Generaţia orfelină

Cuvânt prevenitor

Şi acest volum intră în seria celor pregătitoare, anunţând O istorie politică a literaturii române postbelice. Nu e vorba de un „război cu estetismul”, reanimând fantoma lui Gherea, ci de reevaluări pe temei estetic, la mai multe mâini, folosind achiziţiile criticii literare; şi, fireşte, de recontextualizări (interogând epoca), ţinând cont, însă, de fluctuaţiile recepţiei şi de capricioasa meteorologie politică. În fond, suntem consecvenţi cu programul anunţat încă de la debut (Orizontul lecturii, 1983), înţelegând că, sociologic judecând, nu putem examina fenomenul literar retezându‑i ombilicul istoric.
Generaţia orfelină discută, prin profiluri sintetizatoare, despre o serie creatoare, având drept numitor comun vitregele condiţii formative; ea a fost modelată de interdicţii (lecturi clandestine, maeştri „ascunşi”, biblioteci epurate), provocând o reacţie polemică (ruptura) şi promovând, astfel, la start, un program negativ. Dar, în acelaşi timp, este o generaţie aurorală, cu rol de verigă, redescoperind – euforic – tradiţia, definind o stare de spirit, angajându‑se, prin combustie creatoare, la o lucrare comună, recuperatoare, fecundă, susţinută, prin propulsie adjectivală, de o critică solidară, risipind şi cronici „tactice”, cum recunoştea Matei Călinescu. Chiar dacă noi discutăm, în acest volum, poeţii ei, evident nu poate fi vorba doar despre o generaţie de poeţi, transportând legenda Labiş, anunţând, prin voci tinere, o nouă epocă de lirism. Nu e vorba, aşadar, de o compactă „echipă” lirică, ci de un buchet de personalităţi, cu voci distincte, evoluând în direcţii imprevizibile, iscând, în timp, disensiuni, controverse înfierbântate, ierarhizări provizorii. Şi propunând un inventar tematic, hrănind un imaginar, până la un punct, comun, definind o fizionomie specifică.
Prilejuit de o şansă istorică, acest remake modernist (cf. N. Manolescu) a favorizat recuperarea lirismului după falia proletcultistă, repunerea pe tapet a moştenirii literare, despărţirea de literatura realismului socialist, rebutată artistic (strict referenţială, militantă, „de comandă”), ieşirea din somnul dogmatic. O fi fost aceasta o etapă falsă, zicea criticul, deviind cursul natural al literaturii, dar, din păcate, reală, cu efecte devastatoare (filtru ideologic, reţetar dogmatic, standardizare). Încât intrarea în scenă a şaizeciştilor, ca îndelung aşteptaţi mesageri ai resurecţiei, vestea un timp al scrisului înnoitor, febricitar, euforic, fraternizant, redefinind poezia ca „explozie metaforică”, impunând mitul literaturii şi al Scriitorului. Chiar de „a întemeia aproape demiurgic o literatură”, sesiza Alex Goldiş. Sau de a o reîntemeia (cf. Marin Mincu).
Primită sărbătoreşte, superlativistic, venind pe „un teren gol”, văzută ca un miracol liric, generaţia a fost „axiologic hipertrofiată” (cf. Gh. Grigurcu). Iată reversul „dezagreabil” al ecloziunii ei, formulându‑se chiar reproşul (hilar, deloc voalat) de a fi debutat, cedând forurilor. Mai mult, aşezată sub „acolada festivistă”, supralicitată, literatura generaţiei (ca lirism metaforic) a devenit una „oficială”, „de suprafaţă”, vizibilă, instituţionalizată etc., eclipsând pe cei care, după ani de tăcere, detenţie, refuzând convertirea, vor reveni târziu în spaţiul public, aglomerând, în schimb, prin dedublare, „subterana” literară. Aici, în subterana poeziei, forţând demonstraţia, descoperă Mircea Cărtărescu chiar germenii postmodernismului, marginalizaţii „devansând estetic” pe şaizecişti. Am avea de‑a face, crede poetul (fost?), acceptând ascendenţe autohtone, cu o poetică „pierdută” a Postmodernismului. Modernismul resuscitat al şaizeciştilor ar fi unul anacronic, o „clonă” a celui interbelic, un retard cultural, după autorul Levantului, aruncându‑ne în teratologic. Iar Paul Cernat observa că, prin acest racord defazat, propunând nu modele teoretice, ci inefabilul liric („tirania metaforei”), se impunea, la noi, un neomodernism „antimodern”, evoluând, potrivit altor voci, sub emblema „estetismului socialist” (cf. Mircea Martin).
