Deșcolarizarea României. Scopurile, cârtițele și arhitecții reformei învățământului românesc de Mircea Platon
Om versus sursă umană.
Viaţă versus activitate curriculară.
Iubire versus abilitate comunicaţională
În acest demers exemplar – intitulat „Deşcolarizarea României. Scopurile, cârtiţele şi arhitecţii reformei învăţământului românesc” – remarcabilul scriitor şi istoric Mircea Platon face un plonjeu erudit şi onest în trecutul învăţământului naţional românesc, aşezat în oglindă cu învăţământul supus abuziv, în ultimele trei decenii, unei serii de reforme maligne după ce – în 1990, apoi în 1994 – s-a constatat indubitabila calitate şi nivelul înalt ale educaţiei autohtone, chiar dacă sau cu atât mai mult cu cât aceasta a trecut – nu rareori, cu brio – prin seismele provocate de cele câteva dictaturi, reuşind performanţa de a conserva şi perpetua unicitatea şi identitatea naţiunii române, legitimate în parcursul istoric prin vârfurile şi elitele ei reale. După „continua lui prefacere până la totala măcinare”, adică după succesivele procese de aşa-zisă reformă de durata a circa trei decenii postdecembriste, învăţământul românesc arată ca un câmp de luptă devastat şi păzit straşnic, în continuare, de agenţi ai globalizării, fie ei străini sau români, în intenţia de a transforma definitiv şcoala românească într-un „incubator de salahori globali”, în condiţiile unui „capitalism al dezastrelor” ce şi-a lăsat inconfundabila amprentă şi asupra României (Naomi Klein, Doctrina şocului. Capitalismul dezastrelor).
Dintr-o instituţie de un real prestigiu, edificată pe parcursul unui secol şi jumătate şi menită să formeze caractere şi personalităţi, familiarizate cu istoria, credinţa, valorile fondatoare – inclusiv cele culturale – şi tradiţiile neamului românesc, învăţământul românesc riscă să se transforme în… „sarcină managerială”. Dintr-o instituţie validată prin vârfurile ei – vârfuri recunoscute pe mapamond –, cu o amplă, bogată tradiţie în trecutul ţării noastre, profesorul riscă să se transforme în „prestator de servicii” şi nimic altceva decât un „agent al reformei”, însărcinat cu misia – pardon, „sarcina managerială” – de a pregăti forţă de muncă ieftină pentru alte state (non)europene, inclusiv „proletari globali ai tastaturii”. Şi aceasta în condiţiile în care destul de curând IT-iştii vor fi înlocuiţi de roboţi. Suntem, aşadar, faţă în faţă cu „o dezastruoasă «reformă» care ne-a împins în zona precariatului educaţional şi a dispariţiei ca naţiune”. Concluzia monografiei platoniciene e aspră, dreaptă şi justificată cu asupra de măsură prin argumente. Tot ce se întâmplă în arealul educaţiei naţionale româneşti pe parcursul a circa trei decenii, în numele unor imperios clamate adaptări la „noua lume” tehnologizată, în numele progresului şi al prosperităţii, cultivate în epoca religiei confortului etc., etc., sub masca reformei din temelii, aşadar, constituie un atac virulent şi insidios – turnat în matriţa noilor mijloace de comunicare şi a reţelelor instituţionale – la adresa identităţii naţiunii române şi a tot ce formează, de milenii, identitatea noastră naţională: credinţa, cultura, tradiţia, familia, istoria, civilizaţia formată răstimp de milenii pe acest pământ sfânt numit România.
