De la Homer la Joyce

De la Homer la Joyce de Nicolae Balotă

Arta lecturii

Geniul întortocheat şi pervers al lui Giuseppe Arcimboldi a proiectat acea bizară imagine a Bibliotecarului, al cărui chip este alcătuit din cărţi. Tomuri strânse vraf, iată bustul destul de robust al bărbatului; două in-folii dispuse lateral închipuie braţele; obrazul e desenat din muchiile şi colţurile unor volume, iar părul pe creştet îl închipuie o carte deschisă cu foile în evantai. Imagine grotescă a cărturarului? Caricatură a unui „om al cărţii” nu numai la figurat, ci la propriu? Dacă acelaşi Arcimboldi a construit portretul suveranului său, Rudolf al II-lea împăratul, din tot soiul de legume şi fructe (o pară drept nas, castraveţi în loc de grumaz, foi de varză la umeri, spice de grâu ca păr) nu a făcut-o pentru că, vorba românului, îl socotea „o grădină de om”. Intenţia maliţioasă, mai mult ori mai puţin ascunsă, e de netăgăduit. Devii ceea ce iubeşti. Îţi plac bunurile pământului, te preschimbi pe încetul în ele. Ai îndrăgit cărţile, ai să semeni cu ele. Binecuvântare ori blestem? Cine ar putea să spună? Un fapt e cert: ordinea valorilor operează necruţător în ordinea ontologică. Pasiunile noastre, cu cât sunt mai înalte, cu atât desemnează făpturii noastre un loc mai înalt pe o nevăzută scară axiologică. Un elev al lui Arcimboldi a pictat un Irod alcătuit din leşurile pruncilor pe care i-a căsăpit. Oribilă figură a marelui asasin, faţă de care chipul blajin al Bibliotecarului, alcătuit din cărţi – cu toată caricatura poate neintenţionată – este de-a dreptul sublim.

Lectura poate să devină un mod de a fi. O existenţă livrescă? Nu este, oare, o primejdioasă alienare într-o asemenea identificare a vieţii trăite cu cea citită? Nu-l pândeşte, oare, complexul Don Quijote pe oricine se lasă sedus de cărţi, transformat într-un dublu al ficţiunii sau al discursului lor? Şi, totuşi, scrisul şi cititul, deprinderi primare ale culturii noastre, pot să determine o existenţă, fără să o proiecteze iremediabil într-un spaţiu imaginar. Atunci când nu ne slujim de aceste deprinderi doar în simpla lor instrumentalitate, când trecem de la un citit sau un scris de gradul întâi la o lectură sau o scriere de gradul al doilea, adică atunci când scrisul şi cititul îşi descoperă motivele şi finalităţile în propria lor sferă, ele pot să dea fiinţei noastre un rost particular. Pentru aceasta, o mutaţie este necesară. Lectura nu mai trebuie să fie doar comuna înţelegere a semnificaţiei unor simboluri codificate, nici scrisul doar necesara comunicare a unor asemenea simboluri. Lectura ca artă se întemeiază pe o subordonare a lecturii informaţionale, pe o deturnare a comunicărilor directe. De la alfabetarul prin care am bâjbâit copii, prin penibila silabisire şi psalmodiere a uceniciei noastre, până la deprinderile tehnic superioare ale compulsărilor şi colaţionărilor de texte, o cale duce, directă. În toate aceste modalităţi elementare sau specializate de articulare a cuvântului, arta nu se află nicăieri (decât poate sub forma unor rudimente), iar lectura nu devine încă un mod de a fi, ci rămâne doar un mod de a face. Dar arta este ireductibilă la o tehné, la o practică. Tot astfel, arta cuvântului e ireductibilă la limbaj. Textul este limbaj, şi totuşi, orice ar afirma grămăticii timpului nostru, el se situează în afara limbajului. Pentru a deprinde arta lecturii trebuie să faci acest salt în afară.