Sunt, desigur, câteva comentarii de făcut în legătură cu aceste aserţiuni. În primul rând, criticii‑congeneri n‑au întreţinut un climat a‑critic şi nici n‑au acreditat, cu impresionism cordial, false valori. Blocul scriitoricesc, prin explozia lirică a anilor ’60, emancipatoare în context, etichetată retroactiv drept tardomodernism, nu este omogen; generaţia, recunoştea însuşi Mircea Cărtărescu, nu este în întregime modernistă, ci de o „bogăţie hibridă” (cazul Sorescu, ca precursor nerecunoscut, fiind convingător). Doar „citită” exclusiv dinspre versantul modernist pare „închisă”, refractară la agenţii noului. Deşi un A.E. Baconsky recomanda stăruitor modernizarea şi demetaforizarea, acordând „poezia temelor actuale” cu „sensibilitatea modernă” (a omului care „merge spre comunism”, fireşte), iar Şt. Aug. Doinaş („debutant” în 1964!) cultiva intertextualitatea, producând de timpuriu poeme „în replică”. E drept, paradigma literară s‑a schimbat abia în anii ’80, dar nu îmbrăţişăm teza manolesciană că, între neomodernism şi postmodernism, nu ar fi posibilă o continuitate. Ea a funcţionat subteran, izolat, chiar dacă neomodernismul, fie şi „anacronic”, restabilind punţile cu dezvoltarea organică a literaturii, „trăia”, de fapt, parantetic, între două transplanturi (realismul socialist, impus, ofilit, respectiv postmodernismul, infiltrat ca mimeză), ambele ţinând de exterioritate. Iar apartenenţa la postmodernism nu înseamnă, automat, cauţiune axiologică. Dincolo de etichetologie, contează superioritatea valorică, motivată estetic, probată în timp. Ceea ce nu înseamnă că am ignora reziduurile realismului socialist, poezia agitatorică, osanalistă, cultivată de manufacturierii Puterii, dezvoltând o adevărată industrie lirică, traducerile „direcţionate” impunând mode (cf. Paul Cernat), limbajul esopic, „codat”, complicitatea cenzurii (mai îngăduitoare, uneori), rezistenţa culturală într‑o lume stabilizată, „împăcată” cu mitul situaţiei ireversibile. Dezinteresul pentru interogarea contextului socio‑politic este păgubitor.
Aşa-zisul purism (imposibil!), „penalizând extraesteticul”, este un abuz canonic major, nota tot Paul Cernat. Or, istoriografia noastră a păcătuit frecvent, pendulând între extreme. Dacă primul realism socialist, prescriptiv, schematic, univoc, mobilizând condeie oportuniste, vădea „maximalism ideologic” (cf. Alex Goldiş), ulterior permisivitatea (şi ea, fluctuantă) a îngăduit o revalorificare ceva mai relaxată. Deşi inseriabilă, înţesată de clişee, literatura de partid se iluziona că imperativele politice, apărate de paznici dogmatici, devin şi principii imanente ale literaturii. Că n‑a fost aşa o dovedeşte şi uriaşul cimitir al acelor ani („vesel”, după Alex Ştefănescu), cu elogii retrase, invalidate după impunitatea anilor ’50, slujind canonul proletcultist, cu „năpârliri” ideologice, pe fundalul schizoidiei la care obliga regimul.
