Existenţa diafană

Recitind o carte clasică

Originile romantismului românesc, de Paul Cornea, reeditată la Ed. Cartea Românească în 2008, în condiţii tipografice foarte elegante, a fost, la data apariţiei primei ediţii, în 1972, o excelentă analiză sociologică, literară şi politică a unui sistem cultural aflat în tranziţie, segmentul de timp pe care autorul în avea în vedere (1780 – 1840) marcând în mod decisiv despărţirea mentalităţii publice româneşti de inerţia fanariotă care o ţinea blocată într‑un iluminism precar de sorginte neoelenă şi intrarea ei pe calea modernismului vizionar care o va caracteriza în romantism. În mai puţin de şase decenii, spiritul public românesc înregistrează o spectaculoasă reformă lingvistică, civilizaţională şi culturală, în centrul politic al căreia se află Revoluţia lui Tudor din anul 1821, care provoacă, pe ansamblul societăţii, o autoscopie radicală, generatoare de teme intelectuale noi, definitorii la nivelul identitarului colectiv. Reeditarea din 2008 e volumului e instructivă din mai multe privinţe: ea verifică, în condiţii socio‑culturale şi politice total schimbate, validitatea metodologică a unei lucrări exemplare, însă are şi darul de a propune din nou cititorului o carte vie, foarte erudit şi profesionist lucrată, care subminează multe dintre prejudecăţile simpliste pe care le avem despre perioada respectivă, unele dintre ele devenind chiar constante stereotipizate ale discursului public.
Paul Cornea e interesat de „realul istoric” al fenomenului pe care‑l cercetează, nu de tipologii supraistorice, ceea ce‑l duce în mod inevitabil înspre interpretarea literaturii ca parte a unui sistem socio‑cultural şi politic reprezentativ, pe care îl exprimă şi pe care îl slujeşte. Pentru literatură, tranziţia de la 1780 la 1840 vizează crepusculul unei socializări hedoniste, de tip universalist, vizibilă în poezia anacreontică şi în textele de moralizare naturală, şi emergenţa unei noi conştiinţe identitare a scriitorului, caracterizată prin profesionalizare, ceea ce înseamnă, în ultimă instanţă, şi o mutare de accent comunitar, de pe microcomunitatea estetizantă a secolului al XVIII‑lea pe macrosocialul istoric pe care‑l promovează romantismul. Mutaţia se produce pe fondul apariţiei unei noi categorii profesionale, a omului care încearcă să trăiască din scris, care are nevoie de un „material” pe care să‑l promoveze: aici intră idealul naţional, patriotismul, constructe profesionale cu o mare portanţă simbolică, care prind atmosfera catalitică a revoluţiei din 1821 şi încearcă să propună la început o morală comunitară cu o foarte accentuată coloratură obştească.
Definirea acestui patriotism de tranziţie reprezintă una dintre ideile cele mai fertile ale cărţii. „Conceptul de «patriotism», introdus fără nici o referinţă la mediul românesc, se întemeiază – scrie Paul Cornea la pag. 208 – mai mult pe vechea ideea a solidarităţii în cadrul «polis»‑ului elenic, decât pe noţiunile moderne de «naţionalitate» şi «suveranitate populară.” Cazul concret discutat este al unui Manual de patriotism, tradus din greceşte de către moldoveanul Iancu Nicula, în 1829: „Iubirea de patrie stă întru a arăta respect şi recunoştinţă către stăpânitori, întru a ne supune la legi, la obiceiuri şi la bunele năravuri ale societăţii în care trăim; întru a cinsti folosurile patriei, a le întrebuinţa şi a le face cât va fi cu putinţă mai desăvârşite; întru a contribui la slava soţietăţii căria mădulari suntem, şi a mări nemărginit bunele ei.”
