Creație și putere

Argument

Obsesia limbajului este principala trăsătură a (post)structuralismului. Anunţată prin turnura lingvistică pe care o ia filosofia anilor 1950-1960, mai ales în Franţa şi în Germania, ea corespunde unui eşec al filosofiei transcendentale şi pune sub semnul întrebării, dintr-o perspectivă modificată, înseşi condiţiile cunoaşterii. Criza metafizicii occidentale (numite logocentrism de către Jacques Derrida) s-a configurat în câteva constante ale unui paradigme larg dezbătute în acei ani. Genealogia nietzscheano – heideggeriană şi, respectiv, marxismul au furnizat două modele de deconstrucţie a metafizicii, deschizând totodată posibilităţile de explorare discursivă a inconştientului ştiinţific şi cultural, iar deconstrucţia marilor sisteme filosofice a anulat, prin Derrida, orice pretenţii de referinţă la universal. Disoluţia ideii de adevăr, concept-cheie în istoria filosofiei, a făcut loc relativismului şi întrebărilor privitoare la înseşi condiţiile de producere a discursului filosofic, iar umanismul tradiţional a fost înlocuit cu o concepţie declarat anti-umanistă, care şi-a propus să elibereze omul de toate prejudecăţile ideologizante şi sistemice ale trecutului.

***

Mărturisesc de la bun început că această carte concretizează în primul rând eforturile unei cercetări doctorale, care a urmărit o importantă ramificaţie a turnurii lingvistice survenite în (post)structuralism, respectiv formele scriiturii şi discursului, preponderent în lucrările reprezentative ale lui Jacques Derrida, Roland Barthes şi Michel Foucault. Ea beneficiază, astfel, până la un punct, de rigoarea unui astfel de demers, favorabilă, la un bilanţ ulterior, ambiţiei mele de a spori bibliografia deja existentă şi cu varianta mea de înţelegere a poststructuralismului. Autorul principal al cercetărilor mele este un intelectual-vedetă pentru care curge multă cerneală şi care a beneficiat în România de traduceri generoase. I-am acordat fără rezerve lui Michel Foucault o atenţie şi o preferinţă vizibile, el ilustrând de departe, prin întreaga lui operă, conceptul extins, nu atât lingvistic, cât filosofic şi socio-politic, de discurs.
Am urmărit, pentru început, o definire a gândirii (post)structuraliste înseşi şi a conceptelor invocate, am dedicat un capitol figurilor ce au inspirat terminologia discursivă în poststructuralism, am analizat apoi explicit scriitura şi discursul în operele lui Derrida, Barthes şi Foucault şi am încheiat cu unele exporturi conceptuale în lumea americană, unde deconstrucţia şi pragmatismul sunt considerate cele două manifestări ale (post)structuralismului american. Scrierea cărţii mi-a permis ulterior să adaug un capitol pe care l-am numit Final deschis: dialoguri şi ecouri, în care am introdus câţiva gânditori semnificativi ai lumii contemporane, a căror operă sociologică, fenomenologică şi, respectiv, filosofică (neo)pragmatistă aduce câteva diferenţe fundamentale, situându-se, în acelaşi timp, din punctul de vedere al multor comentatori, în siajul gândirii poststructuraliste.

