Creație și putere

Creație și putere de Simona Drăgan

„În opinia mea, un merit major al Simonei Drăgan este acela de a reuşi, într-o manieră indubitabil personală, să exprime, cu o eleganţă a clarităţii ce se remarcă de la prima la ultima pagină a lucrării, unele dintre cele mai complicate, ca să nu spunem «stufoase», idei formulate vreodată în perimetrul ştiinţelor filologice”. (Caius Dobrescu)

Argument

Obsesia limbajului este principala trăsătură a (post)structuralismului. Anunţată prin turnura lingvistică pe care o ia filosofia anilor 1950-1960, mai ales în Franţa şi în Germania, ea corespunde unui eşec al filosofiei transcendentale şi pune sub semnul întrebării, dintr-o perspectivă modificată, înseşi condiţiile cunoaşterii. Criza metafizicii occidentale (numite logocentrism de către Jacques Derrida) s-a configurat în câteva constante ale unui paradigme larg dezbătute în acei ani. Genealogia nietzscheano – heideggeriană şi, respectiv, marxismul au furnizat două modele de deconstrucţie a metafizicii, deschizând totodată posibilităţile de explorare discursivă a inconştientului ştiinţific şi cultural, iar deconstrucţia marilor sisteme filosofice a anulat, prin Derrida, orice pretenţii de referinţă la universal. Disoluţia ideii de adevăr, concept-cheie în istoria filosofiei, a făcut loc relativismului şi întrebărilor privitoare la înseşi condiţiile de producere a discursului filosofic, iar umanismul tradiţional a fost înlocuit cu o concepţie declarat anti-umanistă, care şi-a propus să elibereze omul de toate prejudecăţile ideologizante şi sistemice ale trecutului.

***

Mărturisesc de la bun început că această carte concretizează în primul rând eforturile unei cercetări doctorale, care a urmărit o importantă ramificaţie a turnurii lingvistice survenite în (post)structuralism, respectiv formele scriiturii şi discursului, preponderent în lucrările reprezentative ale lui Jacques Derrida, Roland Barthes şi Michel Foucault. Ea beneficiază, astfel, până la un punct, de rigoarea unui astfel de demers, favorabilă, la un bilanţ ulterior, ambiţiei mele de a spori bibliografia deja existentă şi cu varianta mea de înţelegere a poststructuralismului. Autorul principal al cercetărilor mele este un intelectual-vedetă pentru care curge multă cerneală şi care a beneficiat în România de traduceri generoase. I-am acordat fără rezerve lui Michel Foucault o atenţie şi o preferinţă vizibile, el ilustrând de departe, prin întreaga lui operă, conceptul extins, nu atât lingvistic, cât filosofic şi socio-politic, de discurs.

Am urmărit, pentru început, o definire a gândirii (post)structuraliste înseşi şi a conceptelor invocate, am dedicat un capitol figurilor ce au inspirat terminologia discursivă în poststructuralism, am analizat apoi explicit scriitura şi discursul în operele lui Derrida, Barthes şi Foucault şi am încheiat cu unele exporturi conceptuale în lumea americană, unde deconstrucţia şi pragmatismul sunt considerate cele două manifestări ale (post)structuralismului american. Scrierea cărţii mi-a permis ulterior să adaug un capitol pe care l-am numit Final deschis: dialoguri şi ecouri, în care am introdus câţiva gânditori semnificativi ai lumii contemporane, a căror operă sociologică, fenomenologică şi, respectiv, filosofică (neo)pragmatistă aduce câteva diferenţe fundamentale, situându-se, în acelaşi timp, din punctul de vedere al multor comentatori, în siajul gândirii poststructuraliste.

***

Cartea mea este, aşadar, o lectură oblică a poststructuralismului, aflată în căutarea problemelor de limbaj ale acestuia, pe care am considerat că scriitura şi discursul le reprezintă şi le rezumă. Sinonime în limbajul comun, conceptele de scriitură (cu varianta ei nu neapărat sinonimă, scrierea) şi, respectiv, discurs îşi leagă în mod diferit numele de cele ale autorilor analizaţi, suferind, de-a lungul activităţii lui Barthes, Derrida şi Foucault, redefiniri sau redimensionări care le mută, în unele cazuri, accentul la polul opus al definiţiei precedente. Deşi caleidoscopul textelor parcurse m-a obligat la anumite rezerve în faţa unor generalizări şi teoretizări exclusiviste, e uşor de atribuit, în principiu, scrierea ca problemă onto-fenomenologică Gramatologiei lui Derrida, scriitura lui Barthes şi discursul lui Foucault, o astfel de împărţire subliniind cel mai bine conceptele-etichetă cu care cei trei gânditori au făcut carieră, şi care nu sunt câtuşi de puţin sinonime.

