Hortensia Papadat-Bengescu şi literatura europeană

Hortensia Papadat-Bengescu şi literatura europeană de Constantin Trandafir

Argument. Sincronism şi diferenţiere

În 1930, revista Tiparniţa literară consacra integral Mărturia scriitorilor despre marea europeană, Hortensia Papadat-Bengescu. Scriitorii aceştia sunt: Liviu Rebreanu, Camil Petrescu, Mihail Sebastian, Camil Baltazar, Felix Aderca, Ticu Archip, A. Dominic, I Peltz (1). Era o recunoaştere care a emoţionat-o pe scriitoarea destul de izolată: „Merit eu oare ce mi s-a dăruit?” Cu scrisul, însă, se situa, alături de Rebreanu, ca primi constructori ai romanului românesc modern. Nu atât prin iniţiative teoretice, cât prin sincronia (europeană) cu o nouă viziune despre om-lume şi despre tehnica narativă.

Receptarea scriitoarei este sinuoasă. La început, nu „răspunde” orizontului de aşteptare a publicului cititor mijlociu, obişnuit cu linia tradiţional-clasică şi romantică, mai de curând simbolistă, pe de o parte, semănătorist-poporanistă, pe de altă parte. Nici în faza marilor romane nu se bucură de o primire pe măsură. Scrisul ei rămâne încă o «lectură grea». Pare că autoarea scrie pentru iniţiaţi, dar nici în acest caz nu există o unitate axiologică, ceea ce, în definitiv, e normal. Totuşi excesele nu fac bine percepţiei, când ori răsar exaltările imnice, ori se ivesc respingerile fără nuanţe. Cât despre analogiile cu momente şi nume din alte literaturi, uneori timide, alteori tranşante, nu produc o bună impresie nici în vremea sincronismului interbelic şi nici astăzi. Oricum, în proza noastră la trecerea de la vechea generaţie la „noua structură” de inspiraţie europeană, contribuţia Hortensiei Papadat-Bengescu este remarcabilă.

Paradoxul e că „marea europeană” (formula este hiperbolică) se născuse undeva într-o localitate modestă, Iveşti, situată între Galaţi şi Tecuci, coastă în coastă cu Buceştii lui Ştefan Petică, întâiul simbolist român „declarat şi veritabil”, cum îl numeşte G. Călinescu. Hortensia Papadat-Bengescu a pribegit din localitate în localitate [Turnu Măgurele, Focşani, Galaţi, Buzău, Ploieşti, Constanţa], urmându-şi soţul, magistratul N. N. Papadat. Traversează momente de restrişte prin aceste locuri unde nu se întâmpla nimic ori se petreceau drame ale inadaptării. Lipsei de comunicare i se adaugă experienţa tragică a războiului, şubrezenia sănătăţii, adversitatea mediului mărginit şi, nu mai puţin, apăsarea unei căsnicii nepotrivite. Din acest punct de vedere, destinul Hortensiei Papadat-Bengescu seamănă întru câtva cu al eroinelor sale, victime ale unei lumi vulgare şi ale excesului lor de sensibilitate. Sigur, nu se poate trage un semn de egalitate între autoare şi personaje, cel puţin din motivul că ele sunt concepute ca având „un deficit colosal de existenţă”, care le explică mai totdeauna eşecul, pe câtă vreme scriitoarea este, totuşi, o vitalistă în sensul afirmării actului existenţial şi creator. Ocazii faste de comunicare cu lumea sunt mai ales acelea provocate de corespondenţa cu G. Ibrăileanu, George Topârceanu, E. Lovinescu, Constanţa Marino-Moscu, Camil Baltazar ş. a. Vremelnic, trece pe la Iaşi şi Bucureşti, descinde la cenaclul Sburătorul, unde se simte printre „fraţi şi surori”. Dar marele refugiu, mai exact spus, întâlnirile fundamentale sunt cele prin cărţi.

După mulţi ani de fluctuaţii provinciale, se stabileşte în Bucureşti, în „Cetatea vie” despre care vorbeşte Mini din romanul Fecioare despletite. Îşi scrisese deja opera de căpătâi: Ape adânci, Femeia în faţa oglinzii, Balaurul, Romanţă provincială, Fecioarele despletite, Desenuri tragice, Concert din muzică de Bach, Drumul ascuns. În 1936, Marele Premiu al Societăţii Scriitorilor Români consfinţeşte, opinie generală, o operă impunătoare – ctitoríe a prozei româneşti moderne.

Legătura cu literatura europeană s-a petrecut de la bun început, în anii formării ei intelectuale, ai debutului scriitoricesc, poezii şi articole, în limba franceză. Învaţă italiana şi engleza fără să fi călătorit pe mult încercatul continent. A fost de câteva ori la Karlsbad pentru tratament şi de două ori la Paris, în scurt voiaj. Sedentara era obişnuită să evadeze „stând pe loc”, cum spune, încât se poate vorbi de legături benefice cu „familia” românească şi europeană. Originalitatea ca putere de creaţie nu exclude, dimpotrivă implică reperele: Stendhal, Balzac, Ibsen, Proust, Henry James, John Golsworthy, Thomas Mann, Henri Bataille, Gabriele D’Annunzio, Colette, Virginia Woolf ş. a.

Hortensia Papadat-Bengescu scrie cu adevărat inconfundabil oricâte incidenţe ar exista între opera ei şi alte teritorii. Încă de la începuturile ei literare, G. Ibrăileanu observă „originalitatea tranşantă”, „necontenita noutate” şi că „nu face parte din nicio şcoală literară” (2). Merge chiar până la o „noutate care accentuează neplăcut noutatea”, cum crede E. Lovinescu cel doritor de o modernitate clasicizată. Scriind despre Concert din muzică de Bach, „scepticul mântuit” nu se fereşte de encomion: „o nouă literatură română începe printr-o afirmare definitivă”; „o deschidere de drum, iar prin viaţa intensă, puterea de analiză, intelectualitatea şi chiar ordonanţa compoziţiei, literatura română n-are ce-i pune deasupra” (3). Dar vârstele receptării ei sunt, cum spuneam şi cum se întâmplă mai în toate cazurile, sinuoase, de la suspiciune la surpriza întâmpinării, de la inaderenţă la entuziasm, de la recenzia obişnuită la studiul amplu şi aplicat. Undeva, prozatoarea afirmă că respinge tiparele şi anecdotica brută: „Personajele, ca şi fabulaţia, totul e invenţie; dar nu pot lucra până n-am impresia desăvârşită că sunt fapte şi fiinţe reale”. I-au slujit scrisul, nu aticismul, în sens propriu, sau explozia romantico-impresionistă din prima fază, nici trecerea la viziunea obiectivă în accepţia consacrată, ci creaţia de realităţi şi fiinţe vii cu mijloacele ficţiunii. Altă dată, într-o mărturisire determinată, credinţa în propria-i putere de înnoire e afirmată cu puţină nostalgie, ceva orgoliu şi cu uşoară autoironie: „Am fost şi voi fi mereu novistă. De la început am scris într-un fel care pe vremea aceea părea cu mult mai revoluţionar decât fac astăzi inovatorii” (4). E vorba de literatura autohtonă. Şi, mai general, de apucătura imitaţiei „ovine” de care vorbeşte modern-europeanul Paul Zarifopol („E năravul vechi şi urât de a alerga gâfâiţi şi speriaţi, după consacrări şi glorii dinafară”) (5). Bineînţeles că altfel se înţelege sincronismul, mai ales când se invocă diferenţierea. Suspiciunea mai directă sau mai vagă de cosmopolitism nesocoteşte, dacă nu e prea mult spus, „radicalitatea” şi „universalitatea” valorii. Ba acuzaţia sprijină, subsecvent, validitatea relaţiei. În fond, „europenismul” scriitoarei noastre se nutreşte dintr-un sol mai fertil: un mod „ciudat de percepţie şi telepatie” (cuvintele ei) şi o disponibilitate naturală pentru inedit, capacitatea de scrutare a lumii şi de construcţie literară. Coincidenţele sunt efectul sincroniei fecunde („sincronisme, necesităţi, nu precepte”, precizează scriitoarea), similitudini ale evoluţiei lumii imaginare şi ale metodei de creaţie: „Spre orice carte, mă duc cu bucurie apriorică; când îmi dă mult îi dau înapoi cu entuziasm – dar nu se poate să nu-mi dea cât de puţin şi atunci merg de-a dreptul la acel puţin şi mi-l amplific (…)” (6). Hortensia Papadat-Bengescu anunţă (şi cooperează cu) generaţia lui Camil Petrescu, Anton Holban, Mihail Sebastian, Felix Aderca, Mircea Eliade etc. Puterea ei de creaţie (pentru a evita cuvântul „originalitate”) nu înseamnă ruptură, ci continuitate, de pe un nou prag, cu literatura română, şi un mod propriu de a „convorbi” cu celelalte literaturi. Scriitoarea însăşi a devenit model în scrisul românesc, încă din timpul vieţii sale şi crescând tot mai mult odată cu trecerea vremii. Întrebat ce scriitori români preferă, Anton Holban răspunde: „Hortensia Papadat-Bengescu ne depăşeşte pe toţi. Îmi place şi discreţia în care se menţine arta ei şi care îi asigură durata”. Ba, nici mai mult, nici mai puţin, scriitorul admirator al lui Racine şi Proust se lasă atins de patriotic entuziasm când o consideră pe autoare „unul din cei mai mari dintre scriitorii mondiali, chiar dacă, având nenorocul să scrie în româneşte, este necunoscută peste graniţă” (7).