Lectura ca mod de existenţă impune, pe de altă parte, o viziune semiotică generalizată. Lectorul privilegiat nu mai este doar robul unei cărţi, al unei specii literare, nici chiar al unui Babel imposibil al tuturor cărţilor. El nu citeşte doar semnele grafice ale unei reale sau imaginare Enciclopedia universalis, ci vrea să descifreze semnele toate ale artelor, ale actelor umane, ale culturii şi, dincolo de acestea, ale naturii. Un univers semiologic se deschide în faţa lui; e din ce în ce mai conştient de faptul că trăieşte, mai presus de orice, într-un univers al semnelor. Totul în jurul nostru şi în noi e reductibil la o funciară natură semnificatoare. Lumea ca o carte e un străvechi simbol pe care semiotica zilelor noastre îl face din nou actual, adică prezent şi activ. Arta lecturii începe să semene cu arta străveche a divinaţiunii care, în concepţia unui Plotin, era o citire a semnelor scrisului naturii ce revelează o ordine şi o regulă. Toate acele străvechi figuri emblematice – Cartea naturii, Cartea vieţii, Cartea feţei, Cartea conştiinţei –, întreg metaforismul cărţii indică o credinţă profundă într-o structurală esenţă „livrescă” a universului, ca şi a condiţiei umane. „Rune, pretutindeni rune” – o proliferare de însemne misterioase pentru Blaga. Pretutindeni semne de interpretat pentru cititorul hermeneut. Desigur, nu mai „citim” în stele, ca într-o carte a viitorului, dar nu ne livrează tocmai astrele elementele unei noi gramatici a ştiinţelor? Lingvişti, antropologi, filosofi şi teoreticieni ai literaturii elaborează o asemenea gramatică. O ştiinţă generală a semnelor, o nouă mathesis se constituie prin eforturile acestor „grămătici” ai ştiinţei.

A citi înseamnă, deci, a textualiza universul văzutelor şi al nevăzutelor. Dar această semiologizare nu reprezintă decât un nivel (cel mai general, fără îndoială) al lecturii. După cum Literatura nu este un corp muzeal al foilor moarte, un thesaurus al opurilor şi opusculelor pe cale de veştejire în clasicitate, tot astfel nu este nici un sistem labirintic de semne în care ordinea se revelează a fi, în cele din urmă, descurajator de simplistă. Miturile clasificatoare ale vechilor alexandrini, ca şi cele semiologice ale noilor alexandrini sunt la fel de utile şi de rudimentare. Voluptatea ascetică a scrisului şi a cititului se lasă informată de acestea, nu şi formată de ele.

La sfârşitul secolului trecut, s-a descoperit la Roma o piatră purtând o veche inscripţie latină, un fel de tăbliţă indicatoare a unei biblioteci care se afla printre platanii unui parc împodobit cu albe statui de marmură închipuind Muzele. Inscripţia era aceasta: „Vesteşte că acest crâng ne este consacrat nouă, Muzelor, şi arată cărţile de acolo de sub platani. Noi suntem acelea care le supraveghem, şi dacă vine unul care le iubeşte cu adevărat, noi îl încununăm cu iederă”. Îmi aminteam uneori această inscripţie când păşeam în orele proaspete ale dimineţii, spre Biblioteca Academiei, sub copacii din micul parc ce o împrejmuie. Desigur, mitul Muzelor inspiratoare a apus de mult. El îşi pierduse caracterul sacru încă din timpul când, în Roma târzie, se săpase în piatră acel epigraf. Dar cartea continua şi continuă să pretindă o iubire adevărată.

Voluptate a zilelor petrecute într-o bibliotecă, printre cărţi! Aş vrea să-mi exprim toată gratitudinea faţă de acele instituţii severe, tăcute, pline de secreta fervoare a cititorilor, care sunt bibliotecile. Într-unul din admirabilele sale versete, Saint-John Perse elogia templele cărţii cu „mari ziduri şlefuite de linişte şi ştiinţă şi de noaptea lămpilor”! Bibliotecile fac parte dintre acele locuri privilegiate în care omul s-a căutat, s-a găsit şi s-a pierdut de atâtea ori pe sine, pentru a se căuta iarăşi şi iarăşi. Locuri ale neliniştii înnoitoare, ale pasiunilor fecunde.

