poezie). E adevărat că nu îmi revine mie în totalitate meritul de a mă fi hotărât să scriu despre o parte din ceea ce am citit, meritul este şi al unor prieteni, redactori sau şefi de reviste, ori autorilor – care mi‑au pus (ori nu) cărţi în braţe şi m‑au rugat (sau nu) să scriu. Am fost un scorpion blând, bunăvoinţa mea confraternă a fost înţeleasă. Nu‑i poţi face cuiva o mai mare onoare decât aceea de a‑i spune, despre opera sa, ceea ce, cu adevărat, gândeşti. Punct de vedere nu foarte agreat sau împărtăşit. Autentica prietenie presupune o bonomă severitate – pentru a uşura renaşterea noastră zilnică, efortul, reluat în fiecare dimineaţă, de a deveni un om reînnoit sau revelat, de a lua viaţa de la capăt (crez al scorpionului metafizic). Cei ce nu‑ţi pătrund intenţiile critice nu înţeleg nici sacrificiul scorpionului, modul în care îşi mărunţeşte cu bună ştiinţă viaţa, pentru a dărui din ea altora, priviţi ca variante ale sale, alter ego‑uri. Dramatic proces şi singuratic din cale‑afară, cum spune un vechi proverb, tare înţelept: „duhul omului e ca o funie: de ce o întinzi, de ce slăbeşte”.
Delicat lucru, aşadar, să scrii despre alţii, atunci când eşti tu însuţi poet. E vorba, oricum, de două existenţe net diferite, clar diferenţiate. A fi poet şi a scrie, totodată, critică e pentru mine şansa de a trăi un număr virtual infinit de vieţi, de a încerca, în fiecare moment, să devin altcineva, afundându‑mă în apele plutonice ale gândului prim, neîmpărtăşit, izvorul secret al oricărei emisii artistice. Scriind critică, m‑am simţit un om total liber, neîngrădit, cu orizonturi vaste înainte. N‑am experimentat niciodată o mai intensă senzaţie de dezmărginire, de salt spiritual, de zbor. Iar în acele momente (ale închegării viziunii critice), simţeam perfect şi clivajul lăuntric, linia energică de demarcaţie între poetul din mine şi critic. Nicicând n‑a fost poetul acela care judeca sau, oricum, nu o făcea în calitate de poet, ci, eventual, de ochi redeschis după ce a văzut şi a trăit poezia, exprimându‑se, în consecinţă, post factum.
S‑a alcătuit, astfel, un jurnal de lectură parţial, adică aerat, în sensul neputinţei de a cuprinde întreg peisajul creaţiei contemporane. Este jurnalul unui comentator de literatură şi atât. Răsfoind, deunăzi, cele scrise încă din studenţie, am avut surpriza să constat că, în esenţă, nu am evoluat deloc. De atunci şi până acum, am adus, prin comentariile mele, o tăcută mărturie de credinţă. În ce ? Şi ce anume am căutat şi caut mereu ? Nimic altceva decât retrăirea certitudinii că există un scop spiritual al literaturii, în simbioză cu acela scriptic, estetic, ludic etc. Că nu am scrie (sacrificând atâtea), dacă literatura nu ar servi (răsplată, totodată) unui scop ontologic, dacă nu ar umple o sete, cât se poate de concretă, de ceva foarte intim, cu totul lăuntric şi tainic. Din această perspectivă, am scris poezie şi critică şi am rezistat. În anii negri când unicul punct exterior de sprijin se afla în conştiinţa confraţilor de scris, iar ideologia oficială umplea scena publică, mi‑am fortificat interiorul, citind şi hrănindu‑mă din Pateric, din textele misticilor (din care am găsit vechi colecţii, păstrate cu veneraţie de cunoscători), din istorisirile despre Serafim de Sarov ale lui Motovilov, din cărţile Părinţilor Bisericii, pe care mi le cumpăram de la Catedrala Mitropolitană, ori din eseurile şi tratatele lui Mircea Eliade, veşnic inspiratoare. Trăiam în spiritul unei Tradiţii interioare mereu proaspete, neofilită de împrejurări vitrege, călăuzindu‑mă după relatări despre perspective mai vaste, netemătoare, cum ar fi cele din eseul eliadesc Un savant rus despre literatura chineză: „arta orientală, în totalitatea