Admirabile sunt, în această incursiune profundă şi exemplar informată, curajul şi onestitatea intelectuală de a devoala – cu o luciditate şi un spirit analitic de neclătinat, cu un exces de argumente şi trimiteri la surse avizate, mai puţin sau deloc familiare în spaţiul autohton – reţelele instituţionale din afara ţării, implantate în preajma instituţiilor statului român, care, prin aşa-zişii experţi şi agenţi, fie străini, fie români, excelent remuneraţi de organisme mondiale (fie că acestea se numesc Banca Mondială – „artizanul”, „expertul”, „regizorul”, „creditorul” şi „controlorul ideologic şi financiar” al „reformei” –, FMI, Fundaţia Soros, Uniunea Europeană sau altcumva), au distrus metodic, programatic, aproape tot ce era performant în învăţământul românesc, tratându-l inacceptabil – ca şi când ar aparţine „lumii a treia” – şi subjugându-l unor ideologii de sorginte neoliberală, de o brutalitate unică, pentru a sprijini instaurarea unei „anumite arhitecturi economice globale”, în numele unor clamate reforme, a căror menire îşi are rădăcinile în politica corectă şi globalizarea interpretată în cheie abuzivă. Neverosimil e că, da-da, crahul învăţământului naţional românesc s-a produs sub ochii noştri, la intersecţia unor ideologii de extracţie neomarxistă şi neoliberală, ce-şi ating limitele şi, în acest punct, seamănă izbitor inclusiv prin faptul că aplică aceleaşi mijloace, aceleaşi instrumente, e adevărat, adaptate timpului new media. Şi înţelegi acest adevăr, dacă cunoşti istorie, dacă respecţi tradiţia şi valorile, pământul unde ai văzut lumina zilei, părinţii, strămoşii, înaintaşii. Dacă ştii să citeşti dincolo de aparenţele grăbite să-şi arboreze masca progresului, a modernizării şi a dorinţei de a fi „în rând cu lumea”, pentru că „aşa se cuvine”, pentru că „aşa sunt vremurile”. Cu orice preţ. Cu orice preţ?!
Apropo de alte „reforme”, operate în alte părţi ale lumii, inclusiv în anii ’80, „pe sistemele de învăţământ ale ţărilor din Africa şi America Latină”, „toate progresele realizate de sistemul de învăţământ din Tanzania, de exemplu, după obţinerea independenţei la începutul anilor ’60 au fost distruse de intervenţia Băncii Mondiale în anii ’80. Reformele structurale impuse de Banca Mondială au transformat sistemul de învăţământ din Tanzania, dintr-unul în care rata de şcolarizare era de aproape 100%, într-unul în care erau înrolaţi doar 50% din copii”. În tot acest timp, „guvernul era silit de Bancă să introducă taxe şcolare pentru întreaga populaţie şi să abandoneze subvenţionarea sistemului public de educaţie”. Consecinţele? „Tanzania a ajuns să plătească în rate către Bancă de patru ori suma pe care o plătea pentru a-şi susţine sistemul de învăţământ public. Prin traume educaţionale similare au trecut şi alte ţări din America Latină şi Africa.” În România, „de la un sistem cu rata de înrolare de aproape 100% în 1990” s-a „ajuns la abandon şcolar şi la analfabetism funcţional în proporţii covârşitoare în urma reformelor (economice şi şcolare) conduse de Banca Mondială”; mai exact, analfabetismul funcţional a depăşit cota de 44%. Iar statistica abandonului şcolar în ţara noastră arată în felul următor, în funcţie de vârstă: „Părăsirea timpurie a şcolii (18-24 ani) indică un procentaj de 16.4% pentru tinerii români, comparativ cu o medie UE de 10.6%, iar ponderea absolvenţilor de studii superioare (30-34 ani) este 24.6% pentru România, media la nivel european fiind 40.7%”. Dacă admitem că aşa-zisa reformă iniţiată în perioada postrevoluţionară va continua, e lesne de prevăzut ce modificări vor înregistra statistici de acest gen.