***

Cartea mea este, aşadar, o lectură oblică a poststructuralismului, aflată în căutarea problemelor de limbaj ale acestuia, pe care am considerat că scriitura şi discursul le reprezintă şi le rezumă. Sinonime în limbajul comun, conceptele de scriitură (cu varianta ei nu neapărat sinonimă, scrierea) şi, respectiv, discurs îşi leagă în mod diferit numele de cele ale autorilor analizaţi, suferind, de-a lungul activităţii lui Barthes, Derrida şi Foucault, redefiniri sau redimensionări care le mută, în unele cazuri, accentul la polul opus al definiţiei precedente. Deşi caleidoscopul textelor parcurse m-a obligat la anumite rezerve în faţa unor generalizări şi teoretizări exclusiviste, e uşor de atribuit, în principiu, scrierea ca problemă onto-fenomenologică Gramatologiei lui Derrida, scriitura lui Barthes şi discursul lui Foucault, o astfel de împărţire subliniind cel mai bine conceptele-etichetă cu care cei trei gânditori au făcut carieră, şi care nu sunt câtuşi de puţin sinonime.
Deşi descind dintr-un trunchi semantic comun, diferenţa specifică este, în accepţiunile lor intens conceptualizate, suficient de mare pentru a cantona scrierea derrideană în filosofie, scriitura barthesiană în orizontul literaturii, iar discursul foucaldian în sfera criticii culturale. Reducându-mă însă doar la aceste valenţe, aş fi procedat reducţionist faţă de cei trei gânditori, uitându-l pe Derrida cel din Scriitura şi diferenţa, pe Barthes din Sistemul Modei sau pe Foucault cel îndrăgostit de scriitura lui Bataille sau a lui Blanchot. Pe de altă parte, nu-i mai puţin adevărat că am dorit să evit conceptualizarea forţată a vreunuia dintre cei doi (trei) termeni invocaţi, acolo unde este evident că el funcţiona ca sinonim al altuia. La Derrida, de exemplu, discursul scris nu este decât un sinonim al scrierii / scriiturii, iar la Barthes, discursul îndrăgostit este, de fapt, un alt nume dat scriiturii, fără nici o legătură cu accepţiile foucaldiene ale discursului. Am căutat, de la caz la caz, să evidenţiez aceste sinonimii contextuale, interferente uneori şi cu alte noţiuni, precum cele de text, operă, ficţiune sau literatură, acceptându-le ca obiecte de investigare numai acolo unde aveau suficientă consistenţă şi relevanţă teoretică în raport cu termenii desemnaţi de mine ca obiect al cercetării.

***

În plus, încercarea de a realiza o dublă monografie de concept m-a condus şi la studierea principalelor ecouri ale poststructuralismului în zona americană, respectiv la critica de la Yale. Am fost iniţial impresionată de felul în care gândirea lui Derrida şi Foucault au prins pe solul american, ca şi contrariată de faptul că mulţi intelectuali francezi sau francofili strâmbă din nas la auzul cel puţin al primului nume. Apoi, studiind varietatea studiilor şi teoriilor critice americane, am înţeles că povestea poststructuralismului nu se opreşte în Franţa, ci că ea continuă, pe cu totul alte coordonate, în lumea americană, căreia în prezent îi datorează chiar supravieţuirea şi succesul său. Această lume americană nu am pretenţia de a o fi parcurs în profunzime, pot spune chiar că, dacă în „arhipelagul” Foucault m-am descurcat foarte bine, pe „continentul” american m-am simţit deseori pierdută. De aceea, am insistat mai mult asupra fenomenului deconstrucţiei şi a lui Paul de Man, ca şi asupra lui Richard Rorty (pe care îl stimez la fel de mult ca pe Foucault). Am urmărit iniţial o continuare a reflecţiei discursologice, dar în lumea americană acest lucru nu s-a mai potrivit. Interesul lor pentru textul literar propriu-zis, mai ales pentru cel poetic, mi-a redus semnificativ elanurile metateoretice. De aceea, m-am simţit obligată, în prelungirile americane ale acestora, să adaptez lucrarea deficienţei teoretice de tip structural din studiile literare americane, ajustându-mi mijloacele la o realitate ce preia mai degrabă ad spiritum decât ad litteram fondul de idei francez.