ei, este canonică: adică metafizică, raţională, tradiţională. Un artist indian nu‑şi începea lucrul fără o prealabilă «purificare», fără practici ascetice şi contemplative. (…) Poetul nu compune nimic până ce nu devine impersonal, până ce nu depăşeşte nivelul experienţelor umane. Într‑un cuvânt, actul poetic trebuie să coincidă cu cel mai pur act metafizic: ieşirea din devenire, neutralizarea contrariilor, «totalizarea» realului. Actul artistic – atât în China, cât şi în India – este o adevărată «depăşire de nivel»”. Am înţeles că există o lume interioară inatacabilă, ce nu datorează nimic exteriorului, de care se poate, astfel, delimita. În acest spirit mi‑am inventat propria mitologie poetică, a „fiinţelor mici”, formă a rezistenţei mele la sistemul de atunci. Ele adastă într‑un spaţiu de adâncime şi sunt gata să schimbe formele realului, atunci când le consideră perimate. Mitologie pe care, din mândrie auctorială, nu am explicitat‑o, încât a rămas, în linii mari, neînţeleasă, mai ales că era, totodată, un protest în cheie „soft”, venit dintr‑un cult al impalpabilului, prea puţin familiar sau dezirabil unui mod de a simţi întemeiat pe tangibil. Se pare că poseda cu adevărat o anume virulenţă, de vreme ce i‑au sesizat stranietatea politrucii momentului, vâzând în ea o ameninţare la adresa structurilor constituite.
Nu mi‑am uitat niciodată aceşti „zori iniţiatici”, necesari într‑o epocă a derizoriului, fertilă totuşi în plan literar. Deşi eram foarte tânără, această perspectivă nu a fost pentru mine una conjuncturală, ci un legământ respectat cu fervoare, care, în plus, m‑a prevenit asupra schimbărilor ce ar fi putut veni şi m‑a apărat din timp de ele (nu s‑au lăsat, într‑adevăr, mult aşteptate). Consideraţii din acelaşi eseu au sunat şi sună premonitoriu: „într‑adevăr, după mărturisirea poeţilor şi poetologilor chinezi din secolul al XI‑lea a Chr., creaţia artistică era unul din mijloacele de a realiza perfecţiunea absolută, „calea” supremă (tao), care conduce întreg Universul. Poetul, ca şi înţeleptul, era dator să iasă din momentul istoric în care trăia, din „devenire”, şi să încarneze acel inefabil tao”. Toate „realităţile” dinainte de 1989 au dispărut ca un fum. Nu ne‑am mai identificat cu nimic din ceea ce fusese, în schimb ne‑am avântat spre alte forme, alte zădărnicii, la fel de pieritoare. Singura revoluţie valabilă, am crezut atunci, cred şi acum, este cea lăuntrică, lupta cu demonii interiori şi lărgirea unghiului de vedere.
Am fost totuşi norocoasă, spun astăzi, căci, prin comparaţie cu situaţia altor centre universitare, m‑am format într‑o atmosferă liberală, dominată de priviri complice, de o băşcălie sănătoasă, de un umor relaxat, ca şi de o mare hărnicie culturală. Se citea mult, se comenta literatură, se experimanta în imaginar. Primele poezii, cronici şi recenzii le‑am publicat în anii ‘80, în revistele „Orizont” şi „Forum studenţesc” din Timişoara, pe când eram membră a cenaclurilor majore din urbe, apoi chiar preşedintă a unuia dintre ele. O reală disciplină, (auto)impusă cu plăcere, definea participarea, încât rămâne de neuitat ritualul lecturilor din şedinţele de lucru, însoţite de referate ce încorporaseră cele mai noi – europene – cunoştinţe de hermeneutică a textului literar, dobândite prin lecturi, dar şi de la profesori adevăraţi (adică dornici să transmită o viziune şi o cunoaştere necontrafăcută, o experienţă vie), precum Marcel Pop‑Corniş, Livius Ciocârlie, Eugen Todoran. Dacă am adunat şi acele pagini în acest volum, stilizate şi adăugite, cu sprijinul notelor de lectură, doar puţin mai cuprinzătoare decât textul tipărit atunci, am făcut‑o şi ca o recunoaştere a libertăţii mele de gândire din acel timp.