Ce se mai ascunde sub masca reformei şi sub cea a agenţilor înstrăinării de valorile fondatoare ale umanităţii? Care sunt ieşirile din impas? Ce mize are bătălia pentru învăţământului naţional românesc? Răspunsurile la aceste şi alte întrebări le veţi găsi în această carte remarcabilă şi tristă, în egală măsură. Şi le veţi analiza lucid şi drept. Şi veţi trage concluziile. Şi le veţi aplica. Dacă nu vreţi să vă vindeţi, în continuare, sufletul, ţara, copiii, viitorul. În timp ce ţări ca, de pildă, Polonia, Ungaria, Estonia, Lituania şi Letonia au refuzat acest gen de… comerţ. Îl refuză şi mulţi, foarte mulţi români, profesori, elevi, părinţi, scriitori, intelectuali. Repet: foarte mulţi. Ai aduna, iute, o armată, nu-i aşa? Îl refuză şi Mircea Platon, care descrie aplicat, cu răbdare şi în cunoştinţă de cauză, modul malign în care performantul sistem de învăţământ românesc a fost transformat într-un… „iarmaroc educaţional”. Da, neverosimil, şcoala clasică românească, reformată de Spiru Haret şi trecută prin furcile caudine ale câtorva dictaturi atroce, a fost transformată, în perioada post-decembristă, în „şcoală-prăvălie”. Aşa cum reprezentanţii regimului real-socialist transformau Bisericile în depozite. Aşa cum reprezentanţii „guvernului meu” – termen lansat de actualul preşedinte fără să clipească – închid Bisericile şi cimitirele, în vreme ce supermarketurile rămân cu uşile deschise vraişte; iar sub pretextul că protejează seniorii, oamenii în vârstă adică, le aplică un tratament de neacceptat decât în cadrul strict al unor ideologii extremiste de tristă pomină, de dată relativ recentă. Aşa cum sunt închise, vandalizate sau, pur şi simplu, arse platforme, site-uri şi alte mijloace new media care publică articole incomode, oferind, în plină democraţie – deci, în plină libertate de exprimare (un drept garantat de Constituţie… parcă, nu-i aşa?) şi alte puncte de vedere decât cele vehiculate pe mai toate canalele media.
Eurobservator –
Deșcolarizarea României: documente – investigații – dezvăluiri…
Mircea Platon despre Deșcolarizarea României. Scopurile, cârtițele și arhitecții reformei învățământului românesc
Emisiunea IClasa, Radio România Cultural, 12 iunie 2020:
Realizator Mirela Nicolae
https://youtu.be/zdk7xFWDnoE
Eurobservator –
Mircea Platon: Revenirea la învățământul de tip clasic este soluția pentru renașterea școlii românești, nu importul modelelor occidentale
Tinerii nu trebuie să învețe pentru a deveni marfă de export
https://bit.ly/3evTbk9
Eurobservator –
Manualele preuniversitare româneşti în Mileniul III
Despre ce limbă română vom vorbi, când manualul este plin de termeni preluaţi din metodicile sau didacticile după care se predau limbile străine? Sau poate limba noastră va deveni în curând o limbă străină pentru mulţi dintre noi?
https://bit.ly/3fv576S
Ideea Europeană –
Profesorul Lucian Costache despre Deșcolarizarea României. Scopurile, cârtițele și arhitecții reformei învățământului românesc de Mircea Platon
– Timpul Școlii de Azi – August 2020
Proiectul Teme culturale în emoții raționale cu Lucian Costache
https://youtu.be/4bMBLhBMS_0
Eurobservator –
Mihai Gheorghiu:
„Cartea domnului Mircea Platon este o analiză și o descriere, totodată, a mecanismului ”reformei permanente” din învățământul românesc. ”Reforma permanentă” este, ca și ”revoluția permanentă”, o moștenire a comunismului progresist preluată ad litteram de noii progresiști globali și globaliști care au preluat frâiele societăților noastre. Deșcolarizarea, dezindustrializarea, deculturalizarea, decreștinarea României sunt fenomene care conduc la dezvoltarea și stabilizarea statutului de colonie nesemnificativă, producătoare de forță de muncă europeană, pe care îl are la ora actuală România.
O lectură necesară.”