Am în faţa ochilor celebra librairie, biblioteca de la etajul al doilea al unui turn din fostele curţi ale lui Montaigne, în care acesta se retrăsese ca să citească, să reflecteze asupra condiţiei umane, şi unde a scris Eseurile: o încăpere aproape rotundă, cu ziduri groase şi grinzi afumate în tavan, grinzi în care sunt săpate dictoane latine şi eline. Montaigne, cititor pătimaş al lui Plutarh, al filosofilor, poeţilor şi istoricilor antici, îşi ridica privirile de pe tomurile sale legate în piele de capră şi cugeta urmărind distrat, de sus, prin cele trei ferestre care spărgeau în trei direcţii zidurile turnului său, forfota paşnică a curţii, sau, mai departe, plaiurile verzi şi copacii din Périgord.

Astfel – deşi atât de diferit! – mi-l închipui pe neistovitul cititor şi ultim mare cronicar al Europei, pe Nicolae Iorga, păşind în redingota veacului trecut, printre cărţile Bibliotecii Academiei, ori veghind în mijlocul celor patruzeci de mii de volume ale bibliotecii sale. Nici o frază cunoscută a vreunui mare iubitor al cărţii nu atinge gradul de căldură al acelei adevărate iubiri pe care o mărturiseşte învăţatul român înălţând, în memoriile sale, un adevărat imn acestui templu al cărţilor: „O, sfintele mele cărţi, mai bune şi mai rele, pe care soarta prielnică mi le-a scos înainte, cât vă datorez că sunt om, că sunt om adevărat…” Cartea este, prin excelenţă, opus humanum. Prin ea omul se în-fiinţează pe sine.

Chiar dacă iubind cartea nu te preschimbi într-însa, simţurile tale toate participă la cunoaşterea ei delectabilă. Vreau să spun că un „om al cărţii” nu se poate împiedica să nu savureze cartea nu numai ca pe un instrument care îi permite accesul într-o lume a cuvântului, a ideilor, a ficţiunilor, a simţirii mijlocite, ci şi nemijlocit, în sine. Chiar şi în materialitatea ei. Cartea e un obiect; unul din multele obiecte făurite din universul omului. Aparent, nimic „natural” în constituţia acestui obiect. Foile de papirus, pielea de capră, ca şi mai vechile pietre îşi pierdeau firescul substanţial, deveneau spaţii ale unei comunicări spirituale, intrând în constituţia unei cărţi. Dar încă o dată, artificiul esenţial al cărţii nu este identic cu natura sa instrumentală. Desigur, avem de-a face cu un mijloc, cu o unealtă de transmitere, de comunicare, dar nu numai cu atât. De mult, când cartea era mult mai rară, când procesul tipăririi era neasemuit mai laborios, se poate spune că un volum se zidea cu eforturi comparabile cu cele ale zidarului. De aceea, o bună parte din vechile tomuri sunt adevărate monumente arhitectonice şi decorative, impresionante prin volumul, prin dispoziţia lor. Măreţe in-folii, voluminoase in-quarto-uri, extrem de groase codice legate în piele ne inspiră un sentiment de veneraţie, când le contemplăm prin bibliotecile noastre, ca nişte menhiri ori ca statuile sobre ale unei abstracte culturi revolute. Aceste arhaice opere ale meşteşugului artizanal ne dau o înaltă idee întru râvna pentru cărturărie a celor vechi. Dispuse cuminte sub bolta unei săli medievale, în nişele unui perete baroc, ele sfidează timpul, n-au vârstă, sunt semne ale perenităţii şi oarecum parte a unei naturi ce nu cunoaşte moarte.

Alta, febril-efemeră, ni se pare existenţa cărţilor moderne. Infinit mai multe, ele participă, în acest secol al proliferării neasemuite a mijloacelor de comunicare, la un destin al omului modern, grăbit să dărâme ceea ce a construit şi să zidească un alt univers.