Să remarcăm organicitatea intrinsecă a modelului şi absenţa referinţelor exterioare opozitive, în condiţiile în care patriotismul romantic paradigmatic de mai târziu se articulează pe întreţinerea conştientă a unor adversităţi virulente, faţă de o entitate ostilă din afară, care este, în general, un alt stat, o altă naţiune, ori faţă de una perfidă şi subversivă din interior, unde intră grupurile etnice alogene, grecii, evreii, maghiarii etc. Filoelenismul societăţii româneşti din secolul al XVIII‑lea nu încurajează, încă, adversităţile construite: fanarioţii reprezintă – arată foarte documentat Paul Cornea, subminând o stereotipie adânc înrădăcinată – agenţi ai modernizării culturale şi civilizaţionale, li se datorează, între altele, un interes crescând pentru ceea ce se întâmplă pe alte meleaguri ale Europei şi un interes sporit pentru traduceri; pe de altă parte, militând pentru eliberarea Greciei de sub jugul otoman, ei încurajează, în mod cert, şi propensiunile similare ale românilor din cele două ţări, jucând un rol catalitic. Reconversia mentalităţii publice româneşti din vremea respectivă se produce pe fondul diabolizării grecilor, pe care o vom regăsi ca reflex târziu şi în Epigonii lui Eminescu, „vinovate” fiind, pe de o parte, Revoluţia lui Tudor din 1821, coroborată cu aversiunea faţă de Eteria, şi, pe de altă parte, Regulamentul Organic, care stipulează dreptul de alegere al domniilor pământene. Se ajunge în acest fel la definirea unui identitar naţional bazat pe diferenţă, care funcţionează cu totul altfel decât acela istorist, prin continuitate, întreţinut de către reprezentanţii Şcolii Ardelene, cu care, de altfel, modelul nou nici nu prea comunică, până la Ion Heliade‑Rădulescu şi, ulterior, la scriitorii de după 1848.
Dacă prezenţa stimulativă a fanarioţilor în procesul de modernizare „pro‑europeană” a societăţii româneşti este incontestabilă, idealul – cum am spune noi astăzi… – canonic pe care‑l propun în planul culturii rămâne unul cu destule paradoxuri. „…Cine examinează atent literatura de la sfârşitul secolului al XVIII‑lea şi începutul secolului al XIX‑lea are surpriza să constate – spune Paul Cornea la pag. 72 – că, în pofida înglobării cărturarilor români în sfera culturii greceşti, antichitatea elină rămâne pentru ei o «terra incognita», reperată doar în câteva puncte ale circumferinţei şi în câteva proeminente, nu întotdeauna cele mai semnificative.” Cunoaşterea deficitară a antichităţii duce la nearticularea în cultura română a unui model normativ de frumos clasic şi a unor axiome de tip universalist, „mai rău decât cu Atena” stând doar „lucrurile cu Roma”, cunoaşterea culturii latine rezumându‑se la stereotipizarea câtorva formule „retoriceşti”, îndeajuns de ornamentale pentru a sugera un racord ideologic profund, aşa cum se întâmplă la Şcoala Ardeleană, cu care – din nou – mentalitatea publică din cele două Ţări Române nu prea comunică. „Fără îndoială – scrie Paul Cornea –, trebuie să imputăm sărăcia acestui contact cu antichitatea, în bună măsură, învăţământului superior grecesc, care […] nu a condus la rezultate de masă notabile, şi, în orice caz, nu pare să‑i fi introdus pe elevii români în substanţa umanismului vechi.” (p. 73)
Rămâne ca învăţământul gimnazial şi liceal de limbă română din Iaşi, iniţiat în 1813 de către Asachi, şi cel din Bucureşti, inaugurat cinci ani mai târziu de către Ghe. Lazăr, să corecteze percepţia, însă uşurinţa cu care funcţionarea celor două şcoli a fost aprobată se explică prin scopul limitat pe care şi‑l propuneau, acela de a da, în principal, specialişti agrimensori, ţel în mod evident depăşit de către ctitori. Redimensionarea se produce în direcţia accentuării autenticităţii culturii naţionale şi a drepturilor pe care această nouă identitate le cere în contextul competiţiilor etnice de pe continent, originalitatea translându‑se – aşa cum ştim – şi într‑o competiţie a disponibilităţilor revoluţionare. Oricum, ceea ce cartea demonstrează foarte bine, analizând una dintre cele mai complexe fenomene de tranziţie din cultura şi civilizaţia autohtonă, este că românii din afara Ardealului au reînvăţat să fie patrioţi pe cale cultă, patriotismul nefiind ceva organic la ei, ci un fenomen de aculturaţie datorat, în bună parte, personalităţilor accentuate ale romantismului incipient, care aveau nevoie de un „portofoliu” ideatic, şi l‑au găsit în elogiul fiinţei naţionale.