Eurobservator –
Catastrofa de la Educație de Cornel Nictorescu
Niciodată, România n-a avut o asemenea catastrofă la Educație! Cineva care să vorbească mai prost, mai agramat și care să fie mai confuz! Și mai penibil ca actor la microfon. Se zice că ar mai fi fost unul, dar era la Agricultură, și era prin anii ’50.
Nenorocirea este că această Doamnă catastrofă în materie de gestionare a procesului educațional în perioadă de criză sanitară are deasupra ei un șef la fel de catastrofal. Și cu obraz cam gros. Bagă o șenilă de cuvinte peste tot ce-l încurcă sau deranjează. Ce nu pricepe el în legătură cu starea lucrurilor nu pricepe nici ea. Starea de confuzie li se pare amîndurora acceptabilă. Ba, în zile zgomotoase de petreceri, li se arată chiar o formă de progres și bunăstare. Ghinionul nostru mai vine de la faptul că și deasupra lor tronează o catastrofă de președinte.
https://bit.ly/33mCaFi
Adrian –
Înaltpreasfințitul Părinte Arhiepiscop Ciprian:
„Este bine că mai există oameni ca domnul Mircea Platon, cu mintea lucidă și având capacitatea de a analiza critic ceea ce se întâmplă, chiar dacă aceasta este de natură să ne întristeze. Dincolo de această revoltă pe care o produce analiza domnului Platon, este remarcabilă obiectivitatea cu care autorul a analizat ceea ce s-a întâmplat în învățământul românesc după 1990. Este adevărat că, pe măsură ce trece timpul, în orice domeniu, se simte nevoia unei reforme, însă aceea trebuie să fie una firească, pornită organic din interior, nu impusă”
Nicolae Săcrieru –
Cu prilejul aniversării a trei ani de la înfiinţare, Platforma Civică „Împreună” a organizat în Bucureşti, pe data de 3 octombrie 2020, în colaborare cu Editura Ideea Europeană şi cu revista Contemporanul, un eveniment destinat acelor conştiinţe preocupate de evoluţia îngrijorătoare, din ultimii treizeci de ani, a unuia dintre pilonii cei mai importanţi – poate chiar cel esenţial – al României moderne: învăţământul românesc.
Mai multe:
https://bit.ly/2LlSmC1
europress –
Gheorghe Fedorovici:
Ziua Mondială a Profesorului Nou
Ziua Mondială a Educaţiei este, de fapt, ziua educaţiei mondiale, a unei educaţii care nu mai aparţine nimănui şi de care nu mai aparţine nimeni. Educaţia mondială slujeşte mondialului, aşa cum educaţia naţională slujeşte naţionalului. În mod inevitabil, educaţia mondială trădează naţionalul, după cum educaţia naţională trădează mondialul.
Alarmat de impresia că aş fi susţinut ideea unui complet ocult anti‑românesc, cineva, care asculta din apropiere dialogul pe care‑l aveam cu fiul meu, m‑a întrerupt: „Dom’le, mai terminaţi odată cu străinii ăştia care urmăresc să ne facă rău! Ce să ne ia?” Dacă i‑aş fi spus că ni se ia educaţia, ar fi râs. Cum ai putea lua educaţia unei ţări, unde toţi copiii merg la şcoală? Cum, şi mai ales de ce, putem afla din cartea lui Mircea Platon, Deşcolarizarea României.
Ce să ne ia? Uităm că omului îi pot fi luate lucruri mult mai importante decât cele pe care le are. Ni se poate lua nu doar ceea ce avem, ci mai ales ceea ce am putea fi. Din păcate, după cum sublinia Mircea Platon cu ocazia uneia dintre lansările studiului său despre falsificarea sensului educaţiei, sistemul post‑comunist de educaţie ne‑a făcut incapabili să mai vedem lucrurile esenţiale pe care le‑am pierdut, care ne lipsesc, care ne sunt refuzate.
