Critică și empatie

De câte ori cedez tentaţiei instrospective, constat că, în economia vieţii mele intelectuale, cronica literară reprezintă un exerciţiu de realitate/actualitate ideală, generator de reacţii suprapuse, cu reverberaţii multiple, în care raţionalitatea şi empatia funcţionează într-o sinergie variabilă. Înregistrată în primă fază ca o practică disruptivă în raport cu proiectele mai ample, iscate din obsesii culturale şi marcate de distanţă, aceasta mă aruncă într-o actualitate literară implacabil fragmentară la palierul receptării, faţă de care curiozitatea intelectuală şi fascinaţia trebuie să-şi găsească rezolvări de scurtă respiraţie, disciplinat formulate în opt mii de semne. Uneori, opera editorială a unui scriitor permite iluzia abolirii acestei limitări, o nouă carte echivalând cu posibilitatea unei alte dimensiuni hermeneutice adăugate unui tablou intelectual dinamic, unei sfere obsesionale afine sau radical diferite. Celei dintâi îi aparţin cu precădere criticii, eseiştii şi teoreticienii, precum Silviu Lupaşcu, Mircea Muthu sau Mircea A. Diaconu, maeştrii reali sau de bibliotecă, spre care mă întorc de fiecare dată cu un amestec de empatie şi impuls ordonator, de interes pentru jocul intelectual al ideilor şi apetenţă teoretică.

În cea de a doua categorie intră mai ales prozatorii şi poeţii, dintre care merită amintiţi Octavian Paler, Caius Dobrescu, Ion Vianu, Mihai Zamfir, Varujan Vosganian, Gabriel Chifu, Ion Zubaşcu, Lucian Vasiliu sau Gellu Dorian, în abordarea creaţiei cărora admiraţia şi respectul se conjugă cu intensitatea cufundării în teritorii ficţionale şi lirice de certă valoare.

Despre sfinţi şi asini

Am deschis ultimul volum al lui Silviu Lupaşcu, Despre sfinţi şi asini. O istorie a ideilor, apărut în 2013 la Editura Paideia din Bucureşti (reluare, cu mici corecturi tacite, a ediţiei prime, care se intitula Sfinţi ascunşi, călăuzitori de măgari, 1998) anticipând reîntâlnirea cu un spirit exigent, care îşi trăieşte cu o voluptate controlată incursiunile savante în exegeze ultraspecializate şi îşi construieşte studiile uzând de o hermeneutică suplă şi de un discurs captivant. Deloc surprinzător, fiecare dintre cele zece capitole ale acestei atipice istorii a ideilor nu numai că răspunde ideal oricărui orizont de aşteptare, ci se dovedeşte a fi o prelegere concentrată din care se pot învăţa multe.

Quiproquo-ul teocratic-politic din perimetrul monoteismului iudaic, teoretizat de Jacob Neusner şi ilustrat de Flavius Josefus în Bellum Judaicum, trasează prembulul unei sofisticate incursiuni în logica sacrificială pre-hristică în Natura sacrificială a idealului teocratic ebraic: revolta împotriva Romei (66-70 d.Hr.). Prima secvenţă a acestui studiu despre iudaism ca religie politică le aparţine zeloţilor, a căror „pasiune pentru libertate” – puternic ancorată în extremismul lor teocratic, potrivit căruia numai „Dumnezeu singur are dreptul să împărăţească peste Israel şi că nimeni altcineva pe pământ, în afara Lui, nu poate exercita suveranitatea asupra poporului ales” – i-a transformat în jucători centrali ai războiului romano-iudaic din anii 66–70 d.Hr., mobilizaţi de o conştiinţă de sine sacrificială cu proiecţii mesianice. Manifestările istorice, substratul ideologic şi implicaţiile ritualice ale acestei dimensiuni sacrificiale sunt urmărite într-un intricat tablou comparativ, în care eschatologia politică şi religioasă a zeloţilor (conduşi în Ierusalim de Eleazar ben Simon), sicarilor (apărătorii Masadei, comandaţi de Eleazar ben Iair) şi a unor membri ai comunităţii de la Khirbet Qumran (autorii Manuscriselor de la Marea Moartă) intră în coliziune cu înţelepciunea prudentă a fariseilor, adepţi ai unei ordini sacrificiale diferite, epilogul tragediei primilor echivalând cu „sfârşitul tradiţiei sacrificiale a monoteismului ebraic, spiritualizarea sacrificiului («slujire a buzelor» şi studiere a Torei în locul victimelor din carne şi sânge) şi instituirea ordinii sacramentale post-hristice: liturghia celebrată în synagoge şi liturghie celebrată în ekklesia”.