Paul Cornea analizează, în această privinţă, diferenţele dintre preromantismul occidental şi cel răsăritean, influenţat de către Biserica Ortodoxă: cel dintâi e accentuat revoluţionar, în vreme ce al doilea favorizează expectativa contemplativă, pe ansamblul unui conştiinţe individualiste încă necristalizate, unde chemarea blândă a trecutului patriarhal este mai puternică decât provocarea imperioasă a prezentului şi a voinţei. Există în această privinţă – arată foarte subtil Paul Cornea –o distincţie între trecut şi istorie, în condiţiile în care preromanticii se văd siliţi să o „inventeze” parţial pe aceasta din urmă, propunându‑le contemporanilor o istorie în mare parte fantasmatică, incontestabil eroică, pe care, ulterior, romanticii o preiau şi o exacerbează până la exces. E de remarcat în final şi faptul că toate aceste distincţii subtile sunt propuse de către Paul Cornea într‑un moment în care metodologia lui Marcel Detienne şi a lui Paul Veyne nu pătrunsese încă la noi pe scară largă: e un argument în plus pentru a spune că Originile romantismului românesc e la fel de vie şi acum, ca atunci când ea a fost publicată pentru prima oară, citindu‑se cu extrem folos şi‑n miezul unei generaţii zgomotoase care s‑a dezobişnuit să mai ia în mână cărţi mai groase de 200 de pagini.

1. H. Simionescu în dialog cu Mihai Stan

N‑am fost niciodată la Pietroşiţa, nici nu pot localiza prea bine zona geografică submontană în care se află refugiul de vară al lui Mircea Horia Simionescu, însă îmi amintesc destul de precis cât de intensă a fost stupoarea amuzată care m‑a încercat atunci când am aflat, pe un peron al Gării de Nord, că există un tren a cărui destinaţie finală e chiar satul din care făcusem, până atunci, un soi de mit afectiv abstrus, pentru a se potrivi tehnicii ironic‑digresive cu care mă familiarizasem din paginile Ingeniosului bine temperat. În paranteză fie spus, sub aspect stilistic sau tehnic nu puteam nicicum asocia acest titlu cu Matei Iliescu sau cu alte pagini scrise de către Radu Petrescu, pentru a‑mi reprezenta în cele din urmă o „scriitură emblematică”, definitorie pentru „Şcoala de la Târgovişte”, titulatură sub care se ascunde în fapt o realitate divergentă, centrifugă, în relativ dezacord cu afinitatea umană care pare să o condenseze. Atunci, în gară, s‑au perindat pe lângă mine o mulţime de trenuri cu destinaţii cunoscute, plauzibile, şi, în momentul în care, pe neaşteptate, a apărut o garnitură lungă pe ale cărei indicatoare scria „Pietroşiţa”, nu mi s‑a părut deloc incompatibilă cu extravaganţele controlate pe care le cunoşteam din opera lui M.H. Simionescu. Trebuia să circule, după toate probabilităţile, pe o „linie de fugă”, asemănătoare multora dintre traiectoriile fisionale din Bibliografia generală, în care destinul literaturii este acela de a evada din perimetrul propriei sale condiţii mitizate, sublime, pentru a se privi dintr‑o perspectivă exterioară, simbolică. „Aparţin – scrie M. H. Simionescu în acest sens – categoriei de pacienţi care îşi dau sufletul în hohote de râs sau cu înjurătura de pe buze dispersă, ca schijele unei farse.”