Ceea ce ne propunem, prin reconstrucţia contextelor şi critica subtextelor, vizează tocmai reinserţia politicului, ca suport generativ / explicativ, deseori „evacuat” şi o „reabilitare” a heteronomiei, identificând germenii formativi, ideativi, expresivi. Dar nu într‑o istorie extraestetică. Se înţelege, sperăm, că discutăm despre nume selectate, rezistente axiologic, fără a crede în ierarhii infailibile şi fără a uita mediul placentar, supus intemperiilor politice. Reţinând aici, deloc avocaţial, sub argumentul relevanţei estetice, poeţi (unii repliaţi, recalibraţi) care nu ilustrează o formulă unitară. Admiţând că peisajul literar, poluat propagandistic, se reconfigura sub presiunea sistemului, în noua conjunctură istorică, trecând prin desovietizare (1958, odată cu retragerea Armatei Roşii şi Declaraţia CC al PMR, din aprilie 1964) la perioada „liberală” şi naţionalism doctrinar (instalarea lui N. Ceauşescu la cârma Partidului, în 1965, şi uriaşul capital politic acumulat, condamnând, în august 1968, invazia în Cehoslovacia) şi, apoi, la izolaţionismul din „deceniul satanic” (cf. M. Zaciu). Un socialism etapizat, aşadar, faraonizat, „reîngheţat” ideologic, rigidizat, cerând obedienţă, cu o viaţă literară care, în pofida vicisitudinilor, încerca să se „normalizeze”, refuzând ierarhiile trucate, figurile encomiate (acei „mici clasici”, pregnanţi în proletcultism, violent declasaţi), ticurile şi poncifele realismului socialist, cu supravieţuitori şi victime, cu valori active într‑o literatură subordonată. N‑au lipsit, desigur, colaboraţioniştii, compromisurile, servituţile, înverşunările, aversiunile, delaţiunile, excluderile, puseurile de disidenţă etc.
Aşadar, o tentativă de distanţare, radiografiind – din perspectiva prezenteistă – un anume context dat şi un număr de scriitori în mişcare, înţelegând istoria literară ca „reprimare” (în sensul sacrificiilor periodice, prin reevaluări şi selecţie, în numele adevărului plural). Nu mai poate fi vorba de o critică anticipativă, la care se încumeta, cândva, Mircea Martin sau Ion Pop, cu al său „horoscop liric”. Dincolo de identitatea de formaţie, congenerii (răzleţiţi, răriţi, „expiraţi”), mulţi la capăt de drum, trebuie revizitaţi. Subliniem că aceste portrete sintetizatoare, în evoluţie, pe fundament valoric, respectă cronologia debuturilor. Altfel spus, deşi relativa sincronizare a debuturilor este, recunoaştem, întâmplătoare, mizăm pe perspectiva editorială, adunând, în intervalul cercetat (1950‑1965), autori de vârste diferite, deveniţi „aliaţi de conjunctură”, vorba criticului George Neagoe. Şi fără a aşeza iniţiativa noastră sub pecetea definitivului. Mai ales că, trecuţi, pe necitite (bănuim), pe lista „expiraţilor”, mulţi dintre protagonişti au învolburat frontul polemic, meritând, totuşi, a fi revizitaţi. Contenciosul revizuirilor ţine încă afişul. Iar generaţia, paradoxal, „norocoasă”, a recentrat estetic – prin efort colectiv – o literatură castrată, sever controlată ideologic. Repoziţionarea membrilor ei (ca individualităţi) se cuvine întreprinsă, observând, alături de Daniel Cristea‑Enache, că „literatura veritabilă” şi „critica de vârf” au modificat (benefic), în acei ani, însuşi contextul ideologic. Într‑un fel, tentativa noastră încearcă şi o reabilitare a neomodernismului, oropsit în vremea din urmă. Şi, în fine, forţând demonstraţia, includem aici şi trei nume (Grigore Vieru, Vasile Leviţchi, Ion Miloş), completând – din exterior, dar ca agenţi lirici competitivi – tabloul unei generaţii orfeline.

„Epoleţii generaţiei mele /
Cine ar îndrăzni să îi jignească?”

(Ana Blandiana)

O generaţie orfelină?

