Receptarea poeziei lui Eminescu din unghiul inedit al fractalității – surprinzător, dacă nu insolit sau chiar rebarbativ, la prima vedere – se vădește aptă să scoată la iveală aspecte și înțelesuri încifrate în text, susceptibile să contureze un alt chip, nu lipsit de verosimilitate, al poetului. Acesta se alătură, fără să li se substituie ori să le contrazică, chipurilor cuprinse în bogata exegeză eminesciană și, în ultimă instanță, acelora pe care și le construiește fiecare cititor în parte.
Cartea de față nu se vrea a fi mai mult decât un îndemn spre admiterea ideii că opera lui Eminescu este, în continuare, și va rămâne deschisă unor abordări noi, pe măsura mersului înainte al gândirii, în sens larg, și al evoluției sensibilității noastre în lumea de azi, ca și în cea de mâine, toate aflându-se sub semnul unui soare fix, căci:
„Priveliștile sclipitoare
Ce-n repezi șiruri se diștern
Repaosă nestrămutate
Sub raza gândului etern”.
(Cu mâne zilele-ți adaogi)
„Un argument – dar nu pro domo – al autorului
Primul chip al lui Eminescu a fost acela zugrăvit de Maiorescu în chiar anul morții poetului și era pus sub pecetea „genialității” și a „seninătății abstracte” (v. Eminescu și poeziile lui). I-au urmat alte și alte chipuri alcătuite din diverse perspective, toate complementare una alteia, niciuna exhaustivă sau singura pertinentă. Iată câteva dintre cele mai vrednice de ținut minte.
Lui Caragiale, mare observator de fizionomii și caractere asociate lor, i s-au impus, în primul rând, „ochii mari” ai tânărului sufleor din trupa lui Pascaly, lăsând să se vadă că „cineva este înăuntru”, apoi, „fruntea înaltă și senină” și „zâmbetul său blând și adânc melancolic” (v. În Nirvana).”
Recenzii
Nu există recenzii până acum.