Recenzii și note de lectură –
„Un suicid educaţional asistat de Banca Mondială”
Majoritatea publicaţiilor, articole, studii sau cărţi, au ambiţia să clădească înţelegeri, teorii, paradigme. Se compară adesea cu pietrele de temelie. Cartea lui Mircea Platon, recent apărută la editura Ideea Europeană – Deşcolarizarea României. Scopurile, cârtiţele şi arhitecţii reformei învăţământului românesc – pe de o parte stă la temelia înţelegerii complete a procesului de reformare a sistemului de învăţământ, şi, pe de altă parte, devine un proiectil periculos pentru eşafodajul strâmb al reformei.
Criza antropologică şi degradarea culturală
Mai multe: https://bit.ly/2RpBjlz
Romania Citeste.ro –
𝑺𝒂̆ 𝒓𝒆𝒔̧𝒄𝒐𝒍𝒂𝒓𝒊𝒛𝒂̆𝒎 𝑹𝒐𝒎𝒂̂𝒏𝒊𝒂?
𝗱𝗲 𝗜𝗼𝗮𝗻 𝗗𝗮̆𝗻𝗶𝗹𝗮
De unde termenul?
Sub lupă, noua gramatică şi şcoala noastră
Îmbogăţirea vocabularului sau act de înstrăinare?
Sunt şanse de redresare?
https://bit.ly/2XgPOdG
Bucataru Lacramioara –
Are viziune de ansamblu excelentâ de aceea dl. Mircea Platon ar fi de numit cât mai curând a fi ministrul învățământului.
România Citește –
„Un suicid educaţional asistat de Banca Mondială”
Majoritatea publicaţiilor, articole, studii sau cărţi, au ambiţia să clădească înţelegeri, teorii, paradigme. Se compară adesea cu pietrele de temelie. Cartea lui Mircea Platon, recent apărută la editura Ideea Europeană – Deşcolarizarea României. Scopurile, cârtiţele şi arhitecţii reformei învăţământului românesc – pe de o parte stă la temelia înţelegerii complete a procesului de reformare a sistemului de învăţământ, şi, pe de altă parte, devine un proiectil periculos pentru eşafodajul strâmb al reformei.
Criza antropologică şi degradarea culturală
În prima parte a cărţii, Mircea Platon restabileşte orizontul complet în care se desfăşoară reformele sistemului de învăţământ în România. El porneşte de la rădăcina educaţiei, reconstruind întregul edificiu al învăţământului public, în stabilitatea şi continuitatea sa. Definiţia educaţiei este tocmai permanenţa culturii, paideuma, iar definiţia şcolii este legată de misiunea transmiterii acestei permanenţe, de re-înviere a omului prin cultură (Leo Frobenius, Paideuma, 1921). Autorul argumentează în sprijinul ideii că nu proiectarea „omului nou” al comunismului, nici dezvoltarea personală în societatea globală deschisă intră în misiunea paideumatică a şcolii, decât forţat, condiţionat politic. «Şcoala nu este dedicată „înfloririi” sau „fericirii” individului. Şcoala este dedicată înfloririi individului în cadrele civilizaţiei din care face parte, adică în cadrele unei comunităţi» (p. 16). În istoria educaţiei, un sistem de învăţământ iniţial centrat pe pregătirea tinerilor pentru viaţa materială sau pentru cariera profesională este rar întâlnit. Instituţiile educative, de la cele arhaice, familiale sau religioase, au vizat dintotdeauna în primul rând păstrarea integrităţii morale şi fizice a omului în cadrul unei culturi; materiile predate, studiile clasice, specifice modelului humboldtian, au urmărit înnobilarea spiritului, nu crearea de aptitudini, abilităţi şi competenţe pentru ocuparea unui „loc de muncă”. Desigur, între timp, definiţiile culturii sau muncii s-au rescris şi, de asemenea, au fost regândite conţinuturile educaţiei.
