Generaţia orfelină

Generaţia orfelină de Adrian Dinu Rachieru

Cuvânt prevenitor

Şi acest volum intră în seria celor pregătitoare, anunţând O istorie politică a literaturii române postbelice. Nu e vorba de un „război cu estetismul”, reanimând fantoma lui Gherea, ci de reevaluări pe temei estetic, la mai multe mâini, folosind achiziţiile criticii literare; şi, fireşte, de recontextualizări (interogând epoca), ţinând cont, însă, de fluctuaţiile recepţiei şi de capricioasa meteorologie politică. În fond, suntem consecvenţi cu programul anunţat încă de la debut (Orizontul lecturii, 1983), înţelegând că, sociologic judecând, nu putem examina fenomenul literar retezându-i ombilicul istoric.

Generaţia orfelină discută, prin profiluri sintetizatoare, despre o serie creatoare, având drept numitor comun vitregele condiţii formative; ea a fost modelată de interdicţii (lecturi clandestine, maeştri „ascunşi”, biblioteci epurate), provocând o reacţie polemică (ruptura) şi promovând, astfel, la start, un program negativ. Dar, în acelaşi timp, este o generaţie aurorală, cu rol de verigă, redescoperind – euforic – tradiţia, definind o stare de spirit, angajându-se, prin combustie creatoare, la o lucrare comună, recuperatoare, fecundă, susţinută, prin propulsie adjectivală, de o critică solidară, risipind şi cronici „tactice”, cum recunoştea Matei Călinescu. Chiar dacă noi discutăm, în acest volum, poeţii ei, evident nu poate fi vorba doar despre o generaţie de poeţi, transportând legenda Labiş, anunţând, prin voci tinere, o nouă epocă de lirism. Nu e vorba, aşadar, de o compactă „echipă” lirică, ci de un buchet de personalităţi, cu voci distincte, evoluând în direcţii imprevizibile, iscând, în timp, disensiuni, controverse înfierbântate, ierarhizări provizorii. Şi propunând un inventar tematic, hrănind un imaginar, până la un punct, comun, definind o fizionomie specifică.

Prilejuit de o şansă istorică, acest remake modernist (cf. N. Manolescu) a favorizat recuperarea lirismului după falia proletcultistă, repunerea pe tapet a moştenirii literare, despărţirea de literatura realismului socialist, rebutată artistic (strict referenţială, militantă, „de comandă”), ieşirea din somnul dogmatic. O fi fost aceasta o etapă falsă, zicea criticul, deviind cursul natural al literaturii, dar, din păcate, reală, cu efecte devastatoare (filtru ideologic, reţetar dogmatic, standardizare). Încât intrarea în scenă a şaizeciştilor, ca îndelung aşteptaţi mesageri ai resurecţiei, vestea un timp al scrisului înnoitor, febricitar, euforic, fraternizant, redefinind poezia ca „explozie metaforică”, impunând mitul literaturii şi al Scriitorului. Chiar de „a întemeia aproape demiurgic o literatură”, sesiza Alex Goldiş. Sau de a o reîntemeia (cf. Marin Mincu).

Primită sărbătoreşte, superlativistic, venind pe „un teren gol”, văzută ca un miracol liric, generaţia a fost „axiologic hipertrofiată” (cf. Gh. Grigurcu). Iată reversul „dezagreabil” al ecloziunii ei, formulându-se chiar reproşul (hilar, deloc voalat) de a fi debutat, cedând forurilor. Mai mult, aşezată sub „acolada festivistă”, supralicitată, literatura generaţiei (ca lirism metaforic) a devenit una „oficială”, „de suprafaţă”, vizibilă, instituţionalizată etc., eclipsând pe cei care, după ani de tăcere, detenţie, refuzând convertirea, vor reveni târziu în spaţiul public, aglomerând, în schimb, prin dedublare, „subterana” literară. Aici, în subterana poeziei, forţând demonstraţia, descoperă Mircea Cărtărescu chiar germenii postmodernismului, marginalizaţii „devansând estetic” pe şaizecişti. Am avea de-a face, crede poetul (fost?), acceptând ascendenţe autohtone, cu o poetică „pierdută” a Postmodernismului. Modernismul resuscitat al şaizeciştilor ar fi unul anacronic, o „clonă” a celui interbelic, un retard cultural, după autorul Levantului, aruncându-ne în teratologic. Iar Paul Cernat observa că, prin acest racord defazat, propunând nu modele teoretice, ci inefabilul liric („tirania metaforei”), se impunea, la noi, un neomodernism „antimodern”, evoluând, potrivit altor voci, sub emblema „estetismului socialist” (cf. Mircea Martin).

Sunt, desigur, câteva comentarii de făcut în legătură cu aceste aserţiuni. În primul rând, criticii-congeneri n-au întreţinut un climat a-critic şi nici n-au acreditat, cu impresionism cordial, false valori. Blocul scriitoricesc, prin explozia lirică a anilor ’60, emancipatoare în context, etichetată retroactiv drept tardomodernism, nu este omogen; generaţia, recunoştea însuşi Mircea Cărtărescu, nu este în întregime modernistă, ci de o „bogăţie hibridă” (cazul Sorescu, ca precursor nerecunoscut, fiind convingător). Doar „citită” exclusiv dinspre versantul modernist pare „închisă”, refractară la agenţii noului. Deşi un A.E. Baconsky recomanda stăruitor modernizarea şi demetaforizarea, acordând „poezia temelor actuale” cu „sensibilitatea modernă” (a omului care „merge spre comunism”, fireşte), iar Şt. Aug. Doinaş („debutant” în 1964!) cultiva intertextualitatea, producând de timpuriu poeme „în replică”. E drept, paradigma literară s-a schimbat abia în anii ’80, dar nu îmbrăţişăm teza manolesciană că, între neomodernism şi postmodernism, nu ar fi posibilă o continuitate. Ea a funcţionat subteran, izolat, chiar dacă neomodernismul, fie şi „anacronic”, restabilind punţile cu dezvoltarea organică a literaturii, „trăia”, de fapt, parantetic, între două transplanturi (realismul socialist, impus, ofilit, respectiv postmodernismul, infiltrat ca mimeză), ambele ţinând de exterioritate. Iar apartenenţa la postmodernism nu înseamnă, automat, cauţiune axiologică. Dincolo de etichetologie, contează superioritatea valorică, motivată estetic, probată în timp. Ceea ce nu înseamnă că am ignora reziduurile realismului socialist, poezia agitatorică, osanalistă, cultivată de manufacturierii Puterii, dezvoltând o adevărată industrie lirică, traducerile „direcţionate” impunând mode (cf. Paul Cernat), limbajul esopic, „codat”, complicitatea cenzurii (mai îngăduitoare, uneori), rezistenţa culturală într-o lume stabilizată, „împăcată” cu mitul situaţiei ireversibile. Dezinteresul pentru interogarea contextului socio-politic este păgubitor. Aşa-zisul purism (imposibil!), „penalizând extraesteticul”, este un abuz canonic major, nota tot Paul Cernat. Or, istoriografia noastră a păcătuit frecvent, pendulând între extreme. Dacă primul realism socialist, prescriptiv, schematic, univoc, mobilizând condeie oportuniste, vădea „maximalism ideologic” (cf. Alex Goldiş), ulterior permisivitatea (şi ea, fluctuantă) a îngăduit o revalorificare ceva mai relaxată. Deşi inseriabilă, înţesată de clişee, literatura de partid se iluziona că imperativele politice, apărate de paznici dogmatici, devin şi principii imanente ale literaturii. Că n-a fost aşa o dovedeşte şi uriaşul cimitir al acelor ani („vesel”, după Alex Ştefănescu), cu elogii retrase, invalidate după impunitatea anilor ’50, slujind canonul proletcultist, cu „năpârliri” ideologice, pe fundalul schizoidiei la care obliga regimul.

Ceea ce ne propunem, prin reconstrucţia contextelor şi critica subtextelor, vizează tocmai reinserţia politicului, ca suport generativ / explicativ, deseori „evacuat” şi o „reabilitare” a heteronomiei, identificând germenii formativi, ideativi, expresivi. Dar nu într-o istorie extraestetică. Se înţelege, sperăm, că discutăm despre nume selectate, rezistente axiologic, fără a crede în ierarhii infailibile şi fără a uita mediul placentar, supus intemperiilor politice. Reţinând aici, deloc avocaţial, sub argumentul relevanţei estetice, poeţi (unii repliaţi, recalibraţi) care nu ilustrează o formulă unitară. Admiţând că peisajul literar, poluat propagandistic, se reconfigura sub presiunea sistemului, în noua conjunctură istorică, trecând prin desovietizare (1958, odată cu retragerea Armatei Roşii şi Declaraţia CC al PMR, din aprilie 1964) la perioada „liberală” şi naţionalism doctrinar (instalarea lui N. Ceauşescu la cârma Partidului, în 1965, şi uriaşul capital politic acumulat, condamnând, în august 1968, invazia în Cehoslovacia) şi, apoi, la izolaţionismul din „deceniul satanic” (cf. M. Zaciu). Un socialism etapizat, aşadar, faraonizat, „reîngheţat” ideologic, rigidizat, cerând obedienţă, cu o viaţă literară care, în pofida vicisitudinilor, încerca să se „normalizeze”, refuzând ierarhiile trucate, figurile encomiate (acei „mici clasici”, pregnanţi în proletcultism, violent declasaţi), ticurile şi poncifele realismului socialist, cu supravieţuitori şi victime, cu valori active într-o literatură subordonată. N-au lipsit, desigur, colaboraţioniştii, compromisurile, servituţile, înverşunările, aversiunile, delaţiunile, excluderile, puseurile de disidenţă etc.

Aşadar, o tentativă de distanţare, radiografiind – din perspectiva prezenteistă – un anume context dat şi un număr de scriitori în mişcare, înţelegând istoria literară ca „reprimare” (în sensul sacrificiilor periodice, prin reevaluări şi selecţie, în numele adevărului plural). Nu mai poate fi vorba de o critică anticipativă, la care se încumeta, cândva, Mircea Martin sau Ion Pop, cu al său „horoscop liric”. Dincolo de identitatea de formaţie, congenerii (răzleţiţi, răriţi, „expiraţi”), mulţi la capăt de drum, trebuie revizitaţi. Subliniem că aceste portrete sintetizatoare, în evoluţie, pe fundament valoric, respectă cronologia debuturilor. Altfel spus, deşi relativa sincronizare a debuturilor este, recunoaştem, întâmplătoare, mizăm pe perspectiva editorială, adunând, în intervalul cercetat (1950-1965), autori de vârste diferite, deveniţi „aliaţi de conjunctură”, vorba criticului George Neagoe.