Despre generaţia şaizecistă, întâmpinată euforic, „se vorbeşte astăzi mai mult la trecut”, constata Mircea Martin, prefaţând o a doua ediţie (nerevăzută, dar adăugită) a cărţii sale din 1969 Generaţie şi creaţie (Editura Timpul, Reşiţa, 2000), volum de ecou şi care, peste ani, rămâne o mărturie de epocă. Într‑adevăr, ce s‑a întâmplat, „ce a mai rămas” din acea generaţie creatoare, recuperatoare, polarizând forţele tinere, înnoitoare, ocupând impetuos, printr‑o erupţie concertată a debuturilor, scena literară? Anunţând, prin vocea meteoricului Labiş, o nouă sensibilitate, polemică, negreşit, alungând negurile dogmatismului şi probând – ca ipostaziere colectivă – o identitate de formaţie, hrănită de lecturi clandestine, „subterane”. Ca generaţie orfelină, aşadar, privată de maeştri, în epoca bibliotecilor sigilate şi a cărţilor indexate, redescoperind cu entuziasm o tradiţie până atunci refuzată, boicotată, având o salutară conştiinţă a solidarităţii, pompând sânge tânăr în arterele unei literaturi trecută prin filtrul proletcultismului.
Dar generaţia, ne reamintea tot Mircea Martin, este „un ritual de trecere” spre solitudinea creaţiei. Supusă, inevitabil, igienei reevaluării, declasărilor etc. În literatură contează soliştii (personalităţi ireductibile şi, vai, deseori, incompatibile), nu coriştii. Cum circulă ideea că epoca în cauză a fost sterilă, lipsită de scriitori „adevăraţi” (apud Mircea Cărtărescu), oferind privitorului imaginea dezolantă, deprimantă a unui deşert cultural, încercăm a corecta astfel de opinii nedrepte, strigătoare la cer. De la distanţa atâtor decenii, şaizeciştii – taxaţi ca „expiraţi” – merită acum „revizitaţi”; propunem un şir de profiluri (rezumative) şi de judecăţi sintetice asupra poeţilor din „primul val”. Vom continua, sperăm, cu „al doilea val” liric şi, inevitabil, cu prozatorii şi criticii acestei superbe generaţii (răzleţită, fatalmente). Fiindcă orice generaţie moare tânără…

*

Fenomen repetitiv, cu viaţă scurtă, trezind îndreptăţite suspiciuni, departe de a avea relevanţă axiologică, necesar însă, conceptul de generaţie, vulnerabil, se ştie, este larg folosit, inflaţionar chiar; suprasolicitat, aşadar. Dacă viaţa literară (convulsivă, „coralieră” etc.) evidenţiază – judecând sociologic – prezenţa unor grupuscule literare în necurmată gâlceavă, de regulă, măcinându‑şi energiile şi orgoliile într‑o animată mişcare centrifugă, frenezia divizărilor, vasalizărilor sau excomunicărilor devine explicabilă.
Generaţia, reamintim, are acoperire biologică şi mai puţin estetică, este mai degrabă o „asociere naturală” (cum ar fi spus Sainte‑Beuve), încât termenul de echipă, ocupând, într‑un anumit segment temporal, scena literară ni s‑ar părea convenabil; el ar agrega pe toţi cei ce convieţuiesc într‑un acelaşi topos istoric şi întreţin relaţii sincronice – considera şi R. Escarpit. Vocaţia pentru viaţa literară (interesând psihosociologia, aptă de a explora climatul) nu poate trece înaintea literaturii. Generaţia rămâne, negreşit, un concept tactic, sacrificând axiologicul în favoarea sociologicului. Totuşi, în pofida atâtor ambiguităţi în mânuirea conceptului, generaţiile se perindă pe scena literaturii, iar criteriul generaţionist (folosit de un Albert Thibaudet, Gaëtan Picon sau Pierre de Boisdeffre), apăsând pe cronologie ori tipologie este, negreşit, util. Socotim şi noi, pe urmele altora, că obiectul controversei nu poate fi existenţa generaţiilor, ci absenţa caracterului operaţional al conceptului. Or, sintezele critice au nevoie de coerenţă şi forţă ordonatoare.
Observăm apoi că, în burta încăpătoare a conceptului de generaţie sunt înghesuite – prin stăruinţa agresivă şi productivismul tenace al veleitarilor – prea multe nume pentru ca mânuirea criteriului generaţionist să nu invite la prudenţă; asta nu înseamnă, însă, refuzul termenului, mai ales că „problema generaţiilor” nu este proprie culturii noastre, cum se mai insinuează. Respingem, însă, ideea unor generaţii „în roiuri” (aglomerând spaţiul literaturii) şi, în egală măsură, a generaţiilor exclusiv de poeţi (cazul cărţilor ce au comentat generaţia Labiş, restrânsă la o „echipă” lirică).
Deşi o istorie literară divizată pe generaţii nu avem, termenul e intens folosit în discuţiile literaţilor şi, negreşit, ajută intenţiilor clasificatorii; ideea că, în cuprinsul literaturii noastre postbelice, generaţiile literare au fost abundente n‑a făcut decât să compromită noţiunea, înlăturând pe moment ipoteza productivă a unor valuri literare succesive în marele flux al literaturii române. O asemenea generaţie, apartenentă, sub raport formativ, condiţiilor vidului proletcultist şi activată apoi de declanşatorul supracompensaţiei (cum explică E. Papu, preluându‑l pe Adler) este generaţia Labiş, fără o ideologie expusă manifest. Generaţia Labiş nu este doar orfelină, fără maeştri, dată fiind boicotarea tradiţiei în epoca formării ei, cu lecturi dirijate şi sforţarea eroică a lecturilor „clandestine”, ci şi litigioasă, declanşând aprinsele dispute ale celor ce‑i refuză rolul de verigă şi îi contestă agresiv valoarea.
O primă circumscriere a generaţiei, tocmai în sensul nelimitării ei la o generaţie de poeţi o încerca M. Ungheanu, deşi cartea sa de interviuri (v. Interviuri neconvenţionale, Ed. Cartea Românească, 1982) nu este, programatic, o carte de generaţie. Poposind asupra condiţiilor ei formative, criticul convoca noţiuni fără de care nu putem înţelege mişcarea ideopolitică a vremii şi care „îşi au locul lor într‑o istorie a literaturii de perspectivă mai largă”, adică – credem noi – de pe platformă sociologică. Sarcina scrierii unei asemenea biografii de generaţie, cu studii de înfăţişare monografică, categoric dificultoasă, rămâne un deziderat deşi cărţi despre scriitorii importanţi ce o ilustrează au apărut deja. Cerinţa cade în datoria criticii. Iar rescrierea e obligatorie, fiindcă, ne reamintea A. Schaff, istoria este un proces, nu un adevăr absolut. Deci şi istoria unei literaturi se rescrie din perspectiva efectelor, aşadar din cea a prezentului, cu ipoteze procurate de momentul pe care îl traversăm. Producând noi efecte, evenimentele‑cauze îşi luminează semnificaţia prin resemnificare.
Un „cititor de literaturi”, precum G. Călinescu, recomanda, încă în 1939, necesitatea de „a citi cu orgoliu”, încrezător în înaintarea noastră culturală şi aspiraţia firească de a veni cu o contribuţie proprie, distinctă, literatura definindu‑ne modul ireductibil de a fi. Asistăm la această permanentă şi spectaculoasă dinamică a literaturii, suferind prefaceri şi dislocări, fiecare epocă construindu‑şi – prin depăşirea inerţiilor de percepţie – imaginea „reală” a literaturii ei. Dreptul şi datoria unei culturi, cea de a‑şi afirma valorile presupune întâi această competiţie internă antrenând mecanismele de propulsie a valorilor. Se poate, însă, lesne sesiza existenţa unui fond ignorat de valori (fenomen recunoscut ca neaccidental, explicabil tocmai prin disfuncţionalităţile mecanismelor culturale, a carenţelor de informaţie într‑o cultură autodecretată sincronică), neafectând literatura. Critica are datoria grabnică de a elimina asemenea pete albe de pe harta ei.
Orgoliul firesc al individualizării nu presupune precipitarea în cursa dură pentru eternizare, vânând loja clasicilor în viaţă. Intrarea „în istorie” ca scop nu e o aspiraţie secretă; forţarea ei prin mijloace nonliterare agită însă spiritele, deşi importanţa acestor ostilităţi ar părea marginală. Privind senin, prin cultură, lucrând în perspectiva istoriei, deasupra acestor înveninate războaie de preeminenţă, obsedanta scară de valori a momentului este expediată în derizoriu. Contează opera, cea gravidă de istorie. Or, literatura – cu oricâte inegalităţi – este mişcare; ea nu poate fi altceva decât istoria ei.
Cultura socialistă n‑a apărut, totuşi, ca o generaţie spontanee şi, căutându‑i rădăcinile în solul spiritual naţional, cei care cultivau cu osârdie delimitările de generaţie au jonglat şi cu ideea hiatusului literar, formulată cândva de Al. Ivasiuc. În tăiosul articol Obsedantul deceniu, Marin Preda (lansând, astfel, şi sintagma ce a făcut carieră, intrând rapid în vocabularul curent al criticii) observa că hiatusul exprimă mai curând o atitudine politică faţă de literatura deceniului în cauză decât una literară. Ruptura s‑a produs fiindcă, istoriceşte, nu se mai putea scrie ca în perioada imediat anterioară; o prelungire inertă, imposibilă de altfel, a literaturii interbelice era un flagrant anacronism şi începuturile literaturii noi, revoluţionare, neocolind degenerările dogmatice au suportat o severă selectivitate ideologică. Golul ce a precedat această ruptură era fals; acuzata secetă literară, posibilă prin eclipsa proletcultistă a fost şi ea corectată în timp fără a excomunica literatura care satisfăcea prima exigenţă: cea de a fi literatură.
Nici un moment istoric nu poate afişa pretenţia adevărului ultim, definitiv. Cultura absoarbe, elimină, redimensionează şi obligă la înţelegerea dialecticii istoriei, a mişcărilor ample ale existenţei sociale. Istoria şi cultura comunică. Orice cultură „funcţionează” în spaţiul concret al unei societăţi şi recreează, prin seria reprezentărilor sale artistice, legăturile cu multiformitatea socialului la a cărui mişcare participă proteic.
Modificările „climatice” ale socialismului au fracturat, într‑o primă etapă, legăturile cu literatura trecutului imediat, presupunând mecanic că literatura unei epoci pretins – superioară sub aspect socio‑politic, propunând un nou ideal literar, este obligatoriu strălucită. Încât, cum observa Romul Munteanu, sensurile afirmaţiei şi ale negaţiei capătă o funcţie nouă. Istoria şi ideologia primului deceniu socialist, atins de convulsii politice şi degenerări dogmatice, reliefează complexitatea dialectică a unei epoci revoluţionare.
Ca moment de fixare a unei noi concepţii asupra artei, avatarurile epocii dogmatice prezintă deformările sociologiste ale unei critici scolastice, cu judecăţi inapelabile, în numele unui maniheism ce nu se încurca în nuanţe. Dogmatismul spiritului geometric nu adecva ideaţia umanistă la specificul literar, mortificând ideea de umanism într‑un preconcept închis şi anatemizând tot ceea ce nu corespundea calapodului. Pentru a respecta adevărul istoric, vom menţiona, însă, că viziunea unilaterală nu se instituie imediat primilor ani postbelici şi, oricum, trebuie privită în contextul adâncirii contradicţiilor din epocă. Apăsând pe justeţea problematică a operei, se sacrifica analiza imaginii artistice, literatura nefiind examinată pe terenul specificităţii ei; de aici, confuzia axiologică şi diminuarea forţei de penetrare. Limpezirile ce au urmat, chiar cu refluxuri, s‑au vădit ireversibile. De la etapa criticii apologetice, manevrând apreciativ doar criteriul pur ideologic, lansându‑se în consideraţii negative absolutizante şi sfârşind prin a impune o viziune simplistă asupra literaturii noastre, s‑a trecut la criteriul axiologic. Chiar la cel dintâi Congres al scriitorilor (1956) ideea continuităţii selective şi‑a făcut loc, reabilitând tradiţia în pofida unor virile ecouri proletcultiste.