Se poate găsi o afirmaţie mai opusă patetismului sobru, discret şi disciplinar şi clasic cu care scrie Radu Petrescu? Monografiile substanţiale care s‑au scris până acum despre „Şcoala de la Târgovişte” au căutat, fără excepţii, să stabilească asemănări, afinităţi şi corespondenţe între membrii grupului: n‑ar trebui scrisă una şi din perspectiva diferenţelor care‑i animă pe aceştia, ca‑ntr‑o „epopee” (cuvânt drag lui M. H. Simionescu…) a diseminării? Pentru că, de pildă, intenţia constructivă şi voinţa de a propune o literatură cu structuri solide, simetrice, echilibrate caracterizează din plin scrisul lui Radu Petrescu, în vreme ce M. H. Simionescu e atras mai degrabă de asimetrii corozive: „Dacă am îndrăznit să inventez un limbaj nou, foarte diferit de cel clasic, potrivit că cuprindă realitatea în formule asimetrice, «măcinate», cred că am făcut o treabă bună şi că asta se va vedea.”
Ştiam că la Pietroşiţa scriitorul îşi construia neîntrerupt o casă, aflu acum, din Rătăcirile unui caligraf (M. H. Simionescu în dialog cu Mihai Stan, Ed. Bibliotheca, Târgovişte, 2006), că ea se tot ridică „pe un deal fugitiv”, fiind începută în 1977 şi (încă) neterminată în anul editării volumului, adică fără să semene, câtuşi de puţin, cu „edificiul epic” descris în După 1900, pe la amiază: „Romanul, spre deosebire de alte construcţii, beneficiază de avantajul că este alcătuit, mai totdeauna, din numeroase încăperi – saloane largi şi elegante, cu sufragerii răcoroase, cu holuri somptuoase şi dormitoare confortabile, prelungindu‑se în iatacuri intime, în care se vorbeşte în şoaptă, uneori câte o verandă cu plante exotice şi două‑trei balcoane cu deschidere spre grădină. Nu lipseşte din acest fagure al fericirii bucătăria electrică, frigiderul rococo, baia Louis XV şi debaraua Saroyan. Instalaţiile sanitare se înfăţişează în roman în cea mai bună stare de funcţionare, cu conducte care nu bâzâie, cu boilere şi ramificaţii bine îmbucate, cu robinete în fiecare capitol şi cu sifoanele înclinate pentru scurgerile menajere ale episoadelor stufoase. Ferestrele sunt înalte şi luminoase, ca să se poată urmări toate aspectele acţiunilor, până la mişcarea sufletească cea mai subtilă a eroilor.” Eleganta casă din Pietroşiţa, ale cărei balcoane (trei la număr, cel puţin la nivelul frontonului) confirmă în mod temperat fantasma constructivă evocată în citat, nu ne îngăduie şi o privire în interior pentru a surprinde „baia Louis XV” sau „debaraua Saroyan”, însă pare evident şi în acest fragment, ca de atâtea ori în textele lui M. H. Simionescu, că scriitorul se joacă cu propria lui condiţie şi a lumii în care‑i este dat să vieţuiască, supralicitând prin imaginaţie orice ispită – cât de măruntă ar fi ea – a gravităţii.
Citatul de mai sus nu e singurul, de altfel, menit să confirme vocaţia subliminal arhitectonică a lui M. H. Simionescu. „Eu văd literatura unei comunităţi, în cazul nostru a unei naţiuni – scrie el în volumul dialogal realizat împreună cu editorul Mihai Stan – ca o vastă, aristocrată construcţie de arhitectură, în spaţiul căreia se adăpostesc sufragerii, saloane, dormitoare, biblioteci, iatacuri, camere de biliard, cabinete vânătoreşti şi de întâlniri tainice, dar şi bucătării, debarale, ateliere, alte anexe.” E de presupus că toate acestea se adaugă pe parcurs, aglutinant structurii de rezistenţă, fără un plan prestabilit coercitiv, pentru că anarhia sublimă a libertăţii reprezintă cheia de boltă sub care scriitorul îşi caligrafiază toate evaziunile epice, cu singura precizare că ele nu apar niciodată ca simple gratuităţi fantasmatice, fiindcă sunt dezvoltări histrionice ale realului însuşi: „Impertinenţa noastră [juvenilă], succedaneu al celei practicate de avangardişti – îşi aminteşte scriitorul de anii săi de formare, consumaţi în dialog literar surescitat cu viitorii membri ai „Şcolii” – se juca, totuşi, pe terenul cunoscut al numelor ilustre, al instituţiilor consacrate. Polemizam, oricât de amatorist, cu enunţuri, simboluri, fiinţe reale, realităţi. Tot mai puţin fac aşa tinerii autori contemporani nouă, de mirare cum nimeresc câteodată inima lucrurilor, când ţinta lor sunt manechinele, cartoanele, situaţiile (personajele) virtuale.”