Propensiunea cercetătorului pentru zonele de umbră ale istoriei religiilor se manifestă programatic într-un studiu în care ocultatul este triplu marcat adjectival încă din titlu – Înţelepţi ascunşi, sfinţi invizibili, mântuitori anonimi – şi poate încuraja o mutaţie axiologică anarhică, favorabilă palierului sapienţial neoficial, ezoteric, accesibil doar iniţiaţilor. Paradigmatic în sensul perspectivei adoptate de către Silviu Lupaşcu, profilul lui Lao-Tse deschide o întreagă arheologie filosofico-religioasă consacrată „înţeleptului ascuns”, ce pleacă de la Platon, se ramifică în perimetrul iudaic (prin intermediul studiilor lui Gershom Sholem) şi în universul mistic islamic (graţie lui Idries Shah), dar este recognoscibil şi în creştinismul speculativ, de sorginte augustiniană, unde intră în conjuncţie cu noţiunea de anonimat, de nerevelare a sfinţilor, amplu analizată de Henri Irénée Marrou şi Urs von Balthasar. Subliniind conotaţiile redemptoare ale înţeleptului ascuns şi dubletul asigurat prin noţiunea de mântuitori anonimi, Silviu Lupaşcu observă că „indiferent de spaţiul religios căruia îi aparţin, sfinţii ocultaţi, înţelepţii nerevelaţi sunt cei pe care se întemeiază lumea şi cei ce limitează cuantumul peccabilităţii lumeşti”.

Fascinaţia secretului operează şi în Călugări şi senatori, retori şi zeloţi, studiu construit pe retractilitatea superioară a elitelor monastice în raportul lor cu elitele puterii profane, manifestată mai cu seamă atunci când intervine necesitatea de a proteja adevărurile de ordin sacru, prilej ideal pentru readucerea în discuţie a sfinţilor ascunşi, opuşi mistificatorilor, adică a „competitorilor neaveniţi din spaţiul sapienţial sau liturgic în măsură să găzduiască proximitatea dintre prezenţa divină şi prezenţa umană”, pedepsiţi şi eliminaţi de „elitele pe care adevărul divin le investeşte cu virtute teocratică”.

O mostră de sinteză concentrată, ultraspecializată este Identitate şi alteritate în ficţiunea arhaică românească.

Palatul tinereţii fără bătrâneţe şi al vieţii fără de moarte, Sūtra lui Maitrakanyaka şi literatura Merkabah-Heikhalot, în care Silviu Lupaşcu urmăreşte identificarea a două origini (esenţialmente sacre) ale basmului: universul textual buddhist (teză argumentată de Édouard de Chavannes) şi universul semitic, biblic, ulterior iudeo-creştin. O asemenea perspectivă permite plasarea basmului Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte în oglinzi hermeneutice multiple, soldate cu asemănarea lui Făt-Frumos, pe linia misiunii sale redemptoare, individuale, cu un Pratyeka Buddha, sau cu perceperea Doamnei palatului care îl întâmpină drept „o alegorie a Înţelepciunii divine, Sfânta Sophia sau Shekhinah”, apropiată de „frumoasa Doamnă” din tratatul zoharic Sava de-Mishpatim, de Layla dintr-o istorisire Sūfi inclusă de Jalal-ud-din Rūmi în Mathnawi, dar şi de ideologia iubirii curteneşti. Interpretarea traseului lui Făt-Frumos ca unio mystica marchează ca punct de apogeu al destinului său de salvator salvatus refularea identităţii sale adamice şi, ca regresie, reiterarea păcatului adamic, prin revenirea în lume şi în moarte.

O altă căutare de absolut, Sūtra lui Maitrakanyaka din Avadānaśataka, îi permite autorului o fină coregrafie comparativă, cu accente interesante pe importanţa simbolică a palatelor („ascensionale” şi „ale coborârii lumeşti”), care configurează ierarhia şi succesiunea stadiilor de desăvârşire sau regresie spirituală, atât în textul buddhist, cât şi în basmul românesc, reiterată şi în secvenţa analitică succesivă, consacrată literaturii mistice Heikhalot („palat”, „templu” în ebraică) din cadrul misticismului pre-kabbalistic Merkabah.

„Caracterul epifanic al venirii eroilor mesianici în spaţiile religioase abrahamice”, ilustrat de Sefer ha-Zohar şi Evangheliile din copilărie (istorii despre copiii-minune), este disecat în Vieţile şi morţile fără de timp ale călăuzitorilor de asini, dialog sapienţial dublu, în care imaginea călăuzitorului de asini încapsulează exemplaritatea lui Mesia în labirintul uman.

Importanţa mitului biblic al îngerilor căzuţi pentru elaborarea Luceafărului eminescian reprezintă punctul de plecare din …

Premiu Liviu Petrescu, pentru Critică și istorie literară, titlu Critică și empatie, 2017, decernat de Uniunea Scriitorilor din România Filiala Cluj: