Despre femenitate, moarte şi alte eternităţi

Un fast spectacol despre feminitate, moarte şi alte teme eterne, ne oferă de asta dată redutabilul eseist, istoric şi critic literar Irina Petraş, despre care Marin Mincu scria că este „cel mai «bărbat» critic al nostru”. „Demersul constituie o modalitate de a-şi apropia moartea, propria moarte, de a o studia sub lupa măritoare, de a o ţine deliberat, zi de zi, ceas de ceas, alături, în imediata proximitate, pentru a te impulsiona să fii cât mai mult, cât mai decis în spirit, pentru a te determina să te investeşti în toate cu întreaga-ţi fiinţă, una dintre limitele căreia e moartea-cea-cotidiană, pentru a te remodela, simţind atingerea botului morţii, pentru a recurge la travaliul depăşirii de sine prin creaţie. A nu te obişnui cu vecinătatea morţii, obişnuindu-te în acelaşi timp, a realiza eficienţa ei, adunându-te, sporindu-ţi eficienţă, a fi, în pofida conştiinţei tragice a finitudinii umane – iată o piatra de încercare, iată un examen major, la care au căzut nu puţini. Cei ce-au rezistat constituie pentru Irina Petraş un fast obiect de studiu, care, fiind cercetat cu acribia unui colecţionar, nelipsit de o redutabilă experienţă în domeniu, alcătuiesc o galerie acoperită cu oglinzi, în care, văzând reflectat propriul univers, propriile spaime, frici, angoase, nelinişti, autorul se supune, el însuşi, din spirit de fair play, dar şi dintr-un subtil, rafinat amestec de sado-masochism intelectual, unui examen: îi va rezista coşul pieptului? va şti să răspundă? dar să reziste? Ei, monştrii sacri… au rezistat, descriind modul în care se menţin pe muchia abisului, în care şi-au văzut propriul chip, contemplat de cineva…” (Aura Christi)