***

Nu în ultimul rând, mi-aş fi dorit să pot scrie o carte rotundă, dezvoltată organic, ca un roman, în care să introduc conceptele ca personajele dintr-o piesă. Apoi, când evenimentele şi autorii discutaţi au început să-mi asalteze mintea din toate părţile, cu parteneriatele, dialogurile, polemicile şi schimbările lor la faţă, am înţeles că îmi va fi imposibil, în dezvoltarea ideilor mele, să întreţin suspansul. De aceea, am fost nevoită să iau anumite decizii clasificatoare şi periodizatoare restrictive, ba chiar, cum se spune în avocatură, să mă „antepronunţ” în anumite situaţii, mai ales în cazul operei de tinereţe a lui Foucault, asupra căreia aveam o privire (cred eu) completă şi despre care ştiam de la început către ce se îndreaptă, ce anunţă, cu ce rezonează. O situaţie dificilă, de exemplu, am întâmpinat cu Habermas, care nu este poststructuralist şi care, ca şi Paul Ricoeur, s-ar fi potrivit mai bine în capitolul meu final dedicat dialogurilor. Totuşi, Habermas a propus o teorie complementară, foarte diferită de a poststructuraliştilor, asupra discursului şi nu am dorit să renunţ la ea – nici să o amân –, în parte şi pentru că e de o mare frumuseţe morală, o replică foarte optimistă la angoasele lui Foucault. De aceea, am hotărât să o alătur lui Ricoeur, în partea introductivă, în cadrul teoriei generale a discursului, în loc să-l transform pe autorul ei într-o anexă stingheră la Foucault (unde ar fi fost, în dezvoltarea ideilor mele, mai adecvat, pentru că e polemic faţă de acesta). Astfel, şi în cazul lui, ca şi al lui Ricoeur, am fost obligată să anticipez idei ce urmau să fie dezvoltate abia în secţiunea propriu-zis poststructuralistă a analizelor mele.

***

Metodologic, am distins între probleme discursive (legate de, axate pe, derivate din discurs) şi probleme discursologice (de teorie a discursului). Am dorit iniţial, plăcându-mi foarte tare Foucault, să mă ocup, sub auspiciile poststructuralismului, exclusiv de cele din urmă, însă nu întotdeauna, chiar situându-mă în centrul canonului poststructuralist, acest lucru a fost posibil, aşa că am recurs uneori şi la prima categorie. Acest fapt s-a întâmplat nu numai pentru că ceea ce e valabil la francezi nu se potriveşte neapărat şi la americani, ci şi pentru că, în cele din urmă, am decis că nu e profitabil să nu mai văd pădurea de copaci. În fond, mă interesa, mai întâi de toate, poststructuralismul, cu problemele lui de limbaj, pe care scriitura şi discursul mi s-a părut că le rezumă foarte bine. Astfel, plecată în căutarea „precursorilor” mişcării, nu am putut ignora autori ca Sade sau Bataille, cartea mea transformându-se, încet-încet, într-o introducere în poststructuralism.
Capitolul doi are aşadar un rol anticipativ şi prospectiv, reprezentând o pre-istorie a conceptelor invocate şi o cartografiere (uneori destul de parcimonioasă) a problemelor discursive şi discursologice conţinute în operele lui Sade, Nietzsche, Bataille, Blanchot şi Lacan. Abordările critice din acest capitol nu respectă un singur criteriu şi ating, colateral, şi alte concepte de oarecare centralitate în constelaţia poststructuralistă (de exemplu, transgresiune sau suveranitate la Bataille sau termeni ce reflectă „filosofia” lui Sade). Le-am considerat necesare sublinierii unei idei prezente în concluziile cărţii, aceea a întâlnirii unor problematici variate sub umbrela generoasă a celor două concepte. În acest capitol, abordările critice, de teoria criticii şi chiar istorico-literare ale autorilor selectaţi au încercat să contureze, odată cu problematicile discursive tot mai insistente, evoluţia ideilor în direcţia anti-umanismului sau a promovării stilului şi a scriiturii subiective în filosofie, cu alte cuvinte în direcţia unor fenomene ce au pregătit semnificativ terenul discursologiei poststructuraliste. De asemenea, această secţiune nu a ignorat ghidajul poststructuraliştilor înşişi, comentariile şi subiectivismele lor la adresa autorilor invocaţi, întrucât sensul prezenţei lui Sade sau Bataille într-o astfel de lucrare a fost, de bună seamă, unul asumat tendenţios.