Autorul se poziţionează într-un acord cu linia teoretică care dezvoltă ideea că modernitatea a provocat „criza antropologică” a societăţii, prin desprinderea omului de tradiţie şi astfel prin involuţia lui spre un moment în care acumulările spirituale nu îi mai sunt necesare, şi, ca urmare, nu îi mai sunt lăsate la dispoziţie. Cultura modernă, conform interpretării pe care Roger Scruton i-o face (An Intelligent Person’s Guide to Modern Culture, 1998), detaşată egal de cultura populară (care îi spune omului „cum şi ce să simtă, iar făcând asta îi ridică viaţa pe planul etic, unde gândul judecăţii sălăşluieşte în tot ce face” – 2011, p. 28) şi de cultura înaltă (prin care se face reîncărcarea sinelui cu imaginaţii şi imaginarii şi, totodată, reintegrarea lui în comunitatea de care aparţine – idem, p. 29) nu mai este realitatea sui generis, cu subiectivitate proprie, ale cărei fluide vitale sunt reprezentările şi trăirea religioasă, ci tinde să fie definită din exterior, ca fapt obiectiv. Ea nu mai constituie „un mod de gândire ce defineşte moştenirea noastră morală, ci (…) o deghizare elaborată, prin care puteri artificiale se prezintă ca drepturi naturale”, idem, p. 41), cu care indivizii se pot întâlni sau nu pe parcursul vieţii lor cotidiene. În promovarea unui stil de viaţă tributar existenţei cotidiene şi imperativelor vieţii materiale (abilităţi, profesie, nivel de trai), teoriile actuale „demascatoare” ale culturii „identifică puterea cu realitatea însăşi, iar cultura cu masca ei”.
„Şcoala-mall”
Eliberarea de cultură este un rezultat al reformării învăţământului. Focalizându-şi analiza pe sistemul de învăţământ românesc, dar integrând panoramic experienţele documentate ale altor spaţii şi altor epoci, Mircea Platon jalonează momentele involuţiei şcolii, sincronizate şi determinate de succesiunea formelor de civilizaţie: „şcoala-grădină” a aparţinut Antichităţii, „şcoala-biserică” – Evului Mediu, „şcoala-fabrică” este modelul de educaţie asociat modernităţii, iar societatea contemporană a lansat şi promovează „şcoala-mall”. Până în modernitate, aşadar, rezultatele educaţiei erau integrate în concepţia omului complet, condus de idei, dominant spiritual asupra lumii din jurul său şi asupra sa însuşi. Cartea lui Mircea Platon, asemănătoare, pe alocuri, unei cronici, redă
memoriei noastre pedagogi români care cunoşteau şi afirmau primatul ideilor în dezvoltarea nu numai intelectuală, ci şi spirituală a tinerilor, şi îl statuau ca principiu de bază al educaţiei: „E învederat că dezvoltarea şi prin urmare cultura simţămintelor stă în strânsă legătură cu dezvoltarea şi cultura ideilor”, spunea Ioan Popescu, într-un Compendiu de pedagogie pentru părinţi, educatori, învăţători şi toţi bărbaţii de Şcoală (1868 – apud Platon, p. 33). Fără idei, accentuează Platon, este imposibil să formezi sentimente în şcoală. Aici este şi marea deosebire, am adăuga, între cele două instituţii atât de deosebite, dar ambele fundamental răspunzătoare de viitoarele generaţii, familia şi şcoala: în şcoală, sentimentele sunt accesibile prin idei – ca parte a culturii înalte deprinse prin educaţia formală; în familie, ideile devin accesibile prin modelarea sau tipicalizarea sentimentelor, trăirilor, legăturilor.
Şcoala-mall, în conjuncţie cu societatea de consum, întrerupe accesul atât la cultura comună (la tradiţie), cât şi la cultura înaltă. „Ceea ce face şcoala-mall este să dezobişnuiască omul, de mic, să gândească altfel decât în termeni de consum la ceea ce e în jurul lui. Eradichează contemplaţia, învăţarea, respectul pentru tradiţiile care ne conferă identitate, sentimentul naţional sau regional, conştiinţa datoriei faţă de semeni. Ceea ce rămâne în urma acestui proces de dresare din care s-a eliminat şi instrucţia, şi educaţia, este deprinderea viclenei adaptări la mediul înconjurător” (p. 36).
Analiza deschisă de Platon asupra reformei şcolii româneşti pleacă, aşadar, de la o profesiune de credinţă şi de la o idee capitală: şcoala este imuabilă în obiectivele sale, nu este o instituţie a vremurilor, aşa cum nici cultura nu e. Mai mult, atunci când vremurile sunt adversare spiritului, şcoala este datoare să îl adăpostească şi să reziste în faţa ameninţărilor. De asemenea, şcoala este generatoare de elite. Cei care reuşesc cel mai bine să înţeleagă şi să asimileze spiritul unei culturi, permanenţele civilizaţiei căreia îi aparţin, cei pătrunşi de ideea de continuitate, vor deveni păstrători ai tradiţiei şi responsabili în faţa viitorului. Vor deveni elite, căci ceea ce defineşte elitele nu este numai competenţa, „expertiza” într-un domeniu sau într-o situaţie, ci conştiinţa superioară a plasării în continuitatea istorică a unei societăţi, conştiinţa vie a trecutului şi datoria faţă de viitor.
Ambele dimensiuni au existat în sistemul de învăţământ românesc – de la fondarea lui şi până în anii ’90. Indiferent de traseul profesional ales, cei formaţi în şcoala românească au avut dacă nu trăsăturile elitei, măcar percepţia şi corecta ei definire. Cultura generală sau clasică obligatorie pentru toţi elevii constituia sistemul de referinţă pentru recunoaşterea ulterioară a elitelor, în vreme ce abilităţile şi competenţele care fac zestrea actuală a absolvenţilor de toate vârstele nu pot juca acest rol. Diferenţa se constată uşor, exemplifică Mircea Platon, între „un medic sau un inginer care are cultură generală solidă, care e capabil să citească şi să interpreteze corect un text, un om sau o situaţie, şi „medicii”, „profesorii” sau „inginerii” care sunt doar administratori de medicamente, dădace de elevi sau rotiţe dinţate ale angrenajului. Analfabetismul cultural se plăteşte scump şi utilitarismul unor generaţii de doctori sau de ingineri de sistem fără cultură umanistă, fără imaginaţie morală şi fără înţelegere a naţiunii în sânul căreia activează va avea efecte dezastruoase” (p. 118).
„Păgubosul cult al excepţionalismului”
Din păcate, reformarea învăţământului românesc din ultimele decenii pare să fi estompat din misiunea şcolii şi din conştiinţa tinerilor concepţia de elită culturală. Epurarea programelor şi manualelor de referinţe clasice şi înlocuirea lor cu proiectări ale unor situaţii „realiste” şubrezeşte atât rezistenţa instituţiei de învăţământ, cât şi pregătirea copiilor. Înlocuirea textelor de literatură clasică prin situaţii concrete de „comunicare”, de pildă, nu se poate face decât dacă şcoala a abdicat deja de la datoria educării în spiritul culturii şi a adoptat stratagemele unui training de masă. Liniile directoare au fost consemnate într-un limbaj de lemn care justifică îndepărtarea de literatură şi care este cultivat de corifeii reformelor învăţământului cu aceeaşi conştiinciozitate cu care politrucii comunişti redactau
tezele învăţământului politic înainte de 1989: „Datoria şcolii e de a pune copiii în contact vital cu ideile, cu un orizont de cultură generală, nu de a recrea în condiţii de laborator o aşa-zisă experienţă de viaţă” (p. 119). Abdicarea de la această datorie s-a făcut deja şi constituie una dintre realizările reformei, căci astăzi „succesul şcolii este măsurat după modul în care fiecare copil ajuns la vârsta maturităţii se regăseşte în cea mai bună variantă a sa la momentul respectiv şi are implicit răspunsul la întrebarea „ce fel de om sunt, unde sunt bun în societatea globalizată (…)?” (din documentul elaborat în 2019 de Ministerul Educaţiei Naţionale şi Institutul de Ştiinţe ale Educaţiei, Educaţia ne uneşte. Viziune asupra viitorului educaţiei în România, apud Platon: p. 176).