De regulă, trecerea de la o epocă literară la alta, motivată în cazul de faţă prin convulsii socio‑politice, suportă jocul pendulărilor. Realismul normativ, ghidând naşterea unei literaturi de urgenţă, a plătit tribut prin producţiunile acelor ani când înmugurea o nouă stare de spirit. Idealul „personajului pozitiv” alunga personajul abulic, lăsat pradă zbuciumărilor insolubile, noua literatură desolidarizându‑se de tradiţia imediat anterioară. Revenirile, spărgând plafonul literaturii „cu program fix”, vor fi spectaculoase; oricum, victoria asupra spiritului primar agresiv nu e niciodată definitivă. Ea trebuie mereu reînnoită.
Iată în mare, creionată aici, perioada tulbure a exploziei generaţiei Labiş. O schiţă de profil ar semnala nucleul preocupărilor comune. Generaţia Labiş, mânată de mari idealuri, sigilată de aspiraţia spre puritate şi‑a conştientizat forţa ideatică şi artistică, rolul ei în creşterea literaturii noastre, impactul asupra valorilor ce‑i urmează. Solidari în intenţie morală, componenţii ei s‑au angajat frenetic în marea lucrare comună, recuperatoare în primul rând. De fizionomie specifică prin formaţie intelectuală, cei ce alcătuiesc generaţia Labiş au avut un rost eroic. Generaţia Labiş apărea într‑un „gol informaţional”, fiind modelată de numeroasele interdicţii ale epocii; numai că efectele au fost inverse. Strategia selectivităţii, văduvind, prin „croitorie literară”, fondul culturii române, a produs în cazul promoţiei Labiş o generaţie revendicativă, refractară, contactând neoficial şi pe cont propriu marile experienţe literare anterioare. Fără meşteri şi modele, generaţia Labiş a fost o generaţie orfelină, care a izbucnit febril, activată – cum am văzut – de motorul recuperărilor. Această misiune recuperatoare intra în conflict cu rigidităţile unui program literar uniformizator. Labiş a devenit mitul moral al generaţiei, dispariţia sa fiind ofranda anilor de recluziune. Moartea lui a responsabilizat generaţia, dar nu trebuie înţeles de aici că cei înrolaţi generaţiei ies din mantaua lui Labiş. „Plecarea lui dintre noi a fost ca un recul de armă” – va spune mai târziu Grigore Hagiu. Într‑adevăr, „ereticul” Labiş, împreunând biografia şi opera, reprezintă simbolul necesar unei generaţii şi unui moment istoric. Prima conştiinţă poetică eliberată de dogmă (cf. Radu Cosaşu) avea neşansa de a se fi ivit într‑un climat lipsit de receptivitate. Labiş, fiind creatorul unei viziuni, a ieşit din condiţia timpului istoric. Un tragic inadecvat epocii, cu aptitudini meditative de o neaşteptată maturitate, Labiş a inaugurat o nouă epocă de lirism. Poezia lui, tributară negreşit vârstei, sparge canoanele momentului. Labiş, reamintim, apărea în condiţiile întoarcerii poeziei spre reportajul versificat. Inconformismul la presiunea mediului, contagioasa naturaleţe, puritatea nativă a celui pe care Călinescu îl considera, în 1958, un poet pe deplin exprimat, fac din Labiş liderul unei generaţii însetată de literatura adevărată. Testamentul Poeziei sale a fecundat literatura vremii, suplinind absenţa Poetului, cel care va introduce primul – într‑un peisaj în care lirismul lipsea – tema morţii, atrăgându‑şi desigur prompte reproşuri: un destin curmat biograficeşte, care – înfruntând eroziunea timpului – a trecut în mitologie.