***

În concluzie, analizele efectuate, pe autori şi texte uneori foarte diferite, au demonstrat că scriitura şi discursul sunt două concepte foarte generoase, care, departe de a fi datate, deschid multe uşi şi ferestre spre problematici de mare actualitate din sfera criticii culturale, a psihanalizei, a istoriografiei postmoderne, nu în ultimul rând a literaturii. Deseori tematizate, direct sau colateral, în operele studiate de mine, ele intră în dialog, de asemenea, cu o constelaţie de alte noţiuni (cvasi)sinonime: limbaj, operă, text, semn, carte, disciplină etc., putând fi considerate, în cele din urmă, adevăraţi poli conceptuali ai poststructuralismului, întrucât conţin problematicile reunite ale limbajului, subiectului şi puterii, teme centrale în gândirea poststructuralistă.

O situare a discursului şi scriiturii
în câmpul ştiinţelor umane

1.1.     Dicţionar: (post)structuralismul
 
Structuralismul – istorie, aplicaţii şi clasificări, reprezentanţi. Origini est-europene. Ideologia structuralistă şi „schizofrenia limbajului”.
Definiţia poststructuralismului. Arii de referinţă. Origini şi reprezentanţi. Principii şi denumiri. Periodizări şi sistematizări în lumea americană.