Documentele, personajele şi instituţiile cercetate şi înfăţişate de Mircea Platon sunt elementecheie în învăţământul şi chiar în societatea românească – care se pronunţă explicit împotriva culturii clasice şi reperelor excelenţei şi care se află astfel în discontinuitate şi în total dispreţ faţă de pedagogia antebelică (care a lansat ceea ce a menţinut şcoala românească la nivel foarte înalt chiar şi în epoca socialismului). Mai mult, „experţii” în noua educaţie susţin de două decenii imperativul renunţării la ideea de genialitate şi la raportarea la genii în procesul de învăţare; căci, se spune cu o logică halucinatorie, cultul geniilor în cultura română poate duce, în plan social şi politic, la emergenţa personalităţilor charismatice şi autoritare, evident dăunătoare proiectului societăţii-turmă cu care învăţământul devine dator. Iată şi soluţia: „Nu cerem să se schimbe mentalităţile înainte de a schimba formele, căci aşa ceva este imposibil, cerem tocmai să se schimbe formele, ceea ce se poate face prin transformări ale cadrelor curriculare şi ale pregătirii pedagogice, astfel încât acest păgubos cult al excepţionalismului şi al genialităţii să dispară din sălile de clasă” (R. Reisz, 2010, apud. Platon, p. 249).
„Mamele de familie” şi „facilitatorii de cunoaştere”
Cercetarea lui Mircea Platon arată că reformarea învăţământului nu este un fenomen singular, nici limitat. Ca seriile de produse ale societăţii de consum, ea revine pentru noi retuşuri. Scopurile primului val de reforme au fost atinse. Ele au făcut ca „programa, manualele, re-educarea profesorilor, sistemul de notare şi examinare, precum şi administrarea, inspectarea şi finanţarea şcolilor” (p. 293) să fie schimbate. Dintr-un sistem de învăţământ capabil să asigure elite sociale şi să susţină o structură socială stabilă şi integrată s-a reformat o reţea de unităţi de „livrare de servicii şcolare / delivering education services” (p. 298). Intervenţia de reconfigurare a sistemului de învăţământ a generat şi alte efecte: anarhizarea şcolii, prin decăderea importanţei învăţării şi prăbuşirea autorităţii profesorilor mai are puţin până la desăvârşire. Copiii nu se vor mai raporta la idealuri şi repere ale culturii naţionale, nici universale; ei trebuie, conform unui fost ministru al educaţiei, să devină „descoperitori de oportunităţi” (p. 278).
Transformările la care a fost supus sistemul de educaţie au întâmpinat o rezistenţă din partea celor implicaţi. Profesorii cu „prejudecăţi” elitiste sau doar prea conservatori s-au dovedit factori de blocaj în acţiunile de reformare. Corpul profesoral din România este în medie în vârstă, alcătuit majoritar din femei, care sunt mame de familie: „Un corp profesoral îmbătrânit e mai puţin receptiv la introducerea reformelor de programă şi de predare şi largul segment compus din mame cu familii e de asemenea mai puţin înclinat să plece să predea în altă parte” (Raport al Băncii Mondiale, 2000 – apud. Platon, p. 292). De aceea au fost şi sunt în continuare propuse şi promovate strategii naţionale de formare, pentru re-formarea profesorilor. În cadrul reţelelor de ONG-uri şi prin Casele Corpului Didactic, acţiunile de formare a educatorilor au misiunea explicită de a „transmite metodologia şi filosofia reformei şi a folosirii noilor manuale” celor încă reticenţi sau rezistenţi la schimbare.
„Un suicid educaţional asistat de Banca Mondială”…
https://www.ideeaeuropeana.ro/blog/un-suicid-educational-asistat-de-banca-mondiala/