Cartea de faţă este deci şi dovada afecţiunii intense (numai aparent abstractă), pe care o nutresc faţă de oraşul meu de baştină şi faţă de mediul formării mele (o dovadă discretă, inclusă în text, căci nu mi‑a plăcut niciodată să fac caz de lucrurile pe care le iubesc). Sunt plină de recunoştinţă şi fiindcă am putut să‑mi manifest prietenia la nivelul, hieratic şi sincer, al duhului, îndrăznesc să spun, prin încercarea de înţelegere şi iubire a „celuilalt” citindu‑l, ca şi pentru darurile primite într‑o viaţă, care, deşi dificilă, s‑a dovedit, încetul cu încetul, a fi nespus de frumoasă. Pe atunci, scriam şi publicam, cu perfectă dezinvoltură, pasaje precum acesta, în legătură cu poezia lui Matei Vişniec: „Un poet aşa de sensibil la mişcările epocii, care trăieşte atât de acut orice dovadă de absurd şi zădărnicie, nu poate să nu recepteze ambiguitatea specifică unui climat de relativizare a valorilor, de reţinută, dar sfâşietoare suferinţă” (1981) sau despre un poet ce pare a se fi retras undeva în spiritualitatea pură (de vreme ce tot prezenta semne clare de lecturi ezoterice nepermise pe‑atunci), Bogdan Negru: „Conştiinţa poetului tânjeşte după acel inexprimabil, unde, pătrunzând, va asculta numenul mişcându‑se în mereu reînnoite cercuri fascinatorii. (…) Misterul suprem pare să fie de esenţă solară (astrală), de unde motivul luminii” etc. (tot în 1981).
Văzute din această perspectivă, textele cuprinse în volumul de faţă alcătuiesc împreună, de o manieră „pointilistă”, autoportretul unui lector care s‑a încăpăţânat să creadă că niciun autor nu se poate sustrage spiritului, chiar şi atunci când îl neagă. Nu trebuie să fii raliat vreunei confesiuni anume, ori vreunei secte, ce n‑a primit harul prin apostolica succesiune, ca să recunoşti că omul, vrând‑nevrând, suferă o anume evoluţie prin scris. Interogaţiile asupra chestiunilor fundamentale nu sunt privilegiul unei caste specializate, ci constituie dreptul nostru fundamental, inalienabil. Sunt, evident, de acord cu rebeliunea postmodernă faţă de avatarul lui Dumnezeu imaginat ca un moşneag tiranic şi punitiv, un soi de bunic bau‑bau; salut desfacerea din capcana imaginii antropomorfe a divinului, dar cred că ofensiva negatoare, pe care o trăim astăzi, este doar o fază pregătitoare a unei alte înţelegeri a sacrului, mai realistă, mai puţin ignorantă şi schematică. Deşi diferenţa poate să nu sară în ochi, pentru mine şi imaginea moşului punitiv şi despotic, şi negaţia de azi îmi par egal de inconsistente. Momentele derutante ale istoriei pot fi trăite cu bucurie, ca prilejuri de eternă reformulare a ideilor. Dar dacă fundalul rămâne acelaşi? O întrebare importantă, la care un răspuns adecvat poate fi izbăvitor.