Examinând „pretenţiile de originalitate” ale structuralismului şi poststructuralismului francez din anii 1950-1960, Toma Pavel denunţa „mirajul” lingvisticii, generoasă sursă de „generalităţi speculative” (Pavel, 1993: 7). În momentul impunerii structuralismului, constată el, scena culturală franceză era dominată de un „umanism sincretic” (11), amestec de marxism şi fenomenologie, în care morala, dialectica şi istoria configurau laolaltă ideea de modernitate. Figura cea mai bine asimilată era Sartre, devenit la un moment dat sinonim cu însuşi marxismul. În nemulţumirea faţă de retorica umanistă promovată de acesta, s-au aflat, între altele, şi premisele discursului modernizator inspirat de o ştiinţă-pilot precum lingvistica. Iniţial metodă de cercetare în lingvistică şi preluat ulterior de critica literară, structuralismul s-a extins cu rapiditate în ştiinţele umaniste, promiţând o bază ştiinţifică pentru studiul umanioarelor. Metoda structuralistă, limitată la început la aplicaţiile sale, a câştigat un credit teoretic uriaş în conştiinţele multor intelectuali ai epocii, iar noua paradigmă s-a actualizat într-o serie de discipline, acoperind antropologia lui Lévi-Strauss, poetici narative, teorii susţinute de Lacan, Foucault, Derrida, Althusser.
Într-o analiză contemporană cu anii de mare vogă ai structuralismului, Jean-Baptiste Fages (1967 : 99) înregistra următoarele câmpuri de aplicaţie a structuralismului în studiile literare: sociologia temelor literare (Lucien Goldmann), psihocritica lui Charles Mauron, fenomenologia semnificaţiilor (Serge Doubrovsky), analize ale miturilor, temelor şi simbolurilor literare (Bachelard, Poulet, Richard, Starobinski), precum şi analize inspirate de modelul lingvistic (Genette, Todorov, Barthes). Consider acest exemplu relevant pentru capacitatea de absorbţie a structuralismului din acei ani, exemplu cu atât mai semnificativ cu cât, cum se va vedea din încercările ulterioare de delimitare a curentului, fenomenologia (cu câteva nume mari citate de Fages) a fost o direcţie de gândire cu totul distinctă, chiar opusă structuralismului. O clasificare mai generală (şi mai pregnantă) a direcţiilor de expresie ale structuralismului a dat acelaşi Toma Pavel, comentator avizat al fenomenului, care, în
Mirajul lingvistic^[1] (1988), a identificat un „structuralism scientist”, cu aplicaţii în antropologie, semiologie şi naratologie (Lévi-Strauss, Greimas şi Barthes din deceniul şapte), un „structuralism moderat”, de stilistică şi poetică, probabil cel mai longeviv sub raportul influenţelor (T. Todorov,
J. Rousset, P. Zumthor, J.-P. Richard, C. Bremond, G. Genette), şi, în sfârşit, un „structuralism speculativ”, filosofic, „sursă de ideologii radicale”, după Pavel, reunindu-i pe Foucault,
Derrida, Althusser şi, din nou, Barthes (deceniul opt).
Din diversitatea poziţiilor afirmate de intelectualii epocii, unii evoluând, ulterior, spre alte direcţii de referinţă, se desprinde, retrospectiv, imaginea unor intelectuali aventuroşi, fascinaţi de noutăţi epistemologice. Dar ceea ce, în mod normal, ar trece drept frivolitate, în acei ani şi-a avut clipa sa de glorie. S-a spus, de exemplu, că anii 1950-1960 au substituit idealul spiritului universal cu un nou spirit de avangardă, convenit să-şi asume provizoratul certitudinilor abia proclamate şi aflat în căutarea unor noi formule estetice, filosofice şi politice^[2].
Pe de altă parte, în spaţiul est-european, de unde structuralismul a şi pornit, puterea lui de difuziune (şi de rezistenţă chiar) a fost într-atât de mare, încât fenomenul continuă să subziste şi astăzi în concepţiile elementare ale analizei de text, ca şi în curricula universitară specializată. Este o confirmare, peste ani, a afirmaţiilor lui Michel Foucault, pentru care acest curent a fost „replica unor probleme mult mai importante care se puneau în ţările din Est” (Foucault, 2001: 309-311) şi care, în Vest, nu a produs, crede el, decât discuţii „încinse şi confuze”. Stabilindu-i originea mai îndepărtată în anii 1920, în URSS şi Europa de Est, el vede în structuralism „marea victimă culturală a stalinismului, o posibilitate în faţa căreia marxismul nu ştiuse ce să facă”. În ţara sa, observă gânditorul francez, curentul s-a născut ca prelungire a formalismului rus, exportat în Vest de câţiva reprezentanţi notabili, emigraţi. Miza franceză a fenomenului a fost însă, după Foucault, ideea unei reflecţii şi a unei analize, care să depăşească coordonatele filosofice ale momentului^[3], dar şi care, în acelaşi timp, „să nu fie de dreapta”.
Pentru Roland Barthes, structuralismul acelor ani răspundea unui „stil” (de activitate, de gândire şi de viaţă), caracteristic omului modern. Similar, dar punctând un alt domeniu, Foucault vedea şi el în structuralism „nu (…) o metodă nouă, (ci) conştiinţa trează şi neliniştită a ştiinţei moderne” (1996 : 254). Astfel sprijinit pe „o logică, o metodă generală, chiar o ontologie” (Lefebvre, 1971: 17), structuralismul a devenit, în scurt timp, în opinia unor comentatori exteriori fenomenului, o ideologie. În L’idéologie structuraliste (1971), Henri Lefebvre (1900-1990), filosof şi sociolog, face o critică şi o demascare a acestui fenomen de putere, practică de stat, socială şi politică, ce nu a avut – în opinia sa – nimic inocent sau naiv. El observă că structuralismul se bazează pe decuparea şi reasamblarea realului, printr-o operaţie care nu îl reconstituie, ci îl falsifică tehnicist, grefând peste lumea naturală una fabricată, dominată de raporturi formale între subiectul agent şi obiectele sale. Construind un simulacru al lumii şi acţionând dihotomic, structuralismul devine, ideologic vorbind, o alternativă a tehnocraţilor^[4], opusă stilului tragic, adesea pasional, al gândirii dialectice, prin excelenţă una a devenirii. Precursoarea antică a structuralismului ar fi, în opinia lui Lefebvre, şcoala eleată, cu obsesia cosmosului perfect şi a imobilităţii, obsesie tradusă în cercuri şi în sfere, idolatrie a formelor şi a identicului. Se naşte astfel o ideologie a stabilităţii, a echilibrului şi a coerenţei, care neagă mişcarea istorică şi se pune în slujba statului. Intuiţia avertizează totuşi că este vorba de un echilibru al terorii, pe care toate raporturile de forţă se străduiesc să-l menţină, negând iraţionalitatea constitutivă vieţii şi devenirii, apanaje ale istoriei refuzate. În plus, crede Lefebvre (cu un argument pe care l-au invocat şi structuraliştii, dar împotriva umanismului), privilegiul epistemologic acordat conceptului şi structurii, funcţionalismul şi, respectiv, formalismul nu sunt decât instrumente de deturnare a lumii moderne de la problemele sale reale.
Concluziile lui Lefebvre, după o analiză a lui Lévi‑Strauss şi a „paradoxelor” lui Althusser în lectura Capitalului lui Marx, converg înspre semnalarea, la structuralişti, a unei „schizoidii intelectualiste”, caracterizate de „schizophrénie du langage pris sans référentiel, schizoidie épistemologique, schizophrénie de la scientificité identifiée avec l’absolu philosophique, parfois schizophrénie politique” (Lefebvre, 1971:250). Ruptura dintre intelect şi praxis devine „mortală”, căci „la tête coupée fonctionne sans corps, le cortex sans chair, sans os, sans visage, la forme sans contenu”
(Lefebvre, 1971: 251).