Deşi descind dintr-un trunchi semantic comun, diferenţa specifică este, în accepţiunile lor intens conceptualizate, suficient de mare pentru a cantona scrierea derrideană în filosofie, scriitura barthesiană în orizontul literaturii, iar discursul foucaldian în sfera criticii culturale. Reducându-mă însă doar la aceste valenţe, aş fi procedat reducţionist faţă de cei trei gânditori, uitându-l pe Derrida cel din Scriitura şi diferenţa, pe Barthes din Sistemul Modei sau pe Foucault cel îndrăgostit de scriitura lui Bataille sau a lui Blanchot. Pe de altă parte, nu-i mai puţin adevărat că am dorit să evit conceptualizarea forţată a vreunuia dintre cei doi (trei) termeni invocaţi, acolo unde este evident că el funcţiona ca sinonim al altuia. La Derrida, de exemplu, discursul scris nu este decât un sinonim al scrierii / scriiturii, iar la Barthes, discursul îndrăgostit este, de fapt, un alt nume dat scriiturii, fără nici o legătură cu accepţiile foucaldiene ale discursului. Am căutat, de la caz la caz, să evidenţiez aceste sinonimii contextuale, interferente uneori şi cu alte noţiuni, precum cele de text, operă, ficţiune sau literatură, acceptându-le ca obiecte de investigare numai acolo unde aveau suficientă consistenţă şi relevanţă teoretică în raport cu termenii desemnaţi de mine ca obiect al cercetării.

***

În plus, încercarea de a realiza o dublă monografie de concept m-a condus şi la studierea principalelor ecouri ale poststructuralismului în zona americană, respectiv la critica de la Yale. Am fost iniţial impresionată de felul în care gândirea lui Derrida şi Foucault au prins pe solul american, ca şi contrariată de faptul că mulţi intelectuali francezi sau francofili strâmbă din nas la auzul cel puţin al primului nume. Apoi, studiind varietatea studiilor şi teoriilor critice americane, am înţeles că povestea poststructuralismului nu se opreşte în Franţa, ci că ea continuă, pe cu totul alte coordonate, în lumea americană, căreia în prezent îi datorează chiar supravieţuirea şi succesul său. Această lume americană nu am pretenţia de a o fi parcurs în profunzime, pot spune chiar că, dacă în „arhipelagul” Foucault m-am descurcat foarte bine, pe „continentul” american m-am simţit deseori pierdută. De aceea, am insistat mai mult asupra fenomenului deconstrucţiei şi a lui Paul de Man, ca şi asupra lui Richard Rorty (pe care îl stimez la fel de mult ca pe Foucault). Am urmărit iniţial o continuare a reflecţiei discursologice, dar în lumea americană acest lucru nu s-a mai potrivit. Interesul lor pentru textul literar propriu-zis, mai ales pentru cel poetic, mi-a redus semnificativ elanurile metateoretice. De aceea, m-am simţit obligată, în prelungirile americane ale acestora, să adaptez lucrarea deficienţei teoretice de tip structural din studiile literare americane, ajustându-mi mijloacele la o realitate ce preia mai degrabă ad spiritum decât ad litteram fondul de idei francez.

***

Nu în ultimul rând, mi-aş fi dorit să pot scrie o carte rotundă, dezvoltată organic, ca un roman, în care să introduc conceptele ca personajele dintr-o piesă. Apoi, când evenimentele şi autorii discutaţi au început să-mi asalteze mintea din toate părţile, cu parteneriatele, dialogurile, polemicile şi schimbările lor la faţă, am înţeles că îmi va fi imposibil, în dezvoltarea ideilor mele, să întreţin suspansul. De aceea, am fost nevoită să iau anumite decizii clasificatoare şi periodizatoare restrictive, ba chiar, cum se spune în avocatură, să mă „antepronunţ” în anumite situaţii, mai ales în cazul operei de tinereţe a lui Foucault, asupra căreia aveam o privire (cred eu) completă şi despre care ştiam de la început către ce se îndreaptă, ce anunţă, cu ce rezonează. O situaţie dificilă, de exemplu, am întâmpinat cu Habermas, care nu este poststructuralist şi care, ca şi Paul Ricoeur, s-ar fi potrivit mai bine în capitolul meu final dedicat dialogurilor. Totuşi, Habermas a propus o teorie complementară, foarte diferită de a poststructuraliştilor, asupra discursului şi nu am dorit să renunţ la ea – nici să o amân –, în parte şi pentru că e de o mare frumuseţe morală, o replică foarte optimistă la angoasele lui Foucault. De aceea, am hotărât să o alătur lui Ricoeur, în partea introductivă, în cadrul teoriei generale a discursului, în loc să-l transform pe autorul ei într-o anexă stingheră la Foucault (unde ar fi fost, în dezvoltarea ideilor mele, mai adecvat, pentru că e polemic faţă de acesta). Astfel, şi în cazul lui, ca şi al lui Ricoeur, am fost obligată să anticipez idei ce urmau să fie dezvoltate abia în secţiunea propriu-zis poststructuralistă a analizelor mele.

***

Metodologic, am distins între probleme discursive (legate de, axate pe, derivate din discurs) şi probleme discursologice (de teorie a discursului). Am dorit iniţial, plăcându-mi foarte tare Foucault, să mă ocup, sub auspiciile poststructuralismului, exclusiv de cele din urmă, însă nu întotdeauna, chiar situându-mă în centrul canonului poststructuralist, acest lucru a fost posibil, aşa că am recurs uneori şi la prima categorie. Acest fapt s-a întâmplat nu numai pentru că ceea ce e valabil la francezi nu se potriveşte neapărat şi la americani, ci şi pentru că, în cele din urmă, am decis că nu e profitabil să nu mai văd pădurea de copaci. În fond, mă interesa, mai întâi de toate, poststructuralismul, cu problemele lui de limbaj, pe care scriitura şi discursul mi s-a părut că le rezumă foarte bine. Astfel, plecată în căutarea „precursorilor” mişcării, nu am putut ignora autori ca Sade sau Bataille, cartea mea transformându-se, încet-încet, într-o introducere în poststructuralism.