Iar dacă literatura ne dă un frison, e pentru că atinge una sau câteva din coardele realităţii supreme (să fie acesta un cuvânt prea mare ca să‑l mai rostim azi?). Iată pactul literaturii cu înaltul sau cerescul. Tradiţia – simplă, accesibilă, aflată în imediata noastră apropiere, ochiul care priveşte, martorul, cel ce va înregistra şi acceptul, şi revolta – nimic nu se pierde din marea memorie cosmică. Până şi atunci când literatura neagă sacrul, ea vorbeşte din interiorul acestuia. Cei ce se războiesc cu Tradiţia (după cum afirma, la un moment dat, savuros, Horia Roman Patapievici, sunt numeroşi, astăzi, aceia care, când aud de ea, vor să pună mâna pe pistol) se simt, desigur, în afară. Poate însă că nu ies din interiorul ei, fiindcă nu este vorba de o tradiţie făurită de oameni, ci de una imemorială, cu desăvârşire naturală (ceea ce omul luciferic de azi nici nu mai poate concepe – el crede că s‑a născut ca să modifice totul după voia sa: aşa o fi, dar el nu va putea nicicând altera în vreun fel substratul fiinţării). Suportul întregului univers e unul spiritual, la modul cât se poate de concret, dar nu fiindcă aşa ar fi decretat vreun filosof creator de sistem. Iar din această tradiţie infinită fac parte şi cărţile de literatură adevărată, ce dau, fiecare, câte o mărturie despre ea, îi nuanţează una din vinele multicolore.
Voi adăuga că nu mă tem de o subordonare a literaturii faţă de o instanţă străină de ea, asta nu se poate întâmpla, deoarece ne referim la un filon ce nu se impune cu forţa, din afară, ci există, de la început, prin naştere, în însuşi trupul literar (a cărui inimă este), dacă acesta reuşeşte să fie un trup, adică o operă de artă adevărată. Spiritul se află în operă, în măsura în care aceasta este literară şi numai cu această condiţie. Atunci când descinde realmente pe solul artei, pe tărâmul ei lunar, conştiinţa umană experimentează o stare de imponderabilitate, de extaz, de gratuitate, care nu o refuză planului literar, ci, dimpotrivă, o ancorează încă mai convingător în acesta. Este semnul, veşnic reactualizat, al lui Hermes Trismegistos, care face din literat unul din mediatorii între pământ şi cer. Semn care exprimă şi prospeţimea funciară a operei literare: oricât s‑ar mai fi scris înainte, un artist este original în acel moment în care vede pentru prima oară, el însuşi, ceva dezvelit, o paradigmă vie, un colţ al unei cortine, poate, ridicat de un vânt diafan. Spiritul, tradus şi astfel: a nu fi convertibil în cuvinte, dar a se manifesta prin (şi printre) ele, fiindcă el este viziunea atotcuprinzătoare, suflul care le ţine împreună, întregi, ca o pavăză secretă, interioară, contra dezintegrării. Fără ea, cuvintele s‑ar strânge pe făraş şi s‑ar arunca la gunoi.
De ce această digresiune suficient de alambicată? Din raţiuni foarte simple: pentru a‑mi justifica demersul, prin care, neintenţionat, am comentat fiecare autor din acest volum dintr‑o perspectivă simultan literară şi spirituală. Neintenţionat – întrucât acest mod de a vedea lucrurile îmi este consubstanţial. Probabil că uneori am detectat evoluţii la care autorii nu se gândiseră, pe care nici măcar nu le doriseră, asupra cărora nu s‑au exprimat. Pentru mine, în orice caz, scrierea a constituit o mărturie a stadiului căutărilor lor, care i‑a învăţat ceva şi i‑a re‑aşezat. Mi se pare că rostul operei literare este acela al unei descărcări energetice, urmată de o benefică reaşezare în fiinţă (anticul catharsis, actual şi astăzi), într‑una de bunăseamă invizibilă, fără modificări obligatorii la nivelul statutului social etc. Mai mult, că opera corespunde unei aspiraţii spre eliberare din chingile determinărilor materiale, prea omeneşti. Fie şi pentru o clipă – şi, evident, neprogramatic. Fără să conteze dacă autorul şi‑a schimbat destinul exterior, pe baza cuantumului revelatoriu, închis în creaţia lui, sau dacă el are caracter sau nu, este rău, vicios sau are concepţii politice neconvenabile. Toate acestea au prea puţină importanţă, în ipoteza prezenţei harului.
Scorpionul villonesc este fericit să se fi hrănit cu dulceaţa multor scrieri delicioase, parcă pentru a se pierde apoi în lume, cotropit de atâta frumuseţe şi găsind pretutindeni dovezi ale ei.

Simona‑Grazia Dima