***

„Prototip de inteligibilitate” (Lefebvre, 1971: 22) şi echivalentul unei adevărate funcţii transcendentale, limbajul a fost modelul ilustrativ al acestei lumi derivate, propuse de structuralism. Puterea lui s-a substituit principiului istoric, iar sistemul alienant denunţat de Lefebvre şi-a găsit forţa de legitimare în chiar unitatea discursului, concept de mare vogă, amplitudine şi coerenţă al acelor ani.

Teoriile poststructuraliste au fost adoptate sub diferite forme în instituţiile academice franceze, britanice şi americane şi înglobează o serie de poziţii şi de abordări răspândite în teoria culturii, în studiile literare şi culturale, ca şi într-o diversitate de alte câmpuri disciplinare, de la lingvistică şi critică literară până la antropologie, sociologie, psihanaliză, istorie, studii de gen. În ansamblu, mişcarea se defineşte prin accentul pus pe eterogenitatea şi instabilitatea limbajului uman, a discursului şi a subiectivităţii, adică prin caracterul ei anti-umanist, rezultat dintr-o suită de teorii ale descentrării eului, argumentate sau sugerate de opere extrem de diverse.
Centrul de iradiere al acestor teorii este Franţa, în anii 1960, unele enciclopedii şi dicţionare contemporane chiar considerând poststructuralismul un „fenomen în întregime francez”^[5]. Comparaţii s-au făcut şi cu marxismul, un comentator^[6] observând că, în anii 1960, în Franţa, poststructuraliştii sunt asociaţi cu stânga şi interesaţi, ca şi marxiştii, de analiza formelor de dominaţie din societăţile capitaliste. Totuşi, ei ar trebui trataţi mai degrabă ca post-marxişti, întrucât consideră mai importantă cercetarea modului de funcţionare a sistemelor decât distrugerea acestora (ca în marxism).
Poststructuralismul este reprezentat, în principal, de lucrările lui Derrida, Foucault, Lacan, Deleuze, Kristeva (parţial sau în totalitate), dar are, la nivelul fundamentărilor filosofice, şi părinţi mai vechi (Nietzsche, Marx, Freud), la care se adaugă, de asemenea, momentul de apogeu şi totodată de decadenţă, înregistrat de structuralismul lui Barthes, Genette, Greimas sau Lévi-Strauss, în deceniul şapte francez al secolului XX. La acel moment, exponenţii mai vechiului terorism metodologic au atins un moment critic, ce a antrenat reconsiderarea şi rafinarea teoriilor susţinute sau chiar părăsirea lor definitivă.
Postulatele antiumaniste ale teoriilor structurale şi-au spus atunci ultimul cuvânt şi mişcarea s-a dovedit, în felul ei, ireversibilă. Odată cu ea, s-au prăbuşit toate miturile seculare din istoria gândirii: credinţa că există o lume exterioară pe care o putem înţelege raţional, că limbajul exprimă esenţa subiectului emiţător şi poate descrie lumea reală sau că subiectul uman este centrul sensului şi al adevărului. Dincolo de aceste contra-credinţe teoretice, înseşi axiomele modelului structuralist s-au degradat până la dispariţie: astăzi nu mai există încrederea (sau superstiţia) în structurile de adâncime ale acestei lumi sau în posibilitatea edificării unor relaţii fixe, atemporale, după presupusa (cândva) structură perfectă a modelului lingvistic. Critica lui Derrida la adresa logocentrismului nu-l scuteşte, de exemplu, nici pe Lévi-Strauss, campion al structuralismului, semn că poststructuralismul are câteva diferenţe ireductibile ce trebuie formulate independent de concepţiile structuraliste^[7].
În lucrarea citată, Toma Pavel a explicat „mirajul lingvistic” vest-european printr-un complex de întârziere culturală, ce i-ar fi determinat pe francezi, în anii 1950-1960, să provoace, prin mijloacele mai noi ale lingvisticii structurale, modernizarea forţată a discursului intelectual, intrarea umanioarelor, cum s-a crezut, într-o zodie în sfârşit fastă (Pavel, 1993). Pe ruinele structuralismului, poststructuralismul a radicalizat descoperirile precedentei mişcări, de unde şi numele de „ultra-structuralism” (François Dosse) sau „neo-structuralism” (J. Habermas, M. Frank) sub care circulă la unii autori sau chiar în unele culturi (de exemplu, germană). El a clamat absenţa oricărui tip de semnificat şi a dus producerea textuală nesfârşită de semnificaţii până la ultimele ei consecinţe. Noile teorii au renunţat definitiv la concepte precum „esenţă”, „natură” sau „conştiinţă”, cu alte cuvinte la un întreg arsenal conceptual de sorginte metafizică, căruia i-au denunţat pe toate căile falsitatea, convenţionalismul, credinţa teistă în transcendent.