Rătăcirile unui caligraf confirmă un pariu abstrus: pus în faţa situaţiei, oarecum factuale, fără prea multe ocolişuri sau escamotări (pe motivul că istoria personală, chiar distorsionată, îşi menţine puterea obiectivantă), de a‑şi rememora viaţa într‑o formă dialogală, răspunzând la întrebările formulate de către un interlocutor avizat, M. H. Simionescu subminează în mod premeditat structura clasică a sintezei autobiografice, oferindu‑ne o carte digresivă, poliperspectivică, voit integrativă şi eclectică sub aspect grafic, din care nu lipsesc desene atent elaborate, sau doar fugitiv aşternute pe hârtie, pe „manşetele” unor opere aflate în construcţie, reviste în manuscris redactate pe vremea începuturilor literare sau fotografii personale, selectate în aşa fel, încât să ilustreze un program existenţial personal, pe care l‑am putea pune, cel mai bine, sub semnul histrionismului manierist, conceput ca exacerbare a raţionalităţii digresive: sub semnul evadării din politic şi din istorie pe calea ficţionalizării, din echilibru pe calea ludicului, a ironiei şi a sarcasmului, al evadării din literatura însăşi prin intermediul deconstruirii flaubertiene a mecanismelor ei de articulare. Dusă la extrem, dispersia ironică are în cele din urmă inevitabilul dar de a „înghiţi” chiar literatura care‑i dă naştere, împlinind utopia scrisului care se autogenerează în absenţa unui autor care să‑l controleze: „Aştept ziua când admiratorii scrierilor mele vor uita cine le e acestora autorul.”
Mihai Stan, bun cunoscător al operei celui pe care îl intervievează, e conştient de faptul că dialogul său, pe măsură ce el avansează, se subminează de la sine sub forţa histrionismului pus la bătaie de către interlocutor, motiv pentru care, nu o dată, încearcă să repună răspunsurile în matcă, fără a reuşi pe deplin. „Credeţi, domnule Simionescu, că asemenea încercări «extravagante» [de genul combinării aleatorii a intuiţiilor, pentru a da o sumă paradoxală] nu vă scad în ochii cititorilor dumneavoastră? – îşi întreabă Mihai Stan interlocutorul. – E de prisos să vă reamintesc că cititorii, prea puţin dispuşi să se arunce în baia de ceaţă a faptelor şi textelor experimentale, vor cu tărie să aibă în faţă adevărul nedesminţibil, ferm.” „Dacă îi interesează sursele performanţelor unui scriitor îndrăgit – îşi apără autorul dreptul sacrosant la etica experimentului fragmentar, reconfirmată şi în volumul Vârstele, publicat tot la Târgovişte în 2007 – e de neconceput să ignore extravaganţele, ciudăţeniile, smintelile, superstiţiile care, prin tainice fermentaţii, au condus scriitorul la rezultatele admirate.”
Controlat printr‑o hiper‑raţionalitate premeditat artificializantă, dialogul din Rătăcirile unui caligraf prinde interlocutorul, pas cu pas, în mrejele unei biografii intens centrifugate, în care locul certitudinilor este luat de interpretări fisionale, deşi sunt multe detalii în text care merită o atenţie aparte, aşa cum este, de pildă, melancolia crepusculară lucidă pe care o trăieşte scriitorul la gândul că estetismul perfecţionist pe care el îl practică nu mai reprezintă, azi, decât extrapolarea voluptăţii anacronice de a aparţine unei caste simbolice obosite: „Vremea serioşilor s‑a stins demult, distribuţia funcţiilor […] s‑a destins, scriitorii nu ocupă decât o parte redusă, cât mai precis destinată unui număr mic de ocupaţiuni. Declară că îi interesează pe toţi omul şi destinul lui, dar n‑au nici priceperea, nici timpul investigării întregului.” Noutatea o reprezintă insistenţa lui M. H. Simionescu pe intenţionalitatea politică indirectă a scrisului său, în dezacord cu interpretările depolitizate, strict literare, de până acum, care separau net domeniile, necreditând politicul cu vreun rol anume în confecţionarea Bibliografiei generale sau a altor volume. (O mică nuanţă întâlnisem însă în donquijotismul din Toxicologia, unde naratorul‑personaj al romanului picaresc Întoarcerea fiului risipitor, inclus în text, practică un onirism generativ tocmai din dorinţa de a se elibera de constrângerile imperative ale istoriei, contrapunând fantasmaticul personal – cu notele sale groteşti, inerente – retoricii politice clişeizate din jurul său.)
Insistând pe aspectul politic al unei biografii cu multe detalii incitante rămase încă neelucidate, Rătăcirile unui caligraf lasă în suspensie amănuntele realiste (diurne, cum vom vedea…) ale perioadei când autorul a fost şef de cabinet la Comitetul Central, la doar 50 de metri de Cabinetul 1 (ni se spune…), pentru a muta accentul pe revanşa literară corozivă, deconstructivă a literatului excedat de atrocităţile ideologice la care asista, redactată în secret la adăpostul asigurător al nopţii: „Lupta mea politică […] a fost liniştită, deloc demonstrativă. Ziua întreagă mă străduiam să fiu amabilul «tovarăş» bun de şmotruit […], căci am ştiut să mă fac util în zonele publice cele mai general benefice, selectiv, act cu act, iar noaptea mi‑am adunat avar energiile risipite şi am încondeiat corosiv văzutele, aflatele, revoltătoarele aberaţii.” Vorbind despre „scrisul meu, mai militant (horribile dictu) decât al numeroşilor ridicători de probleme…de stat şi de partid” scriitorul chiar crede în eficienţa piezişă a acestui protest indirect, estetizant, care se consumă doar la nivel stilistic şi metaforic, nu prin confruntare directă: „Câştigul acelei perioade (imediat postbelice): exerciţiul susţinut al derivatelor absurdului, falsurilor oficiale, îngroşarea şi «universalizarea» spiritului critic în spaţiul social şi dincolo de el, în chestiunile privind cunoaşterea, stăpânirea părţilor generale ale metafizicii şi, totodată, decurgând firesc din această poziţie, tensionarea catapultelor satirei (ironia, grotescul, hiperbola, funambulescul, cultivarea ilogicului. Lumea lucrărilor mele e condamnată (aş spune: programatic) la dezorganizare şi deriziune.”
Uns şef de cabinet, într‑o poziţie care presupune inevitabil complicitate (chiar şi una a dezacordului sarcastic, decantat literar, aşa cum se sugerează), scriitorul merge cu Manetul la serviciu, stârnind stupoarea vigilentă a securiştilor care asigură paza, citeşte şi scrie în răspăr cu „sarcinile de serviciu”, chiar la locul de muncă, resemantizând cabinetul în chip ironic şi sarcastic, o fotografie de la pagina 164 ni‑l arată într‑o postură ireverenţioasă, americănească, în „cabinetul inutilităţii publice”, stând cu picioarele pe masă şi citind altceva decât documentele sacrosancte de interior, însă, în ciuda acestor regii ale deriziunii aventuroase, unipersonale, sunt multe lucruri pe care volumul Rătăcirile unui caligraf le suspendă în tăcere, sugerându‑ne chiar impresia că nu le vom mai afla niciodată.