Note:
^[1]       Vezi T. Pavel, op.cit., cap. Paradigma structuralistă.
^[2]       Vezi Thomas Pavel, „Comment on devient post-structuraliste: le cas de Roland Barthes”, în „Euresis”, nr. 1-2/1996, Univers, Bucureşti;
^[3]       Despre epoca formării sale, Foucault spune următoarele: Universitatea legitima „un hegelianism puternic pătruns de fenomenologie şi de existenţialism, centrat pe tema conştiinţei nefericite”, iar „în afara Universităţii, ameninţător era Sartre, care era la modă cu filosofia sa a subiectului”. Lui i se adaugă, de asemenea, discursul „existenţial” al lui Merleau-Ponty, încrezător în „inteligibilitatea lumii, a realului” şi, bineînţeles, marxismul, care „se propunea ca un fel de tribunal al raţiunii”, capabil „să distingă între ceea ce e ştiinţă şi ce e ideologie”; „Michel Foucault: un parcurs filosofic”, convorbire cu Ducio Trombadori (1978), în Foucault, 2001: 295-300;
^[4]       Ben Highmore punctează şi el, într-una din lucrările sale, ideea acestei cărţi a lui Lefebvre, respectiv „the proximity between their (structuralist – n.m./S.D.) theoretical systems and the fetishizing of systems by the new technocrats who are controlling and transforming France” (Highmore, 2002: 117);
^[5]       Cf. Encyclopedia of Contemporary French Culture, edited by Alex Hughes and Keith Reader, Routledge, London and New York, 1998;
^[6]       Michael Ryan, „Marxism and Poststructuralism”, în Knellwolf & Norris, eds., 2001, pp. 99-108;
^[7]       Jonathan Culler se contrazice puţin când afirmă, pe de o parte, că între structuralism şi poststructuralism există o diferenţă „crucială” (1989: 22), iar pe de altă parte că „structuralists generally resemble post-structuralists more closely than many post-strucuturalists resemble one another” (30). Dar rămâne utilă sugestia că poststructuralismul are posibilităţi de manifestare foarte variate, acesta penetrând, de exemplu, nu numai discipline, ci chiar subsecţiuni ale unor discipline (vezi, de exemplu, sociologia